Cea mai mare problemă a lui Trump

În ciuda a ceea ce credeți, sub nicio formă Iranul nu este cea mai mare problemă a lui Trump. Doar că acum, după ce a fost tăvălit în țărână de ai lui, Trump caută în orice mod să iasă din strânsoare, iar Iranul pare a fi „ieșirea perfectă” pentru el. Vom lua azi problemele pe rând, pentru a înțelege de ce un eveniment aparent banal, trecut deja la „și altele” are efecte de-a dreptul devastatoare. Și nu doar pentru Trump.

Este vorba, desigur, de decizia Curții Supreme a SUA, cea care i-a limitat drastic puterea lui Trump de a se juca cu taxele vamale. Chiar dacă a ieșit precum un cocoșel anunțând 15% tarife globale, ceea ce nu a înțeles gloata este că întreaga operațiune este una strict de imagine. Motivul? Legea pe care s-a bazat Trump în impunerea acelui 15% îi permite să facă asta doar pentru maxim 150 de zile fără condiții suplimentare! Așadar, în 3 luni, puterea i se diluează din nou, fără posibilitatea altor subterfugii. Singura variantă ar fi cea în care Congresul prelungește tarifele. Însă, dacă asta nu se întâmplă, în ziua 151, taxa nu mai e aplicabilă. Și, ca să fie treaba treabă, vă voi spune că inclusiv această taxă este contestabilă, ceea ce i-ar putea tăia grav de tot aripile false ale lui Trump.

În mod sigur, decizia Curții Supreme va lansa o grămadă de procese de recuperare a tarifelor ilegal colectate. Suma calculată este situată între 190 și 260 miliarde dolari. Din punct de vedere teoretic acești bani se vor întoarce în economie: ori sub forma discounturilor la produsele importate, ori sub forma investițiilor. Așadar, pentru economie, funcționează similar unui stimulent. Locul unde lovește însă devastator este la nivelul datoriei publice. Chiar și fără beleaua asta pe cap, Trump a reușit să crească datoria SUA cu un incredibil 2.6% din PIB pe an. Raportați creșterea datoriei la creșterea economică de doar 2.16% și veți înțelege scenariul dezastrului: fiecare punct de creștere economică necesită un punct și ceva de îndatorare. E spirala absolută a dezastrului. Acum, cu returnările de taxe, datoria va crește și mai mult! 

Pentru a completa tabloul vă voi mai spune că, în medie, economia americană a crescut cu 2.36%(2011-2019). În 2022 a crescut cu 2.52%, în 2023 cu 2.93%, iar în 2024 cu 2.79%! Fac toate precizările legate de cifre pentru a le aminti „deștepților”  care mă contraziceau că ceea ce ei considerau a fi o „strategie genială a lui Trump pentru reindustrializarea SUA” s-a dovedit - așa cum am afirmat la momentul potrivit - un eșec. Bomboana de pe colivă vine din datele trimestrului 4 al anului 2025, când creșterea s-a blegit de tot, ajungând la 1.4%, după 4.4% în T3!

De ce vă povestesc toată poliloghia asta? Ca să înțelegeți că situația internă a lui Trump e destul de complicată. Așa cum prevăzusem, pe măsură ce trece timpul statul subteran își arată din ce în ce mai clar colții. Inclusiv în ceea ce privește intervențiile militare, constatăm o intrare „pe turnantă” a lui Rubio și un pas în spate al lui Vance. 

În ceea ce privește atacul Iranului, Rubio pare a fi vioara principală deoarece, ca neocon, are războiul în sânge. Inclusiv discursul său de la München a fost unul tipic de neocon și mai puțin unul apropiat de MAGA. E drept că s-a apropiat de tabăra lui Trump pe măsură ce rezultatul devenea clar, dar personal cred că „a fost direcționat” pentru a sluji „misiunii”. Nu întâmplător nulitatea Țoiu se simte în siguranță lângă Rubio. Până la urmă, ambii vorbesc aceeași limbă. Și nu întâmplător lui Nicu Psihicu i s-a făcut loc pe holuri tot la Rubio. E cel mai apropiat de aripa tefelistă.

De fapt, treburile stau în felul următor: Rubio este mărul otrăvit din executivul lui Trump, suficient de uns cu alifiile necesare pentru a-l prosti pe președinte. De partea cealaltă, Vance, chiar dacă e pe o poziție superioară față de Rubio, constată că are ușile închise. Iar aici nu-i vorba de adeziunea față de Trump, ci de interesul urmărit de fiecare. Rubio are în spate interesele statului subteran american, motiv pentru care împinge în față agenda pro-război sub aspectul unor „reparații”. De exemplu, „nu atacăm Venezuela, ci luptăm împotriva drogurilor” sau „nu avem nicio treabă cu regimul iranian, dar suntem nevoiți să-i lovim pentru că ei amenință stabilitatea zonei și interesele SUA”. Spre deosebire de el, Vance merge pe ideea unei relansări economice profunde deoarece vrea să aibă șansă la viitoarele alegeri, nu să fie puiul numai bun de sacrificat de către partid.

Povestea de la Curtea de Justiție a SUA l-a împins pe Trump într-un scenariu în care cuvintele otrăvite ale lui Rubio prind tracțiune. Acesta îi sugerează că regimul iranian este unul slab, că pot să-l instaureze rapid pe șah și că astfel vor avea controlul total al resurselor iraniene, sugrumând China. Fals deoarece China oricând poate folosi Rusia ca pe propria benzinărie, mai ales în condițiile în care sunt puse ambele la stâlpul infamiei. Inclusiv Rubio știe asta, dar interesul său, repet, este cel de împingere în față a agendei războinice întrucât din asta trăiesc neoconii și întreg statul subteran. 

Acum lui Trump i se suflă în urechi vorbe otrăvite. Pe o parte Rubio, pe partea cealaltă Netaniahu. Fiecare cu interesul său. Iar Trump îi ascultă prostește pe toți crezând că, dacă a pierdut Nobelul pentru pace, cel puțin va avea șanse la cel pentru Război(sau la titlul de „Napoleon”, fără a părea să știe că acel titlu se dă doar în instituțiile de specialitate). Doar că așa ceva nu există. Iar de câștigat nu va câștiga decât compromiterea sa definitivă. Cu economia făcută praf, cu armata deplasată aiurea acolo, Trump e prins într-o cursă de șobolan. Iranul n-a mai acceptat blatul cu bombardamentele reciproce și de negociat reducerea arsenalului standard nu negociază sub nicio formă deoarece e ca și cum și-ar negocia dacă pedeapsa capitală să le fie aplicată sub formă de spânzurare sau împușcare. Și așa se ajunge la punctul fără ieșire, anume la cel în care lui Trump i se va spune că efectiv nu are ce să facă deoarece asta e ultima lui șansă. Și că oricum înfrângerea Iranului e ceva facil de obținut. 

Mulți așteaptă următoarea rundă de negocieri care e vineri și spun că SUA nu vor ataca până atunci. Serios? Păi data trecută cum au făcut? N-au atacat înaintea sesiunii de negociere? Posibil ca la fel să facă inclusiv acum. 

Ceea ce însă e cert e că, în timp ce oamenii ca subsemnatul se uită la evenimentele respective cu teamă, cei de la manete se și visează numărând teancuri „fără număr” bancnote. Și fix aceia, mai precis lăcomia lor, sunt cei mai mari dușmani ai lui Trump în special și ai americanului de rând în general. Astfel, dacă e să se meargă la rădăcina problemelor omului simplu, pe-acolo ar trebui să se caute, nu prin Iran sau aiurea. Dar, mă rog, ceea ce am afirmat sunt simple vorbe-n vânt în condițiile în care interesele mafiei restrânse primează mereu.