În 2012 se desfășura la București Congresul PPE. Mulți deja au uitat evenimentul. La momentul organizării sale în general n-a fost perceput la adevărata sa valoare. Partidul Popularilor Europeni este un partid eurocratic prin excelență, o construcție politică de tip globalist-agresiv, pe care o consider aproape teroristă. În acest PPE își au rădăcinile toți radicalii pe care-i întâlnim acum ca factori de presiune prin toate instituțiile birocratice din Europa(și nu numai!).
Când spun că PPE este un partid eurocratic o spun pentru a sublinia esența sa, anume faptul că - spre deosebire de partidele tradiționale, al căror scop este câștigarea alegerilor - în cazul PPE, scopul acestuia nu sunt alegerile, ci câștigarea puterii prin impunerea de birocrați după modelul nedemocratic creat și manifest la Bruxelles. Iată de ce, din punct de vedere doctrinar, PPE este deosebit de lax; ceea ce afișează la vedere nu-i o doctrină, ci o perdea de fum. PPE nu e interesat de drepturi și libertăți decât în măsura în care acestea pot fi folosite ca discurs public. Adevărata sa ideologie este aceea a puterii birocratice impuse prin mijloace ocolite, obscure, prin mașinațiuni ale aparatului birocratic și, mai ales, prin blocarea oricărei manifestări a dreptului de a alege sau a fi ales.
Revenind la Congresul din 2012, puțini au înțeles de ce-a fost ales Bucureștiul, prăfuita capitală a României. O serie de evenimente politice - puțin cunoscute în afara României - au transformat locul într-o mocirlă fertilă pentru PPE. Intrarea României în UE a coincis cu alegerea lui băsescu ca președinte. E un element important întrucât întreaga carieră politică a acestui personaj a fost una bazată pe câștigarea „la limită” a alegerilor. Aș fi ceva mai categoric aici: de fapt băsescu n-a câștigat niciodată alegerile, ci a fost ajutat să le câștige. O nuanță esențială.
În 2004, băsescu câștiga la limită în fața premierului de atunci, Adrian Năstase, care fusese trădat în ultima clipă de propriul aparat de partid și de serviciile secrete. Încă de la venirea sa la putere, băsescu a avut o obsesie, aceea a controlului absolut al țării. Iar globaliștii care-l manipulau i-au oferit pe tavă un model de control prin intermediul Justiției. În toată operațiunea, băsescu a fost ajutat de elemente radicale ale statului subteran american și de birocrații PPE de la Bruxelles. Cu toate că-și imagina că va fi cel care se va bucura exclusiv de puterea nelimitată pe care o visa, de fapt păpușarii săi căutau un model funcțional pe care să-l folosească în vederea intereselor pe care le urmăreau ei.
Modelul ales pentru acaparare fost cel al „luptei împotriva corupției”, schemă experimentată cu succes în Italia anilor 90 în operațiunea „Mani Pulite” și cizelată de SUA în diverse sisteme politice sud-americane. Când „Mani Pulite” a izbucnit în Italia, mai nimeni n-a știut că „incoruptibilul” Antonio Di Pietro era de fapt o marionetă a sistemului american de putere, bazându-și anchetele „explozive” pe informații „împachetate” de la FBI și alte agenții americane. Acestea erau livrate procurorului ori personal de către Ambasadorul SUA, ori prin interpuși(adică diverși membri ai serviciilor secrete americane). Scopul întregii operațiuni era acela de a distruge sistemul politic italian care considera aproape în unanimitate că, după căderea zidului Berlinului, rolul SUA în Europa nu mai era justificat.
După Mani Pulite, sistemul de acaparare a puterii prin intermediul justiției a fost experimentat și perfecționat de SUA în diverse regimuri sud-americane unde așa-zisa luptă împotriva corupției avea accente pronunțate de luptă anti-drog. De fapt, acolo se urmăreau două lucruri: pe de o parte eliminarea traficanților independenți de droguri(care-i încurcau pe cei din statul subteran american, numit și „mafia de stat”) și, de partea cealaltă, impunerea unor regimuri-marionete ale SUA. Orice politician „necontrolat” de SUA devenea suspect de repede bănuit de colaborare cu cartelurile drogurilor, i se găseau „convorbiri telefonice suspecte” și era măcinat de media și de justiție până la epuizare.
În România, așa-zisa operațiune de luptă împotriva corupției a fost gândită ca un sistem integrat de acaparare a puterii și de controlare a țării prin mijloace de-a dreptul teroriste. Centrul de control a fost, încă de la început, unul dual: atât Comisia Europeană, prin birocrații săi, cât și SUA, prin intermediul Ambasadei de la București și a diverșilor membri ai Secret Service care efectiv au penetrat sistemul de justiție al țării. Modul ales de acțiune a fost cel de exercitare a terorii prin intermediul procurorilor cărora li s-au dat puteri disproporționate, ajungându-se efectiv la exercitarea de presiuni asupra judecătorilor prin arestări abuzive și acuzații halucinante. Astfel, sistemul de justiție s-a transformat într-unul eminamente penitenciar.
Pentru a înțelege perversitatea modului de acțiune o să vă prezint un simulacru de „proces”, în prezent aproape uitat, dar care s-a dovedit a fi un șablon privind modul de operare a noului așa-zis „sistem juridic”, în fapt un sistem de teroare acaparat de mafia globalistă.
În luna octombrie a anului 2011, în presa românească izbucnea „scandalul” percheziției demarate la domiciliul judecătoarei Gabriela Bîrsan, la acea dată șefă a Sectiei de contencios a ICCJ. Cu acea ocazie s-a aflat că judecătoarea și soțul său făcuseră obiectul unor ascultări a telefoanelor și corespondenței prin intermediul unui mandat emis pe „siguranță națională”. Operațiunea era cvasi-ilegală întrucât familia Bîrsan avea imunitate juridică rezultată din statutul de judecător al CEDO al soțului judecătoarei, Corneliu Bîrsan. Desigur, nici ascultările ilegale și nici perchezițiile la fel de ilegale nu au descoperit absolut nimic relevant, acestea având doar scop de intimidatre. Sistemul ilegal care se instaura în România urmărea prin acest dosar două scopuri: pe de o parte eliminarea de la CEDO a soțului judecătoarei și, în același timp, eliminarea judecătoarei din postul său de la Înalta Curte de Casație și Justiție. La momentul respectiv, presa a fost inundată cu „stenograme” și „inforrmații exclusive din surse juridice”, în majoritatea lor fake-news-uri menite intimidării sau frânturi de ascultări telefonice scoase din context. După mai bine de opt ani, judecătoarea Bîrsan a fost achitată, dovedindu-se că întregul dosar a fost un fals de la cap la coadă. Doar că, în ciuda faptului că judecătoarea a câștigat, sistemul ilegitim și-a atins scopul: în locul acesteia(și a altora aflați în situații similare) s-au putut infiltra oameni coordonați de serviciile secrete sau de sistemul ilegitim care a transformat justiția din România într-un mecanism compromis în proporție de 100%.
Direcția Națională Anticorupție din România a ajuns, în medie, la o rată de achitare definitivă de 50% a persoanelor acuzate de corupție! Aceasta nu înseamnă că ceilalți 50% au fost condamnați, întrucât o parte a proceselor sunt în desfășurare. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu eșecuri răsunătoare a așa-zisei instituții menite a combate corupția din România. Ați putea crede că după asemenea eșecuri, cei care s-au aflat la cârma instituției menționate ar trebui să se retragă în rușine. Aiurea, Laura Codruța Kovesi, o persoană profund nepregătită, cu un comportament scandalos în ceea ce privește instrumentarea dosarelor și arătând extrem de slab dotată intelectual, a ajuns șefa structurii europene de combatere a corupției. I s-a făcut loc pentru ocuparea acelei funcții după un no-combat suspect al Franței. Ce altă dovadă mai importantă aveți pentru a înțelege că avem de-a face cu un joc extrem de interesant și complex?
De fapt, iată despre ce este vorba: așa cum am afirmat în mai multe rânduri, România a fost și este un sandbox unde cei care sunt interesați în implementarea politicilor distructiv-globaliste își exersează și își reglează tehnicile. Modelul „anticorupției” din România a fost adoptat pe scară largă în țările componente ale Uniunii Europene, astfel încât, atunci când cineva amenință prin popularitate mafia politică obedientă care se află la butoane, se trezește bombardat cu dosare aberante de corupție instrumentate împotriva sa, cu o presă reactivă alimentată cu povești neadevărate, dar obținute „din surse juridice” și cu un întreg sistem de intimidare și teroare care se revarsă asupra lui. Politicianul-țintă este ridicat din trafic de către polițiști, supus unor percheziții abuzive, arătat în fața camerelor de luat vederi, incriminat fără să existe nicio probă împotriva sa, ba chiar, uneori, condamnat abuziv de o instanță inferioară pentru a se demonstra că „e ceva necurat în legătură cu el”. Întreg acest arsenal juridic a fost experimentat și reglat fin în România, după care a fost exportat peste tot în Uniunea Europeană. Ba, mai mult, componente ale sale au fost inclusiv re-exportate în SUA. Ați văzut modul abuziv în care a fost „investigat” Trump în timpul campaniei electorale. Ba chiar a fost condamnat să-i plătească unei femei o despăgubire, doar pentru ea susținea că în urmă cu câțiva zeci de ani fusese agresată de Trump, fără absolut nicio dovadă palpabilă.
Și, dovada că sistemul este acum deplin reglat, este promovarea sa la nivelul suprastatal al Uniunii Europene. Așa cum am amintit deja, structura de procurori a Uniunii Europene o are ca șefă pe fosta procuror-torționar din România, Laura Codruța Kovesi. N-ați auzit de existența vreunui dosar spectaculos instrumentat la nivel european de ea, cu toate că, cel puțin dosarul Pfizer este unul cât se poate de exploziv, fiind nenumărate aspecte de corupție care puteau fi investigate. De ce nu s-a întâmplat nimic acolo? Pentru că Laura Codruța Kovesi este doar o unealtă. Când a preluat postul de procuror șef al României a avut de instrumentat două dosare explozive de corupție: dosarul EADS și dosarul Microsoft. Primul dosar se referea la încasarea nejustificată de către EADS a unor sume disprorționate pentru securizarea frontierei României și, cu toate că inițial acuzațiile erau grave, în final a fost clasat deoarece corupția ducea la oficiali obedienți, care nu trebuiau atinși. Dosarul Microsoft a fost însă unul cu adevărat spectaculos. Totul a pornit de la un scandal în ceea ce privește cumpărarea la suprapreț de către România a unor licențe software pentru produse ale ale firmei Microsoft. Cu toate că produsele erau venite pe canale oficiale ale companiei, discounturile de volum se opreau în firme offshore, iar o parte din acești bani erau utilizați pentru coruperea oficialilor români în vederea achizițiilor de licențe software ale companiei menționate. Dosarul a fost instrumentat astfel încât ancheta să ocolească firma Microsoft și de condamnat au fost condamnați câțiva pești mici, beneficiarii reali ai banilor scăpând deoarece au „denunțat” câteva persoane insignifiante pe care le corupseseră. De remarcat este că nimeni nu s-a atins de firma Microsoft, cu toate că întreg sistemul de corupție a fost pus în mișcare în interesul acestei firme. Iată doar două dosare scandaloase patronate de Laura Codruța Kovesi, cea care i-a acoperit pe adevărații corupți întrucât aceștia executau ordinele sistemului ilegitim de putere.
Sistemul juridic românesc s-a remarcat în nenumărate rânduri prin provocarea de scandaluri de corupție în timpul campaniilor electorale, scandaluri menite a intimida adversarii politici ai rețelei ilegitime de putere. Surpriza a venit însă în decembrie 2024, atunci când, în primul tur al alegerilor prezidențiale, prima poziție a fost ocupată de un personaj aparent necunoscut, care a scăpat „ochiului atent” al autorităților. Călin Georgescu și-a făcut timp de mai mulți ani o campanie electorală discretă, din om în om, campanie axată pe un naționalism moderat, având ca elemente centrale familia, credința și interesul național. Succesul său a rezultat atât din programul său anti-globalist, dar mai ales din lehamitea oamenilor față de clasa politică românească. Personajele prăfuite, cernute de justiție pentru a conveni sistemului globalist de putere, sunt efectiv de neacceptat pentru oamenii de rând, cei care văd pe propria piele sărăcia și corupția aduse de politicile globaliste extreme experimentate pe ei. Iată motivul pentru care, simpla apariție a unui personaj care „nu-i de-al celor de la butoane” a condus la o surpriză de proporții în alegeri.
Astfel, sistemul globalist implementat în România a dat de o nouă provocare. Lăsarea unui „neinițiat” la butoanele puterii e de neacceptat deoarece acesta ar putea provoca daune grave: doar dezvăluirea imensei corupții din perioada pandemiei sau a celei asociate cu Ucraina ar putea arunca în aer nu doar politica locală ci întreaga construcție europeană sau NATO. Și, în acest mod, s-a croit un nou mijloc tiranic de protecție a sistemului terorist de putere manipulat de forțele globaliste: neputând să i se aducîă acuzații palpabile lui Călin Georgescu, i s-a inventat un context bazat pe informații clasificate ale serviciilor secrete, pe baza cărora s-a fundamentat anularea alegerilor. Desigur, măsura a fost una ilegală de la cap la coadă. Dar aceasrta deja nu mai e o piedică întrucât uneltele sistemului nu-s dotate cu creier, inteligență sau conștiință, astfel încât totul s-a executat la modul rudimentar. În paralel media a fost invadată de acuze aberante, televiziunile au fost lăsate să deruleze fake-news-uri interminabile la adresa candidatului indezirabil pentru sistem, susținătorii acestuia au fost jigniți. În paralel, serviciile de forță ale statului au început să se comporte abuziv, demarând arestări arbitrare, percheziții fără niciun rezultat și acuzând în stânga și-n dreapta susținătorii lui Georgescu. Acțiunile au fost unele menite a intimida, pentru a se preveni dezordinea socială.
Din nou un „sandbox” în care s-au măsurat cu atenție reacțiile publice, s-au reglat tirurile, astfel încât implementartea în viitoarele state-țintă să fie impecabilă. Și chiar așa a fost. Am văzut recent rezultatul din Franța, unde Marine Le Pen a fost condamnată în prima instanță pentru a i se interzice candidatura la alegeri. Și, pentru ca sistemul să nu fie deranjat, recursul acesteia a fost stabilit pentru anul 2026, adică după alegeri când, cel mai probabil, va fi achitată. Dar atunci deja o altă paiață a sistemului globalist va fi instalată prin „alegeri libere”.
Pentru orice om normal, chestiunile povestite aici par ireale. Cum să schimbi voturile, cum să treci peste voința oamenilor și, mai ales, peste sistemele menite a asigura corectitudinea alegerilor. În realitate e simplu, iar noi, în România, o știm de pe vremea lui Stalin: nu contează ce se votează, ci cine numără voturile. Diferența e că, în timp ce noi cunoaștem bine toate acestea și nu putem fi păcăliți, cei care nu au cunoscut comunismul vor fi păcăliți la o scară infinit mai mare. În România sistemul se bazează pe cei mai tineri, imbecilizați de tehnologie și de sistemul precar de învățământ impus după 1990. În Occident însă sistemul tiranic-globalist de putere se bazează pe întreaga societate care, netrecută prin comunism, poate fi păcălită extrem de ușor.
Oricum, dacă privim la cât de simplu a fost și este manipulat un popor care ar trebui să aibă instincte ca efect al complexului istoric pe care l-a trăit, vă imaginați ce dezastru va face sistemul terorist de putere impus de globaliști.
Am scris acest articol pentru ca fiecare să înțeleagă bine că monstrul e infinit mai mare decât ni-l imaginăm. Globaliștii radicali luptă de la nivelul birocrației, au infectat statele cu factorii lor de putere, cu soldații lor care le execută disciplinat ordinele. De aceea victoria e aproape imposibilă fără purificarea deplină a aparatului de stat. Purificare care e posibilă inclusiv ca efect al picajului economic. Dar subiectul picajului îl vom discuta într-un alt articol.
