Despre muzică, poezie, handicapuri, AI și tendințe

Se întâmpla prin clasa a cincea, pe la început. Întors de la școală, îl găsesc pe tata stând și citind în fotoliu. Ca de fiecare dată m-a întrebat ce-am făcut pe la școală. Era grea trecerea de la învățătoarea care ne „mămoșea” la noii profesori extrem de severi după standardele noastre. Iar ai mei, în fiecare zi, îmi dădeau sfaturi arătându-mi cum să trec peste. Culmea, pe vremea aia nu eram prost și-i ascultam. Așa se face că, atunci când m-a întrebat tata despre școală am început cu realizarea zilei:

- Azi a fost perfect. Am avut muzică și m-am înscris la cor.

- La ce? - a întrebat cumva nevenindu-i să creadă.

- La cor. Școala are cor și m-am înscris și eu.

- Perfect, dar la corul ăla vă dau ceva?

- Nu, ce să ne dea? Acolo mergem doar să cântăm. A zis profesorul că vom participa la concursuri.

- Păi da, înțeleg, dar ție ar trebui să-ți dea și ceva voce. Că n-ai de unde.

- Ce vrei să spui?, am întrebat dezamăgit.

- Păi, măi tată, eu dacă mă apuc să cânt zice lumea că-s beat și aruncă cu pietre. Maică-ta e un caz și mai grav, că ea cântă fiind convinsă că are voce. Pe niciun bunic de-al tău nu-l știu cântător. De unde să poți tu să cânți, că doar de pe la noi te-ai înzestrat cu calități sau defecte. Iar vocea muzicală, crede-mă e defectă rău la toți.

M-a cam dezamăgit, iar realitatea a fost confirmată la următoarea oră de muzică, în care profesorul ne-a pus pe noi, „cei de la cor”, să fredonăm ceva. Auzindu-mă a spus că-mi dă zece dacă tac. Și că n-are altă pretenție la mine decât să-i învăț teoria. Atunci, pe moment a fost într-adevăr o dezamăgire, chiar dacă tata meu mă pusese în gardă. Dar dezamăgirea a crescut în timp întrucât pe cât iubeam de mult muzica, pe atât ea se distanța de mine. Am încercat diverse instrumente și n-a mers. Pur și simplu, rebut. Ceva mai târziu, mama mi-a spus că, în încercările mele cu diverse instrumente, tata se abținea să un râdă la fiecare demonstrație de-a mea și, când simțea că nu mai poate, își făcea de mers afară, unde râdea de unul singur. O știau și vecinii, numai eu nu!

Handicapul și obsesia sa mi s-au adâncit în adolescență, atunci când începusem să iau în serios poezia. Mâncam poezie pe pâine, trăiam în poezie. Aici, cel puțin, nu-ți trebuia decât starea și ajungeai să te simți bine. Dar m-a chinuit mult muzica întrucât înțelesesem un lucru: poemele complete nu au nevoie de absolut nimic pentru a se afirma, trăiesc prin ele însele, însă poeziile incomplete pot fi transformate în ceva superior prin muzică. Doar că măgarul, chiar și poet, n-are cum să cânte. Eram atât de îndrăgostit de poezie încât l-am pândit pe Nichita să-mi dea un autograf. Mi l-a dat și i-am strecurat o poezie de-a mea, rugându-l să se uite pe ea când avea timp. „Lasă că am timp acum” - mi-a spus deschizând foița pe care-mi scrisesem cea mai bună poezie de până atunci. „Ai talent, puștiule!”, mi-a spus făcându-mă să mă îmbăt de glorie. Marele Nichita îmi recunoscuse talentul! Ceva mai târziu aveam să înțeleg că Nichita era un om atât de generos încât n-ar fi făcut rău nici unei muște(adică mie). 

A trecut vremea. După revoluție am zgâriat puțin piața muzicală. Acea piață muzicală incipientă a anilor 90. Dacă nu puteam să cânt, mă gândeam că pot promova o trupă care să cânte după cum visam eu. Atunci am înțeles cum funcționează industria muzicală și, mai ales, că în toată afacerea grosul îl câștigă producătorul. Doar că oamenii nu-și imaginează cu ce demenți are de-a face un producător. Chiar și cei mari au nevoie de un ficat tare pentru că sunt tracasați de „vedeții” pe care ei i-au ridicat. Și dacă nu au în spate un contract beton - care, într-adevăr, îi sclavagește pe cântăreți - se trezesc că toată investiția se duce de râpă. Dar dacă-ți faci treaba cum trebuie, îți vin bani de peste tot: atât din drepturile de autor, dar și din chestii conexe gen vânzarea de beat-uri, muzică pentru reclame, ghost production s.a.m.d. Și-aici e un impediment major care pe mine, cu handicapul meu, m-a scos din joc: trebuie să fii artist, să ai cunoștințe muzicale reale, să simți muzica de la bază. După ce-am încercat să ridic o trupă - cotizând inclusiv la bețiile lor de după ce-mi prezentau câte o piesă, pentru care munceam cot la cot cu ei s-o șlefuim să se potrivească versurilor - a trebuit să mă las păgubaș întrucât idioții au șters-o la mare cu avansul pe care-l primiseră pentru un eveniment pe care li-l aranjasem. Cel puțin n-am pierdut mulți bani, dar am rămas cu aceeași părere de rău că materialele pe care le avem și pe care visam să le pun pe muzică vor rămâne pentru totdeauna în uitare.

Și uite-așa facem un salt peste timp. Ca să înțelegeți fenomenul, o să vă povestesc care-i fluxul prin care o melodie ajunge pe piață. E esențial să pătrundeți în întreaga „bucătărie de creație” pentru a înțelege de-aici mai departe. Totul, desigur, pornește de la o idee. Ideea a unui muzician care construiește o linie melodică, o temă. De la câteva acorduri se trece la compoziție, unde te-apuci să faci munca propriu-zisă, adică linia melodică și apoi textul(atenție la această ordine valabilă în 99% dintre cazuri!). După faci un demo, după care treci în studio pentru etapa de pre-producție: aranjament muzical, stabilirea resurselor(a instrumentiștilor și vocaliștilor de care ai nevoie), repetiții, sesiuni de înregistrare s.a.m.d.  Apoi urmează înregistrarea propriu-zisă, care se face separat: adică se înregistrează instrumentele și apoi vocile. Se trece în faza de editare, unde se corectează erorile, se curăță zgomotele apărute aiurea și se face sincronizarea materialului. Apoi vine etapa de post-producție. Prima dată mixajul, în care inginerul de sunet echilibrează pistele individuale pentru ca totul să sune „într-un mare fel”. Aici inginerul de sunet are o grămadă de opțiuni(egalizare, compresie, reverb, delay, panoramare etc.) pe care e foarte important cum le aplică. În această etapă, un inginer de sunet îți poate face o piesă beton sau rebut. Și-abia de-aici se ajunge la masterizare, adică la optimizarea materialului mixat pentru fiecare mediu căruia îi este destinat. Între altele, inginerul de mastering optimizează volumul(foarte important deoarece un volum prea mare poate produce distorsiuni, face egalizarea finală și compresia. Mă rog, nu e totul terminat întrucât mai sunt o groază de alte artificii, cum ar fi adăugarea codurilor ISRC(cele care identifică unic fiecare melodie), înregistrarea drepturilor de autor, a celor conexe și semnarea unor contracte(cu case de discuri, distribuitori s.a.m.d.). Și nu se termină întrucât abia acum urmează ceea ce face diferența între piese: marketingul și promovarea. Indiferent cât de bună e o piesă, fără promovare rămâne uitată și, în cel mai bun caz, e descoperită mult după ce-a fost creată, cu siguranță după ce artiștii au murit de foame și toți cei implicați și-au înregistrat pierderile cu ea. 

De ce v-am spus toată povestea? Ca să înțelegeți că industria muzicală nu e una simplă, iar o piesă - indiferent că e bună sau proastă - mănâncă o grămadă de timp și bani. Și-acum e cazul să introducem în ecuație AI-ul. Au apărut ca puricii generatoarele de muzică. Scopul lor este - pe termen lung - acela de a îngropa întreaga industrie. Să vă dau un exemplu: imaginați-vă că mergeți la un eveniment la care nu e o formație care să întrețină atmosfera, ci totul e gestionat de AI care o face pe DJ-ul. Ar fi rețeta pentru dezastru, nu-i așa?  Doar că aș mai adăuga un element: Ai-ul respectiv ar ști preferințele muzicale ale tuturor invitaților și ar genera muzica în funcție de aceste preferințe. Cum credeți că s-ar desfășura în acest caz „ostilitățile”? Puneți și un pahar de vin în plus ca să vă puteți da răspunsul.

Dar nu vorbim despre viitor, ci despre prezent. Ce fac modelele „muzicale” AI? Generează, pe baza unor prompt-uri, piese muzicale. Pentru unii ca subsemnatul, aici e un avantaj deoarece intrăm într-o zonă în care poți să-ți dezvolți melodia pornind de la text. Însă nu e chiar atât de simplu precum s-ar crede. Motivul e dat de faptul că eu am în cap cum ar trebui să sune melodia și ce anume voce să aibă interpretul. Cu toate că promptingul e menit a rezolva povestea, în realitate e destul de rudimentar. Imaginați-vă: nu ești sculptor, dar ai un echipament căruia îi spui cum să așeze dălțile, astfel încât să-ți prelucreze o bucată de piatră într-un anume fel. După ce le-ai reglat, dai drumul pietrei și echipamentul face totul automat. Poate că iese ceva frumos, dar nu e ceea ce vrei. Poate doreai să dai o anumită notă dramatică, să creezi o anumită disproporție fină s.a.m.d. Cam așa e și cu muzica. Îți ies niște bucăți muzicale, dar 90% sunt junk-uri. Trebuie să stai o grămadă de ore, să asculți o mulțime de prostii, să încerci să  reglezi diverși parametri, să faci ajustări și, după ce ajungi la o anumită formă, o iei și o editezi cu instrumentele lor - care nu-s foarte evoluate. Rezultatul îl vedeți în bucățile pe care le-am scos.

Acum, pentru o persoană ca mine, obsedată de handicapul pe care-l are în raport cu muzica, instrumentele de acest tip sunt precum proteza unei persoane cu handicap locomotor real: îți dau o oarecare alinare. Însă rămâne aceeași dramă pe care probabil persoana cu handicap o are atunci când vede un om mișcându-se natural. Oricât de bună ar fi o proteză, tot proteză rămâne. 

Acum, pentru că am clarificat treburile în ceea ce mă privește, e timpul să sărim puțin mai sus: cum influențează AI-ul industria muzicală? Colosal! Revin la experiența mea. Este clar că aceste instrumente caută să sară de la faza de idee până la cea finală și-o fac binișor, dar imperfect. Găsești o grămadă de erori, atât de sunet cât, mai ales, de pronunție. Teoretic, după ce găsești o melodie interesantă și o voce care se potrivește, ai putea să organizezi pre-producția cu instrumentiști&voci similare, astfel încât să o duci de-acolo în faza de post-producție s.a.m.d. Cu alte cuvinte, afectează industria la bază. Un producător - dacă mai e și muzician, cu atât mai bine - cu un cost relativ mic, își crește teribil productivitatea, dar încasează un profit însutit. Aici e vorba de zona mediocră unde AI-ul se descurcă de minune. Însă, în ceea ce privește creativitatea adevărată, emoția generată de anumite trăiri, acestea nu pot fi copiate de AI.

Care va fi deci mutația? Posibil ca cei mai afectați să fie cântăreții care ocupă 80% din piață, adică cei care scot câte o piesă cu un oarecare succes, care umplu playlist-urile radiourilor s.a.m.d. Aceștia își vor vedea veniturile teribil de comprimate, în timp ce producătorii nu doar că vor lua o cotă mai mare, ci vor lua de la mai mulți. Un fenomen similar vom vedea și pe piața de film, în publicitate, modelling s.a.m.d. Zona mediocră va fi capturată de AI, în timp ce de rezistat vor rezista doar cei mai buni. 

Întrebarea e simplă: ce se va întâmpla cu cei 80% care vor rămâne pe dinafară? Sincer, asta mă întreb și eu, fără a găsi vreun răspuns. Venitul garantat e cea mai simplă cale spre comunism sau corporatismul-tehnicizat de tipul celui din „Pianul Mecanic” a lui Kurt Vonnegut(carte pe care v-o recomand călduros).