Justiția și tentativa de capturare a sa. Cursul scurt care poate fi înțeles chiar și de către un prost!

Articolul anterior a generat, așa cum era de așteptat, reacții stupide de genul „adică ce, ești de acord cu modalitatea prin care hoții scapă cu prescripția?”. Astfel de reacții sunt fix genul celor urmărite de manipulatorii ticăloși din spatele recorder, întreaga retorică fiind una copiată din cursurile de specialitate. O să explic întreaga ecuație simplu, astfel încât să priceapă chiar și proștii care-i treaba cu prescripția. Însă, până atunci, o să facem o scurtă paranteză ca să înțelegem ce e cu justiția în viața noastră, mai ales că avem de-a face cu exagerări absolut inutile. Paranteza e necesară creielor precare ale tefeleilor, incapabile să aibe habar de ceva pe lumea asta. 

Unii spun că justiția e „dumnezeu pe pământ”, alții că, din contră, e un jeg inutil. Evident ambele opinii sunt exagerate. Ca să înțelegem imediat care-i treaba, o să punem fiecare element la locul său pentru a-i înțelege logica și funcționalitatea. Începem de la stat în ansamblul său. Statul, în esență, înseamnă un set de reguli care, teoretic, sunt agreate de toți membrii comunității. De-aici se naște prima poveste, anume aceea care ne spune că „interesul statului este acela ca regulile să fie respectate”. Pentru respectarea unui set de reguli - de imediată necesitate și urgență - statul are la dispoziție poliția, jandarmeria etc. Acestea însă sunt organisme de menținere a ordinii publice sau de aplicare a unui set strict de reguli. Interacțiunile dintre indivizi sau dintre indivizi și societate sunt mult mai complexe. În plus, organismele de asigurare a ordinii pot comite abuzuri, astfel încât s-a considerat necesară existența unui echilibru. 

O să pornim de la prima poveste, anume cea a complexității interacțiunilor din societate. De-aici vine și un grad de incertitudine în ceea ce privește aplicarea sau neaplicarea unei pedepse. Ei bine, pentru rezolvarea acestei situații complexe, s-a mai introdus o tagmă, anume cea a procurorilor. În esență, procurorii sunt niște polițiști cu o pregătire mai mare, având o înțelegere mai complexă asupra ansamblului legislativ și fiind capabili să execute investigații complexe. 

Aici apare însă un dezechilibru. Individul ajunge să se confrunte cu o forță de coerciție extrem de mare și mult superioară ca pregătire juridică. Tu, ca individ simplu, nu ai cum să știi toate prevederile legii, cele pentru care ei fac studii aprofundate, nu ai cum să știi „ocolișurile” și chestiunile de finețe. Aici apare o clasă absolut necesară individului în raport cu forța represivă a statului(sau cu altă parte adversă într-un proces), anume cea a avocatului. În esență, avocatul este cel care ajută clientul să interacționeze pe tărâmul juridic atât cu aparatul statului cât și cu un alt individ sau entitate. Avocatul, la modul teoretic, este un profesionist cu pregătire juridică înaltă, al cărui scop este acela de a acționa strict în beneficiul clientului său. Ca să nu picați în capcana foarte uzitată, în care unii avocați sunt catalogați ca „salvatori de infractori”, trebuie să vedeți avocatul ca pe un creier juridic al clientului său. Avocatul care-și face treaba este cel care acționează pentru clientul său, așadar e normal ca acesta să „vrea să-l scape” întrucât face parte din fișa postului său. Dacă individul ar avea creierul juridic al avocatului nu este logic că ar acționa în favoarea intereselor proprii? 

OK, cu toate că acum situația pare echilibrată, întrucât pe de o parte avem instituțiile represive, iar de partea cealaltă individul apărat de avocat, lipsește ceva, anume o autoritate care să decidă cine anume are sau nu are dreptate. Așa a apărut necesitatea existenței judecătorilor. 

Rezultă limpede, chiar și pentru un individ puțin dotat intelectual, că, pentru a-și face treaba cât mai corect, judecătorii trebuie să fie cumva independenți, adică să nu fie influențați în vreun fel de vreo parte. Și, cu toate că sunt plătiți de stat, judecătorii trebuie să fie obiectivi în special în medierea conflictului dintre stat și individ. E lesne de înțeles că dacă nu sunt obiectivi statul se transformă într-o construcție de-a dreptul teroristă pentru populație. Iar un stat care-și terorizează cetățenii devine  caduc, inutil, pe care cetățenii, până la urmă, ori îl părăsesc ori îl răstoarnă. 

Ce înseamnă stat performant cred că e simplu de intuit: un stat care-și protejează cetățenii de ingerințele externe, dar și de amenințările interne, luptând permanent pentru binele propriilor cetățeni. Aici e o poveste de reglare foarte fină: într-adevăr, e necesar ca statul să te apere eficient de hoți, dar nu trebuie să cadă în paranoia de a te considera pe tine, ca individ, hoț prin definiție deoarece atunci totul se transformă în teroare. Practic, un stat al cărui sistem juridic funcționează, are mult mai multe șanse de a fi un stat performant. Iată de ce e esențial și normal ca statul să-și dorească un sistem juridic performant. Nu doar judecători sau procurori performanți, dar și avocați. Atunci când tot sistemul funcționează eficient rezultă o probabilitate mai mare ca un stat să avanseze.

Hai să înțelegem acum sistemul nostru.  Cu toate că procurorii își desfășoară activitatea sub coordonarea și în beneficiul statului, au obținut o suspectă independență față de organele statului, similară celei a judecătorului. Totul s-a făcut printr-o manipulare teribilă și cu un buzz mediatic sponsorizat de structuri externe statului(în special ONG-urile lui Soros, cele ale UE și insideri din serviciile secrete). Cu alte cuvinte, printr-o teribilă infiltrare. Independența procurorilor față de autoritățile statului este absolut aberantă, mai ales prin prisma faptului că, după cum s-a văzut, au ajuns să nu mai răspundă pentru faptele lor. Nici nu mai e de mirare că procurorul Onea de la Ploiești, cel care efectua „paradeli”, se află printre semnatarii petițiilor rezultate din agitația documentarului recorder. Mai mult, în statul capturat de băsescu, procurorii ajunseseră cu o asemenea putere încât agresau judecătorii care nu voiau să se conformeze. Să vă dau un exemplu ipotetic, dar perfect similar celor petrecute în justiția noastră.

La o petrecere, o judecătoare se cuplează cu un avocat. Are o relație absolut pasageră cu el, relație documentată într-un dosar SIPA. După 10-15 ani de la acea relație, judecătoarea se trezește în birou cu un procuror care vrea să-i dicteze decizia într-un proces în care un om de afaceri e acuzat pe nedrept de evaziune fiscală și trafic de influență. Judecătoarea refuză,, după care procurorul o întreabă pe față: „Mai ții minte când ți-ai tras-o cu avocatul X, după petrecerea din data de ...? Uite și niște fotografii dacă nu ți-e clar! Acum două săptămâni ai achitat clientul Y apărat de avocatul X, iar aici avem de-a face cu abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului, luare de mită, trafic de influență”. Judecătoarea știe că e o prostie, că absolut toate acuzațiile pică în instanță, dar mai știe că are copii, iar imaginile respective pot deveni virale în presă și pe social media, că se va confrunta cu presiuni extreme și, mai mult, că în urma unui proces care se va întinde pe mai mulți ani, chiar dacă va câștiga, procurorul ticălos nu va păți nimic! Deci ce va face? 

Cu toate că e imaginar, cazul este perfect în linie cu ceea ce se întâmpla în perioadele în care Kovesi a fost șefă la DNA. Dacă mai țineți minte, 80% dintre procese au fost strict jocuri mediatice, menite a elimina persoanele indezirabile manipulatorilor din afara țării. Dacă s-a ajuns într-un aseemenea hal încât Secret Service să aibă birou la DNA, iar la SRI să se vorbească despre „câmpul tactic din Justiție”, vă dați seama câtă dreptate era pe-atunci. 

În ceea ce privește răspunderea magistraților, din nou avem o problemă cât casa. Atât procurorii cât și judecătorii nu răspund pentru faptele pe care le fac în sfidarea legii. A da o decizie strâmbă e ceva critic deoarece cu acea decizie poți omorî un om. S-a văzut, de altfel, tragedia morții judecătorului Stan Mustață, cel condamnat la modul ticălos. A răspuns cineva pentru asta? Când Dragnea a împins în față legislația pentru înființarea unei Secții Speciale pentru acest gen de infracțiuni, tefeleii au sărit ca arși deoarece asta ar fi dus-o pe Cicloapă direct în pușcărie. Și să nu uit: acum îl înjură tefelimea pe Pledoiu, uitând însă că Pledoiu a făcut modificările actuale la cererea acelorași actori care, pe vremea aceea, aveau interesul să submineze puterea Curșii Constituționale. 

Și acum să vorbim despre prescripție cu o afirmație care îi va enerva pe proști: prescripția este un drept fundamental. De ce? Pentru că limitează abuzurile. Dacă tu, procuror și stat român nu reușești să demonstrezi - adică să obții o condamnare a mea - într-un termen de X ani, nu e normal să mă lași în pace? Mai țineți minte cum prostul ăla de Uncheșelu îl acuza pe Ponta de sustragere de la plata TVA din cauză că a plătit niște servicii către cabinetul lui Șova? Cum naiba să n-ai atâta pregătire încât să nu știi chestiunile de bază? De multe ori chiar procurorii trag mâța de coadă ca să intervină prescripția și, la final, să dea vina pe lege. E fix tembelismul care i se întâmplă acum cu Georgescu, aflat abuziv într-un perpetuu control judiciar, în condițiile în care Elodiul n-are ce acuze să-i aducă. Ăsta e sistemul!

Nu am făcut o statistică, dar ceea ce știu este că multe din dosarele prescrise au fost instrumentate fix în perioada lui Koveși. Asta, nulitate fiind, adunase toți ciudații incompetenți în jurul său, punându-i să atace în haită pe oricine nu servea interesului găștii care-o cocoțase în fruntea DNA-ului. Pentru a forța condamnări aveau complete prietene care, în mod ciudat și anticonstituțional, mereu ieșeau la falsa tragere la sorți. Și uite-așa, după ce i-au condamnat pe unii, s-au trezit că dosarele au picat mai târziu ca efect al nelegalității hotărârilor, iar statul a fost obligat să plătească despăgubiri. Inclusiv în celebrul dosar ICA, în care l-au condamnat la moarte pe bietul Mencinicopschi, i-au luat casa în care locuia, lăsându-l pe drumuri. Ce folos că după ce a murit se va constata nulitatea absolută a sentinței?

De fapt de unde vine revolta în cazul reportajului recorder? Vă explic cu un singur element, anume amintitul dosar al lui Voiculescu. La ora actuală, pe baza deciziilor recente - care sunt cât se poate de normale - de deschide posibilitatea anulării condamnării abuzive din 2014, ceea ce va costa imens statul român. Doar clădirile care-au ajuns în paragina, a căror refacere costă o avere, plus daunele imense care vor trebui plătite pentru detenția ilegală a inculpaților din acel proces sau pentru crima împotriva lui Mencinicopschi vor pune toate tunurile pe adevărații ticăloși care-au făcut justiție după cum li s-a dictat.

De fapt semnalul declanșat de recorder este unul al asaltului asupra unei justiții care părea că revine în matca sa normală, cu judecători independenți care știu să respecte drepturile omului. Ce vor ticăloșii? O revenire a „cîmpului tactic” și a „republicii procurorilor”, în care individul nu mai are nicio șansă deoarece decizia nu ți-o mai dă judecătorul independent, ci procurorul, după bunul său plac. Asta e miza urmărită, efectuată prin mijloacele clasice de presiune ale sectei #rezist. 

Ar trebui să înțelegeți că adepții din mediul juridic al sectei #rezist reprezintă o cvasi-minoritate. Însă, după cum bine știm, așa nu-i împiedică pe ticăloșii din spate să acționeze. E suficient să constatăm că România e condusă acum de o minoritate care ar avea la alegeri maxim 30%, iar pe cea mai mare funcție a fost impus un diliu care nu mai încape decât în zona marjei de eroare. 

Însă ceea ce ar trebui să realizeze chiar și-un prost care-i simpatizant al sorosismului #rezit este că o așa-zisă „reformă” care-ar viza reinstaurarea „republicii procurorilor” n-ar face altceva decât să scufunde și mai rapid caricatura asta de țară. Iar când va fi scufundată, ei vor fi mâncare pentru pești.