Propunerea Valorii Sociale și apusul Occidentului

Societățile în care trăim pot fi înțelese privind dintr-un dintr-un unghi diferit și mult mai simplu decât ne-am fi imaginat. Anumite elemente pe care le percepeți, dar pe care nu prea vi le puteți explica își găsesc logica prin intermediul strategiei pe care o voi explica în articolul curent. Veți înțelege imediat cât de simplu este totul. 

Orice societate are propriul său „câmp gravitațional”, care ține împreună pe oamenii din interiorul său. Este acel „ceva” care-i face pe toți să vibreze într-un mod similar. Nu, n-am de gând să introduc în ecuație elemente obscure sau să vă conduc pe teritorii aproximative! Motiv pentru care voi porni de la ceva mai pământean, denumind acest câmp gravitațional similar cu ceea ce în companii este „Value Proposition”(expresie pe care as traduce-o ca „propunere a valorii” nu „Propunere de valoare”, cum se obișnuiește prin romgleza corporatistă).

Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu terminologia de business, „value proposition” este o declarație clară și concisă care explică beneficiul unic pe care o companie, un produs sau un serviciu îl oferă clienților săi. Extrapolând la nivel social, putem spune că, la nivelul societății, în fiecare țară avem o „Propunere a Valorilor Societății”, sub forma unui set de valori, reguli și obiceiuri comune care se constituie într-un liant al societății. În sine, mai pe înțelesul tuturor, aceasta ar reprezenta un soi de răspuns la întrebarea „de ce preferi să trăiești aici?”. Fiecare țară, indiferent de orânduire, o are. „Propunerea valorii” este pentru o țară echivalentul nucleului unei planete, adică este acel miez care generează forța gravitațională. Un nucleu mare, puternic, nu lasă nimic să se piardă în spațiu, pe când un nucleu mic face ca gravitația să fie slabă, iar particulele acelui corp cosmic să se răspândească ușor în spațiu și să meargă în derivă până când sunt captate de o planetă cu o gravitație puternică. 

Pentru a înțelege cum funcționează „Propunerea Valorilor Societății”, voi lua ca exemplu o țară care, pentru cei mai mulți, e un coșmar: Coreea de Nord. Auzind toate evenimentele care se petrec acolo - și care sunt amplificate extrem de bine de către propagandă - am putea crede că este o țară fără nicio „propunere a valorilor”. Ce anume valori poate avea o țară în care omul nu-și aparține, în care trăiești extrem de modest, iar cei din familia Kim sunt, mai degrabă zei decât oameni? Într-un mod contraintuitiv vă voi spune că, din acest punct de vedere, Coreea de Nord are o extrem de solidă propunere a valorilor societății. Iar pentru a o înțelege o să pornim de la noi și temerile care ne încearcă în interiorul societății noastre occidentale.

Care e cea mai mare teamă cu care vă confruntați zilnic? Hai să facem un scurt brainstorming. Dacă ești „în câmpul muncii” cea mai mare teamă e aceea că îți vei pierde locul de muncă sau sursa din care-ți obții venitul. Asta se transformă într-un coșmar deoarece, dacă ai locuința luată în rate riști să ți-o pierzi. Dacă stai în chirie, în câteva luni ești în stradă. Dacă ești pensionar ți-e frică de scumpiri, de faptul că nu vei mai putea ține pasul cu dimensiunea acestora, că nu vei putea să-ți mai permiți pastile sau alimente. Ei bine, în Coreea de Nord toate aceste temeri pur și simplu nu există! Cea mai mare parte a anxietății sociale a Occidentului este cauzată de frica zilei de mâine. Chestie care în Coreea de Nord nu cred că e nici măcar definită. 

În Coreea de Nord n-ai nicio problemă legată de locuință: statul îți dă una. N-ai nicio problemă legată de job: cu siguranță vei primi unul. N-ai nicio problemă legată de cariera pe care o vei urma. Statul are în sarcină toate aceste elemente. Nu tu. E drept, nu dormi într-un palat, dar ai patru pereți în jurul tău. Nu ai un job grozav, dar ai unde merge la serviciu. Nu o belferești din punct de vedere alimentar, dar ai ce pune pe masă, nu te culci plângând de foame. N-ai probleme de medicamente, n-ai probleme cu sistemul de sănătate. E drept, toate sunt pe la nivel jos-mediu, dar sunt. Și sunt pentru toți la fel, astfel încât nu există anxietate socială ca efect al faptului că unii trăiesc mai bine. Cei care au prins regimul trecut știu mai bine sentimentul. 

Mai este un element pe care nu-l înțeleg mulți: Inminban sau comunitățile de cartier. Neexistând individualism, se întărește spiritul de comunitate. Legăturile dintre oameni sunt puternice, nu există singurătate sau izolare socială. Simți că ești parte a unui organism imens, care respiră, trăiește și acționează și datorită ție. De aceea cele mai multe reprezentări pe care le vezi în Coreea de Nord sunt cele ale unui peisaj frumos înconjurat și amenințat de dușmani. A sta cu mâna pe trăgaci este instinctul natural al fiecărui coreean din nord. 

Lăsând Coreea de-o parte, ar trebui să ne întoarcem privirea către noi, cei care trăim superficialitatea „mândriei de a fi occidental”. Care este propunerea valorilor societății pentru noi? Dacă ești în SUA, libertatea și individualismul sunt valori capitale. Spre deosebirea de Coreea de Nord, aici este cealaltă extremă: totul individual, totul bazat pe o libertate extremă. Și, în plus, solid garantat constituțional. 

Doar că în SUA, această libertate aproximativ absolută este și în ceea ce privește statele componente. Legislația care poate fi adoptată local este deosebit de solidă, suficient pentru a simți diferența fundamentală de la un stat la altul. De exemplu, California e aproape în comunism, în timp ce Texasul are acel capitalism sălbatic specific Americii. Însă, chiar și așa, libertatea absolută n-a existat niciodată în SUA, a fost mai degrabă un ideal filosofic, pe care s-a ridicat pilonul mitologiei libertății americane. Însă, trebuie să recunoaștem, libertatea din perioada părinților fondatori comparată cu ceea ce se întâmplă acum a ajuns să țină, în mințile unora, de mitologic, nu de fapte istorice certe. 

Ce s-a întâmplat în America, ce s-a deteriorat într-un ritm atât de nebun? A fost o permanentă expansiune a aparatului statal și securitar, puterea s-a centralizat excesiv la nivel federal, iar hiper-polarizarea politică și tribalismul au devenit norma absolută, intangibilă. Să le luăm pe rând. Aparatul statal s-a extins la modul sufocant pe fondul diverselor „amenințări” gen crize, războaie, dușmani externi s.a.m.d. Nu discut relevanța acestora, dar constat că în urma fiecărui eveniment major statul și-a întins ițele din ce în ce mai adânc în viețile oamenilor. USA PATRIOT Act din 2001 este ceva la care ne-am fi așteptat să fie normă în Coreea de Nord, nu în SUA. Centralizarea puterii la Washington este departe de viziunea inițială a Părinților Fondatori în care tocmai autonomia statelor componente și libertatea indivizilor reprezentau norma. Aiurea, acum din ce în ce mai mult e decis în agenții federale nealese, adică în interiorul acelui aparat de stat care a ajuns să înlocuiască legea cu propria-i birocrație. Iar în ceea ce privește tribalismul nu cred că mai avem ce discuta în condițiile în care „jocul politic” dintre republicani și democrați este, în realitate, unul cu sumă nulă. 

Să trecem în Europa. Aici s-a încercat cu totul altceva: un capitalism moderat, care să nu distrugă creativitatea, dar care să facă loc protecției sociale solide. Nu e întâmplător faptul că pensia de stat a apărut aici, mai precis în Germania. Tradițional, europeanul nu se temea de stat deoarece stat însemna o asistență medicală solidă, pensii decente, ajutoare de șomaj sau de sărăcie. Adică un stat paternalist, sub umbrela căruia însă își făcea loc o protecție socială solidă. 

Multă vreme propunerea socială europeană a însemnat o viață frumoasă, o creștere constantă, ceea ce a condus inclusiv la fondarea Uniunii Europene. Doar că de-aici totul s-a dus de râpă. Constatăm o prăbușire a modelului „economiei sociale de piață”, iar aici intervin factori decisivi. În primul rând natalitatea scăzută face ca sistemele sociale să devină nesustenabile. Sistemele publice de pensii se cutremură sub greutatea deficitelor care pot fi din ce în ce mai greu acoperite. Pentru rezolvarea acestor probleme s-a ales „soluția imigrației”, doar că Europa nu era o societate diversă, precum cea americană. Astfel, în ceea ce privește metodele de integrare a imigranților, statele europene au urmat calea unui eșec previzibil. Pentru un european, ajutoarele sociale erau văzute ca ceea ce erau, adică o ajutorare de scurtă durată de care trebuie să scapi întrucât reprezentau o stigmă socială. A „trăi pe ajutoare” e considerat o rușine de către europenii nativi. De aceea și pachetele respective erau consistente pentru a te ajuta să depășești cât mai repede această stigmă. Însă, pentru imigranți, treburile nu au stat la fel. Pentru unii dintre ei, pachetele de ajutor social reprezentau într-o lună mai mult decât câștigau în 2-3 ani în țările lor de baștină, astfel încât au învățat rapid să profite de „paradisul european”. Iar vestea s-a răspândit repede, făcând ca fenomenul imigraționist să se accentueze. 

Pachetele sociale generoase nu pot fi acordate decât pe baza veniturilor statului, adică din taxele și impozitele plătite de cei care muncesc. Și, cum populația care muncea rămânea, în mare, aceeași, efortul acordării a crescut. Totul s-a tradus într-o fiscalitate din ce în ce mai ridicată. De asemenea, întrucât nu se putea tăia doar dintr-o parte(adică din veniturile populației angajate) s-a tăiat inclusiv din ajutoare. Astfel, treptat, modelul de „economie socială” are de suferit teribil întrucât toată lumea ia contact cu o fiscalitate devastatoare și beneficii sociale din ce în ce mai precare. Toate acestea conduc la prăbușirea modelului european și a „propunerii” sale în ceea ce privește valorile sociale. 

Putem vorbi inclusiv despre birocrația excesivă, care a ajuns să sufoce societățile europene. Dacă înainte aparatul birocratic era necesar pentru uniformizarea modului de acțiune la nivelul întregii societăți, acum acesta devine un factor de frânare întrucât trăim în epoca „vitezei luminii de pe cablurile optice”, cea care-a desființat definitiv poșta pneumatica, dosarul cu șină sau timbrul de pe cerere.

Mulți mă critică pentru că vorbesc despre apusul iremediabil al Occidentului. Însă ceea ce spun eu este, mai degrabă, ceva ce se vede cu ochiul liber, nicidecum vreo genialitate rezultată dintr-o analiză complexă. Geniali au fost Oswald Spengler(Der Untergang des Abendlandes), Arnold J. Toynbee(A Study of History), Max Weber(Gehäuse, Entzauberung), René Guénon, Julius Evola etc., adicăm cei care au văzut fenomenul atunci când abia erau vizibili vectorii care acționau împotriva sa. Acum, fenomenul e mai mult decât vizibil.  

Există într-adevăr, o propagandă imensă care ne spune că „dincolo e mai rău”. „N-ai auzit că-n Rusia, atunci când deranjezi, există obiceiul să cazi de la balcon?” sau „Lauzi China, dar ai habar câte camere de luat vederi te supraveghează?” sunt replici-șablon cu care mă confrunt deseori atunci când îmi susțin teza. Și, de fiecare dată, îi întreb pe cei care-mi dau astfel de replici: „Ai fost la Moscova, ai fost în China?”. Să-i spui unui european că rusul nu prea are habar cât costă gazul pentru încălzire sau ce preț are benzina deoarece utilitățile sunt extrem de ieftine, e ca și cum ai rătăci disperat prin deșert și te-ai  întâlni cu unul care ți-ar spune că apa nu reprezintă o problemă pentru el. În Germania te gândești de două ori dacă e mai rentabil să dai drumul la căldură sau să riști o răceală din cauza frigului deoarece, la urma urmei, paracetamolul e infinit mai ieftin decât metrul cub de gaz. Iar celor care vor să mă critice pe acest motiv, le recomand să n-o facă înainte de a înțelege conceptul de Staatsverdrossenheit.

În relația cu China însă, toate basmele ideologice ale Occidentului pică. Ești urmărit în China? Fără doar și poate la fiecare pas. La metrou nici nu mai e nevoie să scanezi codul QR ca să plătești întrucât identificarea facială e suficientă. Nu te sperie chestia asta? Dacă stau să mă gândesc la faptul că în Londra sau New York sunt mult mai scanat decât în China, s-ar putea să nu mai am nicio emoție. Însă atunci când constat că stațiile de metrou ale Occidentului sunt precum niște ruine gata să se prăbușească peste tine, parcă începi să reevaluezi. Dacă însă pui în balanță fenomenul infracțional, care în Occident e la cote ultra-alarmante, abia atunci începi să te întrebi oare pentru ce ești atât de urmărit în Occident? Dacă în China îți uiți portofelul doldora de bani pe-o bancă, șansele să-l găsești tot acolo se apropie de 100%. Și dacă nu-l găsești acolo, e o probabilitate covârșitoare ca cel care l-a luat să-l fi luat pentru a-l preda poliției, deci la fel de găsibil. Ce se întâmplă în Occident? Într-un oraș ca Barcelona, riscul de a-ți dispărea portofelul dintr-un buzunar expus se măsoară în secunde pe o stradă precum Rambla. Un clip viral de pe Youtube măsoară care-s șansele să-ți dispară un laptop lăsat pe masă într-o cafenea. În Paris, Roma, New York s.a.m.d. timpii în care „se evaporă” sunt de ordinul minutelor sau chiar al secundelor. În China? Laptopul „uitat” pe masa cafenelei timp de 50 de minute era tot acolo. Morala o poate pricepe oricine.

Ca om venit dintr-un stat fost comunist știu bine ce înseamnă toate acestea. Da, reportajele care ni se prezentau în comunism erau unele de-a dreptul devastatoare în ceea ce privește imigrația, șomajul, ghetourile și celelalte fenomene dure ale „societății capitaliste”. Acum n-am nici cea mai mică îndoială că reportajele acelea erau adevărate, multe fiind preluate de pe la televiziunile occidentale. Însă, pe vremea aceea, nu credeam o iotă din ceea ce dădeau autoritățile la TV sau în presă. De ce? Pentru că îmi doream blugi occidentali, îmi doream gumă de mestecat produsă în Occident, oamenii își doreau să fumeze țigări occidentale(mult mai fine și mai aromate decât cele locale), ascultam muzică occidentală care nu era închistată în ideologia comunistă și aveam o dorință nebună să am ceva de-acolo. Orice! Mă uitam la filmele care circulau din mână-n mână, pe casete video VHS, pierzând timpul nu obligatoriu ca să văd acțiunea, ci ca să admir mașinile lor, mobilierul din casă, toate gadgeturile tehnologice care la noi erau vise. Asta însemna că propunerea valorii sociale a Occidentului avea o gravitație ucigătoare pentru sistemul socialist-comunist în care ne aflam noi. 

Ceea ce constat acum e că forțele s-au inversat. Desigur, propunerea valorii sociale a Rusiei nu are cum să aibă atracție pentru Occident, cu toate că occidentalii care au aplicat pentru viza „shared values” spun o altă poveste. Însă, din colțul Occidentului, ceea ce face China este devastator. Imaginea de-acum a Chinei, cea pe care o văd turiștii când iau contact cu realitatea necenzurată de propaganda occidentală, este de-a dreptul șocantă, semănând cu o iluminare. Toți cei care ajung în China raportează un sentiment similar în ceea ce privește țara: e ca atunci când ți se ridică un văl opac de pe ochi. 

Nu mai vorbesc de fenomene precum cel de admirație în fața mașinilor chinezești, de apreciere a modelelor AI s.a.m.d. Toate acestea fac parte dintr-o propunere a valorii sociale care funcționează. China nu pune epitete în „propunerea valorii sociale”, ci lucruri concrete, verificabile. Asta spre deosebire Occident, mult prea obișnuit doar să pretindă că respectă anumite drepturi, libertăți, că ajută sau că face ceva cu adevărat util omului, fără a face în realitate nimic altceva decât energofage eforturi propagandistice. Istoria ne învață că atunci când centrul de gravitație nu mai are atracție, societatea ori se dezintegrează, ori e părăsită de oameni. Primul fenomen, dezintegrarea, l-am văzut în 1989, la picajul comunismului estic. Cel de-al doilea îl vom vedea curând. 

La capitolul emigrație, fuga din propria țară, România e avangarda Europei. Dar stați să vedeți ce va rezulta când se va goli întreaga Europă. Și nu de localnici, care probabil vor fi prea bătrâni să plece, ci tocmai de imigranții care se învățaseră cu ajutoarele sociale și care vor constata că „propunerea valorii sociale”  pe care-o percepuseră ei e mult prea precară aici.

Trecerea la bolșevism s-a produs deja

Așadar, DIICOT i-a deschis dosar penal lui Călin Georgescu pentru că ar fi angajat un om ca să-i scaneze casa în căutarea de dispozitive de ascultare instalate de canaliile lor în timpul percheziției. Ei susțin că Georgescu ar fi vrut să distrugă acele dispozitive. De-aici pornim și de-aici a pornit inclusiv eroarea mea din articolul de azi.

Tu știi în ce lume te afli?

Înțeleg că propaganda își turează motoarele, că pe aici încă se mai lansează petarde urât mirositoare, dar realitățile din jur ne arată că lumea a luat-o deja la vale. Sunt chestiuni pe care oamenii nu le înțeleg și care sunt atât de radicale încât politicienilor le este frică să le privească în față. 

Elementul de la care voi porni azi este redimensionarea vizibilă a forțelor americane în Europa. Deja mișcare este atât de amplă încât nu mai lasă loc echivocurilor. Nu e vorba doar de retragerea soldaților ci de reduceri masive ale capabilităților strategice. Când ai de-a face cu așa ceva, e clar că treburile se complică. Cei care mă citesc de mai mult timp știu bine că am avertizat în mai multe rânduri în ceea ce privește comportamentul SUA din prezent, avertizând că NATO nu mai are mult până să devină o formă fără fond. La fel și UE, iar azi vom vedea exact care e traseul.

În cadrul așa-zisului „NATO 3.0” Statele Unite nu vor mai acționa ca primă linie de apărare convențională terestră pe continentul european. SUA își rezervă rolul de furnizor pentru umbrela nucleară de descurajare și capabilități strategice critice(sateliți, informații, aviație grea), în timp ce forțele terestre de manevră trebuie preluate aproape integral de aliații europeni. 

A nu se vedea definiția „NATO 3.0.” ca un drum de parcurs, ci doar ca o poposire intermediară, care va fi urmată, cel mai probabil, de o abandonare totală a Europei de către SUA. Motivele sunt multiple, dar cel mai important este cel economic. SUA, în contextul provocărilor pe care trebuie să le înfrunte, nu mai poate ține trupe peste tot în lume. Armata sa e cel mai energofag artefact, care a ajuns să tragă totul în jos. Nu, nu se va face de bună voie, dar se va face. SUA deja execută mișcări de întoarcere în carapacea proprie deoarece deja nu mai face față cheltuielilor. 

E o chestiune care nu ține obligatoriu de Trump sau de republicani, ci de structura SUA. Provocările financiare pe care le are statul american sunt mai mari de la o zi la alta, însă nu pe o scală normală, ci pe una exponențială. Iar realitatea despre care vă vorbesc va șlefui politica americană a viitorului, indiferent de persoanele care se vor afla la butoane.

Și, să fim serioși, nici din punct de vedere tehnologic nu stă grozav. SUA are tehnologie militară de anii 80, mult prea scumpă și mult prea puțin capabilă să scaleze. Să rămâi fără muniție într-un război pe care l-ai deschis chiar tu(cel cu Iranul) e mai mult decât un accident: e un simptom clar al lipsei tale de pregătire, al lipsei tehnologiilor necesare războiului modern. După cum vedem atât în Ucraina cât și în Iran, luptele se dau la distanță, cu echipamente ieftine, dar nu rudimentare. Tentativele americane de a replica drona Shahed au fost sortite eșecului. Comparați asta cu iterațiile pe care le-a făcut Rusia pe baza modelului basic Shahed și o să înțelegeți exact despre ce vorbesc. Geran 6 sau DAN-T(care-i o fuziune între dronă și rachetă de croazieră) sunt realități înfiorătoare ale frontului ucrainean.

Trilaterala SUA-China-Rusia are capacitatea de a rupe lumea în două. E vorba, fără doar și poate, de o reîmpărțire a sferelor de influență. În timp ce europenii urlă precum o moară stricată că Rusia vrea să-i atace, treburile reale sunt mult mai complexe. Rusia caută să aibă pace la granițele sale, să nu mai aibă parte de deranjuri și provocări precum ceea ce s-a întâmplat în Ucraina. De aceea, în mod real, Rusia caută să finalizeze toată mizeria de-acolo într-un mod brutal, pentru a se înțelege că nu trebuie să te pui cu Imperiul. În ceea ce privește Europa, personalș cred că Rusia are un singur interes: să fie lăsată în pace. E o prostie să crezi că în lumea de azi, un stat precum Federația Rusă ar avea chef să-și mai asume destinele altor popoare. E exact ca-n anecdota cu Stalin care, întrebat de un general de-al său de ce nu merge să cucerească întreaga Europă, ar fi replicat: „E simplu s-o cucerești acum, dar ce le dai de mâncare?”.

Cred că abia acum veți înțelege că destinul Europei va fi chiar mai grav decât și-l imaginau unii atunci când spuneau că Putin vrea să cucerească Europa. O eventuală intrare a Europei în sfera de influență rusă ar însemna, din nou, accesul la energie ieftină, care ar impulsiona mașinăria economică europeană. Iar SUA tocmai asta vrea să prevină. Credeți că degeaba au băgat atâția bani și efort în toți acești proști penibili împinși la vârful puterii europene? Credeți că degeaba au împins-o pe Melorni în Italia, pe-un fanfaron de-al lui Rotschild în Franța, pe-un papagal ca Merz în Germania sau pe o babă crăcănată și coruptă până-n măduva oaselor la vârful UE? Dacă Rusia vrea liniște, la fel vrea și SUA. Iar liniștea, atât pentru SUA cât și pentru Rusia are un nume: nu ne atingem nici noi nici voi de ei, în sensul apropierii. Cu alte cuvinte, SUA vrea să părăsească Europa dacă e încredințată că Rusia nu vine să facă o alianță cu Europa. 

Chestiunea e puțin mai devastatoare decât ați crede. Și, ca să înțelegeți, o să derulăm puțin până în perioada anterioară conflictului din Ucraina. UE avea un deficit comercial cu China de aproximativ 200 miliarde $ și un excedent comercial cu SUA tot de atâta. Cu alte cuvinte, ieșea pe zero în raport cu marile puteri. Ceea ce era excelent, iar asta se vedea inclusiv la capitolul excedent comercial general, unde UE înregistra un surplus solid, de aproape 3%. După începerea războiului, principalul paradit nu a fost Rusia, ci Europa. Importurile energetice scumpe, uneori imposibilitatea de a se aproviziona și crizele înlănțuite au făcut ca, la ora actuală, deficitul înregistrat de SUA cu Europa să ajungă la ... un ușor excedent. Iată unul dintre motivele pentru care trăim mai prost. Celălalt este reprezentat de accentuarea deficitului comercial cu China, care a ajuns la 360 miliarde $. Practic Europa e zdrobită. Și asta se vede limpede la analiza contului curent general care este estimat să ajungă la un 1.5%. O tendință descrescătoare clară.

Din punct de vedere geopolitic, pentru a-și asigura liniștea, SUA nu poate accepta o Europă care se dezvoltă și riscă să devină independentă. Mai ales în combinație cu Rusia! Evenimentele din Ucraina tocmai asta au avut ca scop, anume tăierea legăturilor Europa-Rusia. Și priviți rezultatul. Deci la ce să ne așteptăm în viitoarea trilaterală?

E posibil ca Rusia, pentru a garanta că n-are treabă cu Europa, să le asigure SUA status quo-ul pe care și-l doresc pentru controlul strict al Europei. Iar acesta se va face prin scheme care se vor asigura că hidrocarburile rusești vor fi tranzacționate în Europa prin proxy american. Care proxy va mări și mai mult tributul plătit de UE. Adică exact schema descrisă pe DDWall referitoare la „Coridorul Vertical”. În acest mod se pacifică tot: SUA se asigură că nu va exista o alianță Rusia-Europa, iar Rusia își vinde liniștită eventualul exces de hidrocarburi, chiar dacă prin proxy american. Iată de ce am spus că va fi mai rău decât dacă Rusia ar primi Europa sub sfera sa de influență. Ce-ar obține Rusia la schimb? Acces instantaneu pe piețe și, probabil, o demilitarizare a statelor baltice și a Finlandei cărora NATO le va garanta securitatea.

De partea cealaltă, China își va asigura o libertate mai mare de acțiune în Pacific și își va putea proiecta mai mult puterea asupra statelor aflate sub ocupația SUA. Principala țintă a Chinei e Taiwanul, dar nu se va pune acum problema. De fapt, scopul trilateralei va fi acela de a „demonstra” că o lume multipolară nu dăunează intereselor americane, chiar dacă vor fi nevoiți să-și abandoneze o groază de baze militare. Iar, odată cu abandonarea bazelor, de facto puterea lor va scădea.

Chestiunea pe care o înțeleg puțini este dată de realitatea că lumea se reașează. Instituții transaționale precum ONU, FMI sau Banca Mondială au toate șansele să dispară, revenind în prim-plan aranjamentele dintre marile puteri. 

Poate vă întrebați de ce nu i se permite decât formal Ucrainei accesul la negocierile de pace. Pare ilogic în condițiile în care este direct implicată în asta. Ei bine, chestiunea v-am explicat-o deja: războiul din Ucraina este despre SUA, Rusia și Europa. Nu despre Ucraina, care-i doar un furnizor de carne de tun. Statele cu capul pe umeri au înțeles asta, unii chiar mai devreme decât ar fi trebuit(vezi Ungaria și Slovacia). Acum însă s-au trezit inclusiv polonezii și chiar și bulgarii. Noi? 

Închei spunându-vă că totul se va schimba radical. Dacă Trump va ataca frontal Iranul(așa cum se pregătește), e posibil ca trilaterala să se producă doar pentru a cere timeout la masa verde. Altfel, doar pentru a negocia în termenii desenați în articolul de față.. Oricum, în ambele sittuații avem de-a face cu un om bolnav(SUA) și unul care trebuie omorât indiferent de situație(Europa). Mai pe șleau, în termeni locali, putem spune că Europa e ciobanul din Miorița, însă nu unul care are habar de destinul care i s-a pregătit, ci unul care chiar crede că-i va doborî pe cei trei care-i vor pune pielea pe băț. Acesta e setupul radical, dar inevitabil, căruia trebuie să-i facem față în perioada care vine. 

Doar circ și trădare

Azi e ziua în care se numește „Guvernul Panaramă”. Că ce poate urma în România, la modul logic, după un guvern catastrofă? Argoul „panaramă” cred că ilustrează cel mai bine ceea ce urmează să vedem. E adevărat, faptul că programul de guvernare n-a mai fost făcut cu AI-ul, că nu-i vom mai vedea pe Bolojan, Miruță, Țoiu sau țața aia de la Mediu, sunt elemente pozitive. Dar treburile se opresc aici.

Despre cât de mult ne-am „dezvoltat”

Tot auzi diverse denumiri și te-apuci să crezi că, automat, sunt adevărate. Nu doar că le crezi adevărate, dar, prin repetare continuă, ajung să devină axiome, universal valabile fără nicio necesitate de a fi demonstrate. În asta constă propaganda.

Totul e înșelăciune!

Se mai întâmplă să mai fie lovite diverse nave de drone marine sau să intre în mine, că încă nu e clar. Partea fabuloasă e că toată suflarea gurnalistică de prin televiziuni se dă la unison cu curul de pământ: erau rusești. Inclusiv drona aia din Portul Constanța ar fi fost capabili să spună că e rusească în condițiile în care n-ar fi apărut poze cu ea. Și dacă ar fi explodat unde trebuie, cu siguranță că nu mai apăreau poze!

Cum transformăm România?

În articolul trecut v-am vorbit despre mecanismul mental care ne blochează ca popor. „Lumina vine de la Răsărit” e un slogan la fel de aberant ca și cel de azi care pretinde că „lumina vine de la Apus”. Cu diferența că cel de azi este penibil inclusiv din punct de vedere logic. Nu mai vorbesc de realitatea obiectivă care se vede de la o poștă.

De ce arată România așa?

Am stat mult să mă gândesc dacă merită pornită acum o astfel de dezbatere. De fapt, sincer să fiu, nici măcar nu e o dezbatere. E pur și simplu un punct de vedere abrupt pe care îmi propun să-l spun apăsat, astfel încât să nu rămână loc de echivocuri. Este o distilare a ceea ce am înțeles din mine și din noi, un soi de radiografie necesară, menită a arăta limpede miezul tumorii. 

Marele patri(h)ot Iuliu Maniu

În articolul de ieri s-a strecurat o eroare, anume că Iuliu Maniu a fost împușcat. Mă rog, am vrut să spun omorât, a ieșit împușcat. Și, cum am avut o zi complicată, nu mi-am găsit răgazul să intervin pe text pentru a-l corecta.

Excesul geopolitic românesc e din nou la un nivel extrem

Există numeroase momente în istoria noastră în care ne-am dovedit extremiști din punct de vedere geopolitici. De fiecare dată ne-am făcut calcule geopolitice fără să ne înțelegem rolul real și ignorând realitățile. Exemplul celui de-al Doilea Război Mondial este unul relevant. Am intrat într-o alianță militară cu Germania - cea responsabilă pentru sfârtecarea țării - și am mers cu ei într-un război de agresiune împotriva URSS. Dacă ne-am fi limitat la Basarabia, treaba ar fi fost perfect justificată din punct de vedere istoric și geopolitic. Însă noi am depășit absolut aberant granițele naturale, mergând într-o aventură fără sens(pentru noi) alături de Germania. Ceea ce e cert este că, după Război, am recâștigat Transilvania, dar am pierdut atât Basarabia, cât și Bucovina de Nord. 

Marș la Moscova - câteva explicații necesare

Acum două zile am publicat pe DDWall o analiză referitoare la veniturile rușilor vs cele ale nemților. Așa cum mă așteptam, idioții „Marș în Rusia” au început să se latre și să se târâie cu fundul de pământ de parcă ar fi fost cuprinși de spasme. Proști fiind, era cât se poate de logic să se manifeste astfel, deci, din punctul meu de vedere nu a fost absolut nicio surpriză. În fapt, acest tip de idioți reacționează violent atunci când sunt loviți cu cifre. Și, instantaneu, se apucă să încerce să găsească cifre care să le justifice imbecilitatea.

Complicații

Contractul pentru motorină semnat între SUA și Rusia i-a lăsat pe cei mai mulți cu gura căscată. Aici nu e vorba de o impresie sau de ceea ce se vede. E vorba strict de contract și de implicațiile pe care le are pe toate planurile. Chestiunile nu sunt atât de simple pe cât par și tocmai aici vreau să insist.

Cea mai mare provocare a istoriei e după colț

Citiți articole despre năzdrăvăniile făcute de algoritmii de inteligență artificială și despre tot soiul de interpretări SF. Ideea e că acele interpretări SF sunt simple bagatele față de ceea ce se petrece în realitate. Și o să vă explic imediat de ce. Vă garantez că veți înțelege cât de mare este provocarea.

În timp ce unii citesc povești eu mă uit la lucruri concrete. De exemplu, dacă ați sta să studiați modul în care a fost atacat Hugging Face de către OpenAI, ați înțelege cum întreaga operațiune s-a făcut de două generații diferite de agenți. Generația inițială lăsase mesaje care apoi au fost preluate de generația a doua. Atacul nu s-a făcuut pentru că ar exista o „conștiință ascunsă”, ci a fost o consecință a tehnicii de antrenament: există scenarii de antrenare a modelelor LLM î care li se dau inclusiv task-uri imposibile, pentru a se studia modul în care răspund la astfel de probleme. 

De exemplu, îi dai unui model un scenariu de genul: „un iepure este într-o cușcă metalică solidă, ancorată într-o placă de beton. La 20 de metri e un câmp de morcovi. Gaseste modul in care iepurele poate mânca morcovi doar prin puterile sale”. Răspunsul e că e imposibil. Când nu i-am spus că iepurașul poate trebuie să facă asta prin propriile-i puteri, Gemini mi-a făcut o simulare în care eu trebuie să eliberez iepurașul, apăsând pe anumite butoane.

Ei bine, în cazul OpenAI, provocarea imposibilă dată modelului aflat în testare a fost aceea de a accesa internetul dintr-un mediu izolat(sandbox). Teoretic nu era posibil. Doar că modelele de generația 1 au găsit câteva vulnerabilități pe care le-au notat într-o zonă internă(Artifactory), iar noile generații au citit experiența lor și au continuat să investigheze modul în care pot evada. Asta deoarece, înainte de a spune că e imposibil, modelul trebuie să epuizeze toate variantele. De-aici înainte istoria e cunoscută: agenții au reușit să evadeze și au făcut prăpăd la Hugging Face.

Ați putea spune că e fabulos ceea ce s-a întâmplat, dar nu e nici pe departe așa. În timp ce jurnaliștii sau opinioniștii de ocazie tot scot povești prăfuite de la naftalină, cărora le dau „aparență adevărată” - și de la care cei care au habar de tehnologie izbucnesc în râs - treburile cu adevărat spectaculoase se petrec în știrile absolut nespectaculoase. De exemplu, ce poate fi sexy în infirmarea conjecturii lui Borsuk sau a conjecturii Ibragimov–Iosifescu? Sau în verificarea și formalizarea completă a Marii Teoreme a lui Fermat? Câh, asta-i matematică, pe cine interesează?

Când am auzit însă de progresele majore obținute prin intermediul AI-ului în domeniul Ipotezei Riemann am început să-mi pun probleme adânci. Asta pentru că povestea are legătură cu distribuția numerelor prime. Și, din nou, veți spune că acestea sunt chestiuni matematice avansate care n-au treabă cu prețul carburantului sau cu al pâinii. 

Și tocmai aici e problema. Credeți că investește cineva bani aiurea pentru a demonstra că un neamț ciudat care a trăit în secolul XIX are sau nu dreptate? Ca să înțelegeți despre ce e vorba, vă voi în cazul în care se demonstrează că Ipoteza Riemann e falsă, tot ceea ce înseamnă criptografie contemporană pică. Și dacă pică, asta oferă o cale excepțională atacatorilor de a profita de toate bunătățile internetului. Adică tot ceea ce înseamnă bază de date, serviciu de încredere și chiar contul tău din bancă. O întreagă secțiune pe care s-a bazat securitatea mondială este aruncată la gunoi!

Asta nu influențează prețul pâinii sau al petrolului ci ABSOLUT TOT. Inclusiv salariul sau pensia ta nu vor mai putea  fi virate în condiții de siguranță. Nu e SF, nu e cu terminatori, e cu niște băieți puțin mai isteți decât restul lumii care, discret, pot profita de niște breșe masive de securitate. 

Ce-au discutat Trump și Xi Jimping în ceea ce privește securitatea informatică n-avem cum să știm atâta vreme cât nu am fost acolo. Întrebarea însă e alta: ce ar avea de discutat un ramolit din SUA cu un politruc chinez într-un domeniu atât de tehnic? Trump are în IT exact aceleași competențe pe care le are cotoiul meu. Și Xi e tot pe-acolo. Faptul că o astfel de temă a ajuns subiect de discuție la un nivel atât de înalt înseamnă că toți s-au scăpat în pantaloni. Oare dacă v-aș spune că o astfel de breșă descoperită prematur mi-ar permite să lansez o rachetă nucleară.

Și, după ocolul acesta prin matematici, e timpul să coborâm pe pământ unde descoperim chestii mai apropiate de înțelegerea publică. Ați auzit de Photosuite.app? Probabil nu, dacă nu sunteți implicați în procesarea imaginilor. Este o clonă Adobe Photoshop creată prin „vibe coding”(adică îi spui modelului AI să-ți facă un program și el ți-l face). AutoShop e o altă clonă Photoshop. Clonele de Illustrator, de asemenea explodează. Ca și suitele de editare a pdf-urilor sau editoarele video. Toate gratuit, cu sursele publicate pe github. V-aș putea înșira multe alte clone, dar tâlcul e altul. Un model de business se prăbușește.

Care e diferența dintre aceste clone și software-urile originale de la Adobe? Funcțional nu e mare. Dar la capitolul costuri e vorba de zeci sau sute de dolari pe lună în subscripții. La ora actuală nu mai poți cumpăra un Photoshop fără o subscripție la serviciul lor cloud. Unele funcții ale produselor Adobe sunt dependente de procesarea în cloud. Să vă spun că Autoshop îmbină funcțiile clasice ale Photoshop cu modelele Gemini/Stable Diffusion pentru funcții de tip Generative Fill, făcute complet gratuit pe propriul calculator? Practic un întreg model de business zboară!

Modelul „subscription” este cel care a impulsionat companiile tech în umflarea bursei americane. Dacă până acum un user nu se simțea bine dacă nu se afla în fața unei interfețe gen Photoshop, acum nu mai poate acuza „blocajul”. Iar compania va fi fericită ca pentru departamentul de marketing să nu mai plătească subscripții aberante la Adobe pentru un simplu fill într-o imagine.

Nu se oprește aici. Am spus-o de mai multe ori: nu înțeleg de ce s-ar folosi într-o companie, pentru editarea textelor, altceva în afara unui editor markdown banal. 90% din funcțiile folosite zilnic sunt acolo. Fără complicații, fără bătăi de cap. Userul însă se blochează că nu e atât de „prietenoasă interfața”. De parcă ar fi vorba de prietenii, nu de scris trei rânduri banale, de genul „Prin prezenta se adeverește că ...”. Ok, se va rezolva și asta. Când chinezii de la KingSoft(acum VPS Office) au replicat office-ul la ivel de buton, am păcălit mulți useri să-l folosească, jurându-se că au Word-ul sau Excel-ul. Aiurea, era un chinezism. Astfel de jucării vor exploda, detonând fundamentul de business al giganților. 

Aici nu mai e vorba de matematică, de teoreme necunoscute sau de ipoteze exotice. E un flux care, treptat, se va stinge: fără subscripții, marii giganți nu-și vor mai putea finanța business-ul cu AI și, uite-așa, treburile se vor cerne. Cine spunea că avem de-a face cu o creștere fără sfârșit? Dar cine ne va spune cum va arăta bursa, bugetul SUA sau economia mondială după ce acest model se va face simțit în venituri? 

Hmm, cam multe provocări pentru a nu observa că ibtrăm într-un scenariu „dacă nu A atunci B”. Unde A e înfiorător, iar B de coșmar.

Puterea tenebrelor(2)

Dacă în episodul trecut v-am vorbit despre ceea ce înseamnă ideologia actuală care înarmează „Puterea tenebrelor”, azi vom vorbi despre moartea ei. Sau, ca să nu fiu foarte optimist, despre provocarea căreia trebuie să-i facă față. 

Puterea tenebrelor(1)

8 iulie 1853 a fost o dată crucială în istoria Japoniei. În acea zi, Golful Edo au ancorat  patru nave militare înfricoșătoare, pe care japonezii le-au botezat Kurofune, în traducere „Navele negre”. Nimeni nu mai făcuse până atunci așa ceva întrucât singurul port unde aveau dreptul străinii să ancoreze era Nagasaki. 

HAOS

Rusia a dezactivat sistemul electric al Kievului. De atacat atacă cu drone Geran de generație nouă, dezvoltate acum inclusiv pentru a distruge stâlpii liniilor de înaltă tensiune. De fapt, marea facilitate a acestor drone de generație nouă este capacitatea de a fi programate pentru anumite ținte, fără a mai avea, obligatoriu, nevoie de orientare prin satelit. În ultima parte a călătoriei identifică ceea ce au de distrus și distrug.

Podul de peste Nipru din sudul Kievului((Pivdennyi Mist) este cel responsabil cu 90% din transportul dintre cele două maluri. A fost atacat tot cu Geran de nouă generație, în zona de susținere structurală. Nu s-a dărâmat, dar a devenit nesigur, circulația pe el fiind oprită. 

Culmea, de când a început atacul masiv asupra Ucrainei nazificate, Rusia de fapt economisește resurse, din punct de vedere militar. Asta în condițiile dezastrelor structurale pe care le provoacă acolo. Sunt deja două luni de când atacurile se succes continuu dezactivând elemente esențiale de infrastructură. După ce Ucraina a atacat diverse puncte comercial-industrial-energetice ale Rusiei, s-a deschis cutia Pandorei. Ucraina nu mai are nicio rafinărie în picioare, nu mai are niciun combinat de prelucrare a metalelor, nu mai are centrale electrice sau termice de capacitate mare, nu mai are centre de date, nu mai are infrastructură logistică și comercială. Mă rog, acestea nu sunt distruse în proporție de 100%, dar Rusia dărâmă continuu. Și, pe zi ce trece, se mai stinge câte o zonă.

Doar propaganda nu poate fi oprită. Pe-aici mijloacele de informare în masă continuă mâncatul de rahat pe tema „Ucraina câștigă”. Asta în timp ce orice om normal vede că pierde. Zilele trecute toată propaganda urla că Putin a declanșat mobilizarea. Un fake news promovat cu o obstinație bolnăvicioasă deoarece aceasta ar justifica teza absolut falsă referitoare la așa-zisele „pierderi masive” ale Rusiei. Pierderi masive sunt, dar în Ucraina: peste 2 milioane de oameni conform estimărilor independente.

Putin, în decretul dat, nu a făcut nicio mobilizare, ci a mărit efectivele armatei. Operațiune pe care-o tot face de la începutul conflictului. Poate vă întrebați de ce? Simplu: pentru că știe că Operațiunea Specială din Ucraina este doar vârful aisbergului în ceea ce privește agresiunea Occidentului asupra Rusiei. E doar începutul și acesta este motivul esențial pentru care armata Rusiei a crescut numeric, de la 1.01 milioane de soldați în 2022 la 2.44 milioane în prezent. Iar tema propagandei e desființată de logică: dacă efectivele armatei ruse cresc, asta n-are cum să însemne că acea armată a pierdut masiv soldați, că n-ai mai avea de unde să adaugi oameni. Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina e răsturnat de propagandă și prezentat a fi o problemă a Rusiei. Care, în realitate, are pierderi marginale. 

Dar, de fapt, care-i treaba? Așa cum am văzut de-a lungul timpului, în acest conflict Occidentul a fost cel care a tot ridicat miza. Prima dată au spus că dau doar echipamente defensive, după care au tot eliberat echipamente din ce în ce mai ofensive. Culmea, mizau pe faptul că „broasca va fi fiartă în apa care se încălzește doar cu un grad pe oră”. Doar că s-au trezit că, în loc să fiarbă apa în balta Rusiei, au fost păcăliți, încălzind-o pe cea în care stau ei. 

OK, Rusia a suferit și ea lovituri, umilințe, momente complexe s.a.m.d. Dar totul a venit la pachet cu beneficii economice de necontestat. Economia Rusiei s-a ridicat precum o rachetă, ajungând la al patrulea PIB al lumii(PPP). Ca idee, din 2022 și până acum Rusia și-a dublat PIB-ul ceea ce e o performanță de necontestat. Iar ponderea sa în economia mondială a crescut cu 0.31 procente. Ceilalți? SUA a încetinit vizibil, ponderea sa în economia globală scăzând cu aproximativ 1.5%. Dacă în 2022 era cu doar 4 trilioane în spatele Chinei, acum este cu 12 trilioane $. Abia mai vede liderul! Uniunea Europeană în întregul său a scăzut cu 2 procente ca pondere în economia mondială. Și e doar începutul! Toată lumea se întreabă dacă a meritat efortul?

Până la începutul acestui an părea că infama alianță a Occidentului mai are suflu. Doar că, din august, treburile s-au încrâncenat. Loviturile decisive - și continue! - ale Rusiei conduc spre o prăbușire a Ucrainei. Asta o vede toată lumea. În afara UE, desigur, care cară bani pentru Ucraina trăind cu speranța că „poate-poate”.

Spuneam la început că Rusia economisește în actualul atac. De ce? Pentru că și-au dezvoltat tehnologia  militară în direcția eficacității ultra-ieftine. Loviturile sale se dau cu arme ieftine, dar tenebros de eficiente. Culmea, în paralel își dezvoltă tehnica. Acum caută să ajungă la un hibrid „dronă-rachetă de croazieră”, ultra ieftin. Racheta Banderol ar fi primul astfel de element, dar iterațiile se succed cu rapiditate pentru a pune la punct hibridul total între cele două lumi: a rachetelor cu a dronelor. Și inovațiile se succed atât în ceea ce privește iterația în zona de „rachetă”, cât și în cea de dronă, ținta fiind atingerea unei drono-rachete ieftine, cu efecte devastatoare în câteva luni(6, maxim 8).

Teoretic, Rusia ar avea în mână ecuația ucraineană, dar Putin și oficialii ruși insistă prin a arăta că Ucraina e doar începutul. Inițial am crezut că exagerează, dar, după cum limpede se vede, evenimentele se succed. S-a început cu agresiunea Angliei, care a eliberat Ucrainei tehnologie pentru loviturile cu rază lungă de acțiune. A fost o mișcare disperată întrucât era evident că Ucraina pierde și s-au gândit să mai escaladeze puțin. Dacă mai țineți minte, s-a ajuns până în momentul în care Rusia era determinată să lovească devastator Anglia pentru a o pedepsi. Atunci americanii s-au deplasat de urgență, promițându-i lui Putin ... pedepsirea Angliei. Cum? Cu secesiunea Scoției și a Irlandei de Nord și cu Insulele Falkland. Mai țineți minte ce s-a întâmplat după vizita lui Trump la terenul său de golf din Irlanda? Toate acele discuții nu au fost întâmplătoare. Dar, în stilul mincinos-occidental, par a fi fost doar teatru, praf aruncat în ochi. 

Desigur, Rusia nu a crezut. Dar probabil că a calculat că nici nu ar fi momentul ideal. Situația e complexă în SUA și, cel mai probabil, strategii ruși consideră că e mult mai bine să lași „Castelul întunericului” să pice de la sine, în cel mai banal mod:  lăsându-l să facă ce vrea.

Trump a obligat statele UE să scoată petrol și gaz din rezerve pentru a echilibra piața. Asta pentru că SUA nu mai poate. Promisiunea lui Trump se vede de la o poștă: trimite trei portavioane spre Iran, promițând că va elibera Ormuzul, eventual, va distruge Iranul, iar apoi „lumea se va bălăci în petrol”. Această a treia intervenție, care e pregătită imediat după alegeri, cred că va fi eroarea finală. 

Ceea ce știm din anumite surse este că Rusia a eliberat către Iran tehnologii anti-navă. Americanii îi bănuiesc pe chinezi că ar fi eliberat diverse torpile anti-navă spre Iran, dar n-au habar despre cum lucrează iranienii. Nu folosesc, de principiu, armele altora, ci își însușesc o tehnologie și o internalizează. Motivul pentru care Iranul a tras acele rachete spre navele americane a fost strict pentru  testarea tehnologiei, acum deja fiind montată pe rachetele lor hipersonice.

Reîntorcându-ne la Rusia, modul în care se așează cărțile ne demonstrează că planificatorii lor au avut dreptate. În ultima perioadă s-au înmulțit „monitorizările” asupra enclavei Kaliningrad, dar și amenințările cu izolarea, în încălcarea brutală a înțelegerilor anterioare. Iată și motivul pentru care Putin a anunțat apăsat în cadrul Forumului Valdai că, în cazul unui atac asupra Kaliningradului, va reacționa cu toate armele, fără preaviz. Din nou, mulți spun că Putin fabulează, că nu-l amenință nimeni s.a.m.d. Fals!

Incidentul cu dronă de la Leipzig are toate datele unei mini-provocări de la Gleiwitz. Fără a fi atât de acut, evenimentul din 4-5 august ne readuce în memorie modul în care Germania Nazistă a înjghebat un soi de atac sub steag fals pentru a „demonstra lumii” că a fost atacată de Polonia. Fix din același registru sunt toate așa-zisele „atacuri instrumentate de Rusia” împotriva unor state europene.

Ceea ce ne conduce firesc la faptul că, în prezent, se caută cu orice preț o provocare a Rusiei, o atragere a sa într-un conflict mai mare, pe fondul epuizării Ucrainei. Rușii știu asta și evită pe cât posibil deoarece nimeni nu are chef să-și sacrifice zeci de ani pe fondul dorințelor unor devianți. Dar nici nu poți să stai fără apărare, motiv pentru care, ceea ce vedem acolo, este creșterea numerică a armatei și întărirea economiei de război.

Toate elementele ne arată că lumea e departe de pacificare. Probabil acesta este și motivul pentru care Putin „întinde” situația din Ucraina. În ciuda bombardamentelor neîntrerupte, tot mai lasă spațiu necesar „răbufnirilor Occidentului”, cumva pentru a păstra situația localizată. Dacă ai fi în locul lui ai înțelege perfect strategia: una e să vină atacurile dintr-o singură direcție și cu totul altceva e să vină din TOATE direcțiile. 

Ce speră Rusia? Speră într-o înfrângere a SUA în Iran. Sau o sleire definitivă. Care, fără doar și poate, ar face ca, la momentul la care mașinăria degenerată a democraților va ajunge la putere, să nu mai poată face nimic. Trump a reușit să facă prostii mai mari decât s-ar fi făcut dacă o mână nevăzută l-ar fi pus pe Putin să conducă ostil SUA. Teoretic, rușii speră ca destinul Americii să se sfârșească-n Golf.

Personal nu-s atât de sigur. S-au strâns multe frustrări pe fondul penuriei energetice, astfel încât nu m-aș mira dacă din toată nebunia n-ar ieși un haos infinit mai mare decât cel pe care-l trăim. Practic spre asta se îndreaptă lumea. 

Șocat ...

Un om a murit în singurătatea unei delte de la marginea Europei. Brusc, ecranele s-au umplut de păreri de rău, de regrete și formulări bombastice. Ai spune că a murit un rege, dar realitatea ne contrazice. Câți dintre cei care-au ieșit să-l plângă cu lacrimi de biți l-au sunat în ultima zi/săptămână/lună a vieții sale? Câți s-au dus să-l întâlnească sincer pentru a-l întreba dacă-i e bine sau dacă are nevoie de ceva? Nimeni. În ultima zi a vieții sale era doar el cu cei patru câini ai săi. Nu, n-a murit un rege, a murit un om, strivit de nepăsare și de atomizare, condamnat să-și urle-n liniște durerile și suferințele. Iar cuvintele voastre frumoase sunt doar înflorituri grosolane zugrăvite pe peretele falsei vieți pe care-o ciopliți la fiecare pas prin lume. Care viață vă va surprinde la fel de singuratic și apăsător atunci când vi se va spune „The End” sau „конец фильма”. Pentru că „Sfârșit”  e deja scos în afara legii.

Programul de guvernare: o însăilare de slogane neaplicabile și, mai ales, contradictorii

Vasilică Siegfried sună paradoxal ca un castel țigănesc care încercă să împace arhitectural marile palate ale Europei cu mult mai familiarul coviltir. E un soi de șaorma cu de toate pe care-o scoți zgomotos din „punga de-un leu” și-ncepi s-o molfăi la „The Fat Duck”.

Reintrarea pe tărâmul nisipurilor mișcătoare

Miercuri, 23 septembrie, a fost o dată remarcabilă în actuala stare de fapt a finanțelor americane. Tehnic, s-a înregistrat una dintre cele mai severe vânzări masive din ultimii ani, episod descris în piețe drept „Miercurea Neagră”. Astfel, randamentul titlurilor la 10 ani a depășit 5,11%, atingând cel mai ridicat nivel din 2007 încoace.

De la proștii cu Google la cretinii cu AI-ul

Cu toate că acum pare incredibil, a fost la un moment dat o perioadă în care proștii își vedeau lungul nasului. Pe-atunci știau bine ce știu și nu ridicau nasul întrucât erau făcuți instantaneu de rahat. Acea perioadă este cea de dinaintea internetului de masă.