Caderea in lume

S-a terminat, în sfârşit, o luptă pentru moştenire. Lumea politică românească se resetează şi, începând de azi, se va termina cu imaginea electorală despre economie.  Adevărurile din spatele uşilor birocraţilor vor ieşi la lumină în timp ce metodele care vor fi puse în aplicare sunt încă o mare necunoscută.

Cu un deficit de cel puţin 8%, o foame maladivă de bani a Ministerului de Finanţe şi cu un aparat birocratic supradimensionat, România este pe marginea prăpastiei. Cei care se uită la ţările din jur fac o mare greşeală întrucât vecinii noştri au fost ceva mai harnici la capitolul reformă. La noi, pe fondul unei campanii electorale perpetue, nu s-a făcut absolut nimic. Doar imagine şi declaraţii sforăitoare care vor fi decontate în perioada imediat următoare.

În mod sigur, cea mai mare problemă pe care o vom simţi din plin în perioada imediat următoare va fi cea a datoriei externe. Dacă anul trecut nu ne făceam nicio problemă la acest capitol, în numai un an am reuşit să cheltuim pe himere o groază de bani, intrând cu rapiditate în zona tenebrelor financiare. Nota de plată  va fi foarte piperată, motiv pentru care, viitorul guvern va avea nevoie de o majoritate solidă. Mai mult decât atât, ceea ce este cu adevărat important este programul de guvernare. Trebuie să ne obişnuim brusc cu o nouă realitate, diferită de imaginea retuşată prezentată în campania electorală. Nu mai e loc de excese, nu mai e timp şi, în mod sigur, nu prea sunt soluţii. Sincer, nu ştiu încotro ne vom îndrepta, dar suntem într-o perioadă extrem de critică. Vom avea nevoie de luciditate, fermitate şi, în mod sigur, vom avea nevoie de foarte mult noroc.

Comunismul imaginatiilor noastre

De curând, la Moscova a fost reparată şi reamplasată statuia fanion a comunismului sovietic, Рабо́чий и колхо́зница sau, în traducere liberă, Muncitorul şi ceapista(sic). Grupul statuar înalt de 25 de metri este o operă emblematică a realismului socialist şi, probabil, una dintre cele mai cunoscute în acele vremuri. Iniţial a fost proiectată pentru Expoziţia Universală de la Paris, din 1937, unde standul Rusiei era amplasat chiar vis a vis de cel al Germaniei(în plină expansiune nazistă). Măreţia grupului statuar al Verei Mukhina, precum şi sugestia de victorie a sovieticilor asupra Germaniei, i-a făcut pe nemţi să-şi refacă pavilionul şi să riposteze cu un grup sculptural masiv menit a reduce din "presiunea" operei sovietice.

Cu toate că avem de-a face cu o sculptură monumentală, triumfalismul dispare în momentul în care constatăm că a fost inspirată de clasicul grup statuar Harmodius şi Aristogeiton, poate cel mai cunoscut cuplu homosexual al istoriei. Privind prin această perspectivă, măreţia comunistă se transformă brusc într-un banc bun, care-ţi smulge un zâmbet la fiecare reamintire.

Ştirea cu repararea muncitorului şi a ceapistei mi-a readus în minte o întreagă literatură care descria haosul comunismului incipient, ideile năstruşnice născute din spiritul revoluţionar al acelor vremuri şi oamenii care, lansaţi de o ideologie pe care n-o înţelegeau, au reuşit să construiască una dintre cele mai absurde perioade a istoriei. Rusia, sau mai bine zis, URSS-ul acelor vremuri este un spaţiu hilar şi tragic în acelaţi timp, o societate care s-a construit prin ideologie şi, desigur, extrem de multă prostie. Mi-e greu să aleg o carte etalon pentru acea perioadă, dar la fel de greu mi-ar fi să nu menţionez Cevengur, capodopera lui Andrei Platonov.

Platonov în sine un personaj fascinant, produs al comunismului incipient, a reuşit să descrie cu acurateţe în acest roman viziunea finală a comunismului pur. Cevengur este un spaţiu utopic unde comunismul a fost definitivat, unde tovarăşii trăiesc în şi întru ideologie. O lume ciudată rezultată din încrucişarea caracterelor puternice ale mujicilor începutului de secol XX cu ideologia comunistă pură. În Cevengur nimeni nu munceşte, se trăieşte din ceea ce oferă natura, însă hrana supremă este cea a ideilor ideologiei comuniste. Nu vă gândiţi la un comunism hidos, chiar dacă elementul în jurul căruia se învârte comunitatea este moartea burgheziei. Este un comunism în care amorul se practică democratic, la liber, iar gravitatea sistemului se constituie pentru cititor într-o sursă inepuizabilă de umor. Desigur, discuţiile "filosofice", logica şchioapă şi diversele credinţe te fac să râzi cu lacrimi şi să reciteşti cu plăcere pasaje întregi. Spaţiul delimitat de societatea utopică nu este nicidecum lipsit de spiritualitate. Între altele, comunismul a reuşit să absoarbă până şi religia, incorporând-o. Aşa se face că la un moment-dat apare şi dumnezeu(scris cu d mic), acest dumnezeu fiind însă o etapă intermediară până la devăratul zeu suprem al Cevengurului, tovarăşul Lenin. Un fel de comunism iniţiatic am putea spune, un comunism elastic, foarte capabil de a include în el orice dogmă pe care, finalmente o transformă într-o particularizare a sa. Numai că această elasticitate nu se manifestă doar în cadrul dogmei Cevengurului. Romanul însuşi este profund elastic, incluzând în el referinţe modificate pentru a cadra cu noua lume. Astfel, putem lesne observa că Cevengur, nu este altceva decât o trimitere către Cetatea Soarelui lui Tomaso Campanella. Dar poate cea mai reuşită convertire la comunism este cea a lui Don Quijote, care este personificat de vajnicul Alexandr Dvanov, proletarul intelectual, în fapt stâlpul ideologic al comunităţii. Ca şi don Quijote, acesta călătoreşte însoţit de un Sancho Panza pe numele său comunist Kopionkin, al cărui cal se numeşte Forţa Proletară! Mergând şi mai departe, putem spune(forţând într-adevăr extrem de mult) că avem de-a face cu descrierea ultimului om în variantă comunistă(ştiu, bietul Platonov nu avea cum să-l cunoască pe Fukyama care abia ce se năştea prin 1952).

Întâmplările din Cevengur sunt pur şi simplu fabuloase, absurde, ilogice, delicioase. Citind cartea râzi în hohote şi, în acelaşi timp te îngrijorezi când îţi dai seama că toate acestea ar fi putut fi(sau, cine ştie, ar putea fi) reale. O anti-utopie care dezmembrează mecanismul comunismului piesă cu piesă, aruncându-l la gunoi sub formă de banc. O carte pe care, dacă te apuci s-o citeşti n-o mai laşi din mână. Singura poroblemă pe care o întâmpini este legată de traducere. Sunt ferm convins că avem de-a face cu o traducere bună(George Bălăiţă şi Janina Ianoşi) însă la fel de convins sunt că există în text numeroase elemente intraductibile care, probabil, fac versiunea originală de-a dreptul irezistibilă.

În final nu-mi rămâne decât să vă recomand călduros acest roman, având credinţa că după ce-l veţi citi îmi veţi mulţumi. De asemenea, sunt ferm convins că cei care l-au citit, cel mai probabil vor contrazice multe din afirmaţiile pe care le-am făcut aici. Şi e normal să fie aşa întrucât avem de-a face cu o construcţie deosebit de complexă, a cărei receptare ţine extrem de mult de cel care o citeşte. Un roman impecabil care te face să râzi, să plângi, să fii optimst şi pesimist în acelaşi timp. Căutaţi-l şi, dacă-l găsiţi, cupăraţi-l fără să vă uitaţi la bani. Probabil că valorează mai mult decât greutatea lui în aur!

A kinder, gentler philosophy of success

Exceptional!



P.S. Pentru cei care nu ştiu engleză, este disponibilă subtitrarea în română(apăsaţi butonul View Subtitles şi selectaţi limba română).

Confruntarea

Mi-aş fi dorit să nu scriu despre acest subiect, dar o fac pentru că mai sunt două zile până la un vot care, pe cât de neînsemnat este în realitate, pe atât de important este ca percepţie. Probabil ar fi trebuit ca în acest articol să fac o critică dură a celor două personaje care s-au înfruntat într-o confruntare de plastic. Aş avea material şi ură să scriu un foleiton, dar nu voi face asta. Mă voi concentra extrem de puţin asupra indivizilor şi ceva mai mult asupra aspectelor pe care le consider caduce.

Postul de preşedinte este cea mai mare gafă a constituţiei actuale. Nu putem spune că suntem o republică prezidenţială, la fel cum nu putem spune că suntem o republică parlamentară. Ceea ce-a ieşit este o mare varză şi se numeşte republică semi-prezidenţială. Noţiunea sună atât de urât încât n-o pot compăra decât cu democraţia originală a lui nea Nelu, de pe vremea când, bulversat fiind, nu ştia încotro s-o ia pentru a nu supăra pe nimeni. Republica semi-prezidenţială este o struţocămilă care nu putea apărea decât pe terenurile mişcătoare ale politicii dâmboviţene. Teoretic preşedintele e un soi de mascul feroce impotent care, pentru finalizare, are nevoie de piticu` porno. În realitate, situaţia e alta: preşedintele conduce serviciile secrete, iar asta îi conferă o putere enormă. Aceasta îl face să devină, mai degrabă un om al tenebrelor, care conduce prin şantaj şi bileţele, în timp ce serviciile ajung să se ocupe de satisfacerea dorinţelor unui stăpân care nu poate ataca decât prin reflexie.

Subiectele economice dezbătute de cei doi m-au făcut să râd deoarece sunt din categoria să discutăm vorbe. Niciunul dintre ei nu are legătură cu domeniul, iar economia nu face obiectul unui preşedinte. Numai că prostimea se uită la ce spune X fără să înţeleagă că job description-ul unui preşedinte e altul. Dezbaterea pentru acest post ar trebui să fie similară unui interviu de angajare în care, dacă baţi câmpii eşti eliminat. Toate subiectele despre economie, agricultură, infrastructură s.a.m.d. pur şi simplu nu-şi aveau rostul. Preşedintele nu poate face asta, iar discuţia este una fără sens.

Din păcate, întreaga confruntare a semănat cu un spectacol din care prostimea să-şi aleagă tătucul. Numai că noi trebuie să părăsim treptat acest model viciat, inspirat de Rusia. Personal, aş fi votat cu cel care ar fi promis iniţierea procedurilor pentru transformarea României într-o republică parlamentară, la fel ca toate democraţiile europene(exceptând Franţa). Nu spun că am dreptate, dar, pentru mine, acesta ar fi constituit un bun motiv de selecţie a unuia dintre cei doi candidaţi.

Ca o concluzie, pot spune că am avut parte de un spectacolul mediocru, care a culminat cu un jurământ de prost gust. S-au bătut pentru conducerea unei instituţii inutile, care ar trebui restructurată din temelii. Nu mi-a rămas decât un gust amar. Sper, pentru binele nostru, ca tot acest spectacol grotesc să se termine mai repede.

P.S. Wall Street Journal are astăzi un articol foarte bun despre alegeri: Romania Faces Crucial Vote.

Actualitatea din tara lui Zeus

Cu o datorie publică de 108% din PIB(cf. FMI) şi cu un deficit bugetar estimat la 12%, Grecia se află pe un drum destul de dubios. Conducerea asigurată de socialiştii PASOK a fost "amendată" în octombrie de Fitch prin scăderea ratingului de ţară. Aceasta a făcut ca bondurile emise de guvern să decoleze, iar încrederea în capacitatea Atenei de a face faţă situaţiei actuale să se afle la cel mai scăzut nivel din ultimii ani.

Turismul, elementul central al economiei greceşti, a scăzut în acest an cu aproximativ 20% din cauza crizei şi a concurenţei puternice din partea Turciei. Pentru anul viitor perspectiva este în continuare negativă, pe fondul unui 2010 destul de incert. De asemenea, nu trebuie uitat că în ultima perioadă Turcia a investit puternic în infrastructura tursitică, în timp ce în Grecia investiţiile au stagnat. Aceasta pune sub semnul întrebării "cota" turistică pe care o revendica în perioada viitoare.

Banca Centrală a Greciei, destul de bine ancorată în realitate în ultima vreme, a atrans atenţia instituţiilor financiare din subordine că ar trebui să revină cu picioarele pe pământ şi să se obişnuiască cu ideea că banii împrumutaţi nu sunt ai lor. Este vorba de cei patruzeci de miliarde de euro luaţi de la Banca Centrală Europeană cu o dobândă de 1% şi care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui înapoiaţi. Băncile susţin că sunt într-o stare destul de bună şi ignoră avertismentele. Cu toate acestea, problemele din Dubai ridică multe semne de întrebare referitoare la proiectele în care sunt implicate băncile greceşti, în timp ce plasamentele pe care acestea le au în Balcani, Ucraina şi Rusia sunt departe de a fi considerate sigure.

Marea întrebare a acestor zile este dacă Grecia va intra în default. O asemenea perspectivă ar avea implicaţii mult mai mari decât îşi imaginează unii. Randamentele mari ale bondurilor greceşti au atras investiţii din partea unui număr foarte mare de bănci europene(în special germane); în cazul unui gripaj al mecanismului, criza s-ar propaga rapid în tot sistemul bancar european. Aceasta, probabil, îi face pe guvernanţii greci să stea foarte confortabil pe poziţie şi să promoveze aceeaşi politică economică duplicitară de până acum, bazându-se probabil pe o intervenţie de susţinere a UE în cazul în care lucrurile vor lua o turnură proastă. Există însă şi posibilitatea ca UE, din dorinţa de a da un exemplu clar celorlalte membre, să refuze ajutorarea elevului indisciplinat, lăsându-l în mâinile mult mai aspre ale FMI.

Perfidul Albion si momentul adevarului

În mai multe rânduri am discutat despre Anglia şi economia ei. Aşa cum am mai amintit, economia Regatului Unit este o formă fără fond, iar în perspectiva crizei actuale lucrurile arată chiar mai prost. Multă vreme hibele nu au fost observabile din cauza avântului băncilor englezeşti. Astfel, Anglia a fost(şi încă mai este) un fel de centru financiar al lumii, un depozitar al cunoştinţelor financiare şi de business. Criza actuală a lovit însă fix în sectorul care constituia motorul principal de creştere, iar viabilitatea "reparării mecanismului" este din ce în ce mai des pusă sub semnul întrebării.

Am amintit de mai multe ori în cursul acestui an despre ratingul de ţară al Angliei, atrăgând atenţia că triple A nu va rezista pentru foarte mult timp, însă nu au fost semne că vreo agenţie ar putea ameninţa ratingul tradiţional al englezilor. Toate acestea până ieri, când într-un raport Morgan Stanley îşi exprimă îndoiala faţă de capabilitatea Westminter-ului de a combate criza actuală, sugerând că, în cursul anului viitor, este posibilă o scădere a ratingului de ţară. Cu toate că poate fi privită ca o problemă care ţine exclusiv de politică şi de configuraţia Parlamentului, analiza are rolul de a trage un puternic semnal de alarmă. Vestea este extrem de proastă şi deja a provocat un scurt-circuit în insulă, unde nu cred că există ziar care să nu fi preluat ştirea. Şi, pentru a turna puţin gaz pe foc, voi aminti că în raportul menţionat nu se face vorbire despre Dubai, unde statul s-a delimitat de acţiunile companiei Dubai World, lăsându-i practic pe creditori în voia sorţii.

O scădere a ratingului Angliei poate provoca o reacţie în lanţ în toată Europa, care se va trezi cu o bombă de proporţii în propria ogradă. Economia englezească mult prea umflată şi încătuşată în tradiţii victoriene nu va face altceva decât să se constituie într-o veritabilă piatră de moară pentru întreaga construcţie europeană, provocând un scandal de proporţii. Vom avea oare anul viitor acest scenariu? Şi dacă da, cum va fi depăşit? Sunt întrebări grele, care nu pot obţine un răspuns tranşant. Privind în istorie, putem trage concluzia că, de fiecare dată, englezii au găsit formula magică de a ieşi din bucluc. Când au rămas fără lemne au început exploatarea cărbunelui, când aceasta s-a dovedit anevoioasă au inventat echipamente mecanizate punând bazele revoluţiei industriale, s.a.m.d. Acum, la finalul economiei abstracte, au nevoie de altceva, dar nimeni nu ştie dacă vor avea puterea să se reinventeze.

Romania mea