Ieșirea din Matrix

Sunt mulți cei care revarsă tone de ură pe canalele mele de comunicație. Indivizi fără absolut nicio logică, acționând total aberant. Dacă ar fi puși în fața acțiunilor lor, s-ar trezi plângând, dându-și seama cât de idioți sunt. Dar nu sunt puși. Mă rog, discuția e lungă, însă ceea ce trebuie să înțelegi este cum de apar astfel de indivizi. Și, după ce înțelegi mecanismul, trebuie să îți pui oglinda în față și să vezi dacă nu cumva și tu ești un astfel de individ. 

N-o să te țin în tensiune, o să-ți spun de-acum despre ce e vorba: despre control. Încă de la primele comunități umane au apărut structurile de putere, iar structurile de putere nu pot fi menținute decât prin control. Modul în care se construiesc structurile, securitatea și stabilitatea lor internă și externă, reziliența, toate au fost experimentate intens de-a lungul vremii. S-au găsit diverse metode, de la cele democratice până la cele tiranice. În esență toate sunt tiranice, dar diferă prin modul de acțiune, prin „marketingul” pe care și-l fac. 

Dezvoltarea comunicațiilor, experimentele făcute pe largi segmente ale populației și cercetarea sistemică a fenomenului, au creat premisele dezvoltării a ceea ce vedem acum: o societate absolut tiranică, deplin controlată aproape până în cele mai mici aspecte ale sale. Totul însă cu întreg consimțământul șoarecelui prins în capcană, adică a ta.

Pe scurt, cercetările extinse au relevat un fapt cât se poate de surprinzător: cea mai sigură capcană, cea mai îngrozitoare pușcărie în care poate fi închis un om nu este o construcție fioroasă, ci una care arată normal, dar e absolut inumană. Culmea, pentru a-l ține pe deținut acolo nu ai nevoie de mulțimi de paznici care să-l păzească, ci de un singur paznic, cel mai înfiorător dintre toți, cel mai necruțător, care la fiecare mișcare acționează prompt. Simt că te-am făcut curios. Despre ce e vorba? Despre mintea ta!

Obținând controlul asupra minții tale, ceea ce numim sistem îți transformă casa în cea mai crâncenă pușcărie și pe tine în cel mai necruțător gardian al tău. Nu te grăbi să-mi dai dreptate, nu te arunca să-mi dai exemple evidente pe care le tot vezi pe lângă tine. Aici nu e vorba despre ceilalți, ci DESPRE TINE!

Mi-am început blogul cu un scop clar, acela de a le arăta oamenilor treptat realitatea neintermediată de nimic. Crezi că vezi totul așa cum e. E fals. Nu vezi nici măcar crusta. Dușmanul nu te lasă, iar dușmanul este propria ta minte. Ceea ce trebuie să înțelegi că mintea pe care o ai nu mai e a ta, a fost cotropită. A trecut printr-o serie de condiționări care i-au implantat false valori, false idealuri, false percepții. Simți că ți se zbârcește pielea de plăcere atunci când vezi o prăjitură și, la fel, simți repulsie în fața altei imagini. Sunt sentimentele reale? Nu! Așa ai fost educat. Plăcerea și repulsia ți-au fost educate de alții. De fapt fiecare sentiment pe care-l simți, fiecare senzație pe care o ai, fiecare trăire a ta este interpretată printr-o schemă implantată în mintea ta. Și extrem de puțin din această schemă e naturală, restul fiind „implanturi artificiale” ale societății. 

Ai citit „America” lui Kafka? Dacă n-ai făcut-o poate că e momentul.Vei rămâne surprins: America lui Kafka e lumea ta de azi. Ți se vorbește despre oportunități și realizare, iar tu intri în capcana șobolanului, fiind lovit fără milă de birocrație, absurditate, exploatare. Inocența îți este tăvălită pe jos și maculată fără milă până când ajungi alienat și însingurat. Însingurare care, culmea, te apasă cel mai tare atunci când „te bucuri alături de ceilalți”. Trebuie să semnalizezi că te bucuri, dar în realitate vrei să se termine cât mai repede pentru a te putea întoarce în gaura ta de șobolan. Iar ceilalți au sentimente identice. Nu e paradoxal? Cu toate că sunteți împreună, împărțind același spațiu, sunteți la ani lumină unii de ceilalți. 

De ce se întâmplă asta? Pentru că ești prizonier. Mintea ta este închisă într-o cutiuță și astfel ai ajuns să trăiești în pușcăria propriei minți. Așa ai fost educat! Și ceea ce-ți spun eu acum e o chestie simplă: IEȘI DE-ACOLO! Da, e simplu să faci pasul, nu pare mare lucru, însă simplitatea e doar atunci când privești din afară. Când ești arestat, prizonier al propriei minți, fiecare pas e infernal de greu. Gardianul e nemilos, te urmărește permanent, îți știe gândurile și te cunoaște chiar mai bine decât te cunoști tu. El te știe din interior, el e cel care-ți cenzurează gândurile, el e cel care-ți indică idealurile pe care trebuie să le urmărești. Și, pentru ca totul să fie chiar mai tragic de-atât, el este cel care e conectat! Tu te conectezi cu exteriorul prin intermediul lui, astfel încât îți poate cenzura absolut tot.

„Păi înseamnă că nu am nicio șansă!” - îmi vei spune acum deznădăjduit. Ei bine, faptul că ai ajuns la concluzia asta este deja un început de pas. Înseamnă că ai posibilitatea să vezi „luminița de ghidare”. O boală devine boală atunci când o conștientizezi. Până să-ți dai seama că o ai, ceea ce ți se întâmplă sunt „doar chestii” peste care treci. Când însă ești conștient de boală, deja faci primul pas către vindecare. De aceea îți spun că, din momentul în care îți vezi în față dușmanul, știi pe cine trebuie să învingi. El e mare și puternic, tu ești mic și pricăjit. Cine poate câștiga lupta asta?

Oprește-te puțin și înțelege situația. Tu acum ești pe o insulă pustie, fără nicio șansă. De jur împrejurul tău sunt ape, pline ochi de vietăți periculoase: meduze al căror venin e fatal, rechini și alte vietăți înspăimântătoare. Tu ești exact ca în imaginea pe care-ai văzut-o replicată de-atâtea ori: un om stând pe o insulă mică, pe care e doar un palmier în mijloc. Fix acum ai deschis o sticlă în care e prezentul mesaj. Sticla a călătorit până la tine trecând prin oceanul ăsta fioros, ajungând la insula ta pentru ca tu să citești un mesaj în care ți se spune că poți fi liber. OK, ce faci?

Eu nu-ți cer nimic, doar te rog să te gândești cu mintea ta cea viciată. Probabilitatea ca o asemenea sticlă să străbată un ocean ca să ajungă la tine cu un astfel de mesaj este zero. Încearcă să arunci tu sticla cu mesajul tău și vei constata că mâine dimineață va bălămbăni pe unul dintre malurile insulei. Nici vorbă să plece mai departe. Ce-ți spune asta?

Hai să ne gândim împreună. Oricum ai da-o, ceva nu e în regulă: cele două realități nu pot exista în același timp. Ai o realitate a sticlei și a mesajului conținut în ea și o realitate palpabilă, a insulei și a oceanului înfiorător din jurul ei. Repet: cele două realități nu pot coexista. Ori sticla e cea reală, ori insula ta și oceanul care-o înconjoară. Cale de mijloc nu există!

Deci care-i realitatea reală și care e cea falsă? Sticla și ciudatul ei mesaj, sau insula, oceanul și ceea ce vezi? Apleacă-te, ia nisipul în mână și lasă-l să ți se prelingă printre degete. Simți? E real. I se simte rugozitatea, are textură și e și fierbinte de la soare. Fă un pas în apă: e udă, recișoară. Atenție însă, lângă mal sunt meduze și dacă te atinge una mori. De unde știi asta? 

„Parcă a fost acum un an. Am intrat inconștient în apă și m-am atins de-un fir al unei meduze. M-a curentat, iar când mi-am dat seama, am ieșit repede pe mal și am îndepărtat tentacului acela mic. Ce noroc am avut! Totul s-a petrecut în timp util. Apoi mi s-a făcut rău, ochii mi s-au împăienjenit și am vomitat două zile. Doamne, ce noroc am avut!

Ce prostie! Totul e cât se poate de limpede. Parcă bate soarele prea rău, hai să mă adăpostesc sub palmier, la umbră, ca să nu fac insolație. Ce nebunii îmi trec prin cap acum!!” 

Fix așa e! Doar că, în afara ta, a insulei, a oceanului și a umbrei palmierului, vezi că mai e sticla asta obsedantă. N-a dispărut! Ea nu are cum să existe în realitatea insulei. Știi bine că e imposibil, dar acum, odată ce a ajuns lângă tine, înțelegi că există realitatea sticlei. Ceea ce înseamnă că tot ceea ce simți e posibil să fie fals. Adică insula, oceanul, meduzele, inclusiv întâmplarea de anul trecut. Te poți gândi la asta? Nu o face singur, fă-o cu mintea ta, dar fă-o temeinic, nelăsând-o să funcționeze pe automat. Pune-i un reflector în față, exact ca la interogatoriu. Și-acum începi să o întrebi orice. Ia fiecare bucățică de „realitate” și vezi dacă există într-adevăr. 

Ca să te ajut, te voi scoate din scenariul insulei și te voi reintroduce în mediul tău. Ești în fotoliu, citești pe un ecran chestia asta. OK, s-a terminat. Oprește ecranul, deconectează tot și încearcă să rămâi doar cu ceea ce nu e realitate intermediată. Da, scapă de telefon, e un lanț. Lasă-l puțin de-o parte că-ți garantez că nu mori! Închide televizorul. Ieși din casă. Orașul, asfaltul străzilor, reclamele. Totul e realitate intermediată. Adică o altă pereche de ochelari care ți se pun pe nesimțite, dar forțat pe ochi. Caută un loc unde să nu fie nimic intermediat. O pădure, o pârloagă, orice. Așează-te acolo, privește lumea reală și începe interogatoriul minții. Pornește de la pârloaga aia unde stai și începe interogatoriul de la un fapt cu care atât tu cât și mintea ta sunteți de acord: cu foarte mulți ani în urmă, fix acolo, în pârloaga sau în pădurea aia, era un om care știa că realitatea era doar acea pădure sau acea pârloagă. Și știa asta pentru că așa era: aceea era realitatea reală, neintermediată d nimic. Omul acela a trăit acolo și, probabil, se află prin lista ta de strămoși. El înțelegea pârloaga aia, de care tu acum te ferești. El a trăit atunci, de asta putem fii siguri! Tu, în schimb, trăiești acum?

Dacă ai impresia că aici se termină totul te înșeli. De-abia de-aici începe discuția între tine și mintea ta, nu fii superficial să tragi concluzii pripite. Investighează totul până la cap, până în cel mai mic detaliu. Folosește-te de puterea întrebării devastatoare: „DE CE?”. Pune-o de 5-7 ori asupra fiecărui element al răspunsului și, mai ales, nu-ți scăpa mintea din loc, n-o lăsa să meargă pe automat. Doar așa o vei domestici făcând-o un partener. E logic să fie așa, doar e a ta! 

Și atenție la un detaliu: încă citești articolul de față, ceea ce înseamnă că nu ai închis ecranul. Trezește-te!