Ungaria - câteva repere

Când a venit la putere în 2010, Viktor Orban a preluat o țară în dezastru. Cu 80% datorie și cu FMI-ul la Budapesta pentru a-i „restructura” finanțele, Ungaria era, din punct de vedere practic, o țară care capitula. Toți credeau că „accidentul Orban” va fi unul de scurtă durată, care va arăta ungurilor că nu există altă șansă decât corsetul strâmt al UE, dirijat de la Bruxelles și, mai ales, sărăcia. 

Iată-ne în prezent. Ungaria are o datorie publică de 74% din PIB. E mult, e puțin? Teoretic scăderea de doar 6 procente în atâta timp arată o băltire. Doar că aceasta e efectul celei mai mari greșeli politice a lui Viktor Orban: Pandemia. Înainte de pandemie Ungaria ajunsese la o datorie publică de 66% din PIB. Practic o poziție excelentă, care demonstra clar viabilitatea modelului economic al lui Orban. Din păcate, ca mulți alții, Orban a  picat în capcana falselor narațiuni și a sărit gradul de îndatorare al țării cu 8% din PIB. Prostia se plătește. Dacă în loc să ia măsuri aberante și-ar fi canalizat acei 8% către investiții și continuarea activității economice - nu către cheltuielile aberante de materiale medicale și tratamente  inutile - probabil că acum Ungaria și-ar fi dublat din nou PIB-ul, iar procentul datoriei publice ar fi fost pe la 30%. Mă rog, nu putem garanta că Orban ar mai fi fost în viață, doar știm bine ce au pățit contestatarii narațiunii pandemice.

Însă trebuie reținut că efectele pe care le vedem acum în economia Ungariei sunt strict generate de pandemie. E drept că Orban nu a mai picat și în capcana narațiunii ucrainene. Dacă ar fi făcut-o, acum ar fi avut capul pe tocător. Dar ceea ce e clar este că are de tras tare pentru eroarea pe care a făcut-o în Pandemie. Inclusiv în actualele alegeri!

Ceea ce uită toți Analiștii lu' Pește atunci când spun că „Ungaria o duce greu” este realitatea de la fața locului. Ungaria, în esență, este o țară săracă, fără perspective. Ungurii nu au resurse naturale, nu au ieșire la mare, astfel încât sunt prinși într-o „chingă continentală” care-i obligă să joace așa cum li se cântă. Când nu ai nici resurse naturale pe care să le exploatezi, când nu ai un relief ofertant, ce-ți rămâne de făcut? Ei bine, aici a jucat Orban genial, executând un impecabil balet între marile puteri. Orban e prieten cu Trump, cu Putin și ci Xi, în același timp, fără ca vreunul dintre ei să se supere. Putin i-a făcut reactorul nuclear cu o finanțare mai mult decât generoasă. Acum Orban vinde energie electrică României. Aveți idee ce am spus aici? România, care era un colos energetic, care dacă și-ar fi păstrat facilitățile de producție ar fi avut energie electrică la prețuri insignifiante, cumpără acum energie din Ungaria. În afacerea asta cineva e prost, iar ăla nu e ungurul. Care e diferența? Simplă: proștii merg după schemele trasate de UE, în timp ce Orban se comportă așa cum ar trebui să se comporte orice lider cu creier în cap, adică trece totul prin filtrul interesului național. 

Să vă mai spun ceva ce nu știți: toate importurile de mașini din China se fac prin Ungaria. În scurt timp, mașina BYD după care vei fi înnebunit o vei cumpăra ... din Ungaria. Pentru că acolo se va produce! Orban înțelege că Uniunea Europeană nu e veșnică și că, dacă se destramă, trebuie să ai alternative. Iar el, spre deosebire de noi, le are! De asemenea, mai știe și că nu trebuie să stai și să pupi mâna Bruxelles-ului întrucât ajungi în sapă de lemn, așa cum a ajuns România.

Articolul de față vine ca o reacție la comentariile primite ieri. Vă atrag atenția că România, care are o grămadă de resurse naturale și care e efectiv cotropită de corupția albă(cea impusă de Bruxelles), mai are puțin și ajunge la gradul de îndatorare al Ungariei. Diferențele însă sunt infinite deoarece România ajunge acolo din epuizare, în timp ce Ungaria ne va egala scăzându-și datoria, adică mergând pe o traiectorie inversă! 

Pe vremea comunismului, pacea socială a fost întreținută de János Kádár prin intermediul împrumuturilor. De aceea, în timp ce noi porneam cu datorie externă zero(dar cu o teribilă foame ca afect al restricțiilor anilor 80), Ungaria avea o datorie de 66% din PIB, în monedă străină. Au trecut prin criza anilor 90, când ajunseseră la o datorie de 90% din PIB și când, în 1995 au trebuit să suporte infamul „Pachet Bokros”. Apoi a urmat tangoul cu UE și o aparentă stabilizare, urmată de dezastrul pe care l-a moștenit Orban. 

În mare, cam asta e realitatea ungară. Atât comunismul cât și UE au oferit Ungariei același plan infam: îndatorare pentru consum și apoi austeritate. Un regim de ocupație permanentă. Orban este practic singurul premier care a reușit să ridice Ungaria pe baze economice solide. Acum țara are o putere industrială în spate, are fluxuri coerente și, mai ales, are capacitatea de a dansa între marile puteri, asigurându-și o autonomie în decizii.

În condițiile unor schimbări geopolitice dramatice care urmează să se întâmple - și în cadrul cărora vom vedea evaporându-se peste noapte construcții care păreau nemuritoare - Ungaria lui Orban cel puțin are o direcție. Spre deosebire de noi. 

Desigur, totul depinde de vot. Dacă ungurii vor alege un deviant precum Péter Magyar, vor alege practic regimul de ocupație fix în momentul în care erau aproape cât pe-aci să se elibereze. Și, desigur, vor reveni la vechiul destin care le-a fost trasat: îndatorare masivă, urmată de austerități zdrobitoare.