Vremea bilateralelor

La începutul lunii noiembrie, People's Bank of China anunţa victorioasă creşterea în trimestrul trei cu 160% a tranzacţiilor internaţionale cu yuani, ajungând la aproape 20 mld dolari. O estimare pentru trimestrul patru al anului în curs dă ca sigură o creştere la 200 mld yuani a acestor tranzacţii. Asistăm la un fenomen în continuă dezvoltare care, totuşi, s-a remarcat prin discreţie. Evident, întrebarea care se pune este "de ce?" sau, mai bine spus "care este cauza?".

Cu ceva timp în urmă vă aduceam în atenţie contractul comercial încheiat între China şi Turcia care prevedea utilizarea monedelor celor două ţări în schimburile de mărfuri sau, mai pe şleau spus, eliminarea dolarului din tranzacţiile bilaterale. Iată că a sosit momentul în care China face următorul pas: cotarea yuan-ului în raport cu rubla. O mişcare care va avea ca efect o creştere şi mai mare a utilizării yuan-ului şi, în acelaşi timp, o diversificare a rezervelor valutare ale Chinei.

Este lesne de întrevăzut că în perioada următoare vom asista la accelerarea mişcărilor similare. Practic, Beijing-ul forţează utilizarea monedei proprii în defavoarea dolarului bazându-se pe puterea sa comercială. Dacă în urmă cu ceva ani China milita pentru introducerea SDR-ului ca monedă de schimb, pare că în prezent merge pe o cale mult mai simplă: impunerea yuan-ului cu orice preţ.

Cu toate acestea lucrurile nu stau roz pentru chinezi. Deţinerile de dolari sunt în continuă creştere, iar efectele QE 2.0 din SUA au indus aici un puseu inflaţionist care s-a adăugat celui cauzat de politica de stimulare promovată de executivul chinez. Astfel, se constată o creştere accelerată a preţului alimentelor, iar imobiliarele par a fi ajuns la paroxism. Contracararea fenomenului se va dovedi o adevărată încercare pentru factorii responsabili dată fiind complexitatea sa. Deocamdată s-a pus o frână puternică creditării, iar pentru contracararea preţului alimentelor s-a apelat la rezerva de stat. 

Lucrurile nu sunt limpezi, dar asemenea provocări par a fi intrat deja în rutină pentru executivul chinez. Sunt mulţi cei care prevăd sfârşitul puterii asiatice, la fel cum sunt foarte mulţi cei care pariază pe o viitoare schimbare de lider al economiei mondiale. În realitate nimeni nu are dreptate. China încă nu este pregătită să fie lider, nefiind pe deplin maturizată. Însă mişcările sale bilaterale nu vor rămâne fără efect, contribuind la o democratizare şi, în acelaşi timp, relativizare a pieţelor valutare. Ce va ieşi din acest joc, e greu de estimat şi, cu siguranţă, învingătorul nu poate fi încă intuit.

O confirmare necesara

În luna mai a acestui an insistam asupra apariţiei Google Edition. Ca şi acum, post-ul de pe blog apărea cu o oarecare înrârziere faţă de ştire, motiv pentru care câţiva prieteni m-au urecheat pentru delictul de "evoluţie întârziată" :-). Aşa cum am explicat atunci, mişcarea era prea importantă pentru a fi trecută cu vederea, fiind o dezvoltare esenţială atât pentru Google cât şi pentru viitorul cărţilor digitale.

Lansarea de atunci fost confirmată magistral de un contract pe care firma din Mountain View l-a semnat săptămâna trecută cu Editura Hachette Livre, cel mai mare editor din Franţa. Este vorba de un contract care permite Google scanarea şi vinderea cărţilor Hachette pe care editura le consideră nereeditabile. Este vorba de un număr de aproximativ 50 000 de titluri de limbă franceză cuprinzând literatură sau lucrări academice. La o primă vedere, acordul pare o jucărie, dar dacă ne vom apleca ceva mai atent asupra subiectului, putem lesne să ne dăm seama că, în realitate, avem de-a face cu o nişă pe care Google este forţa dominantă.

Cărţile despre care vorbim sunt cărţi rare, pe care, până acum, le găseai prin anticariate sau care circulau multiplicate la copiator. Nici nu e de mirare să se întâmple aşa deoarece acest tip de cărţi au un public extrem de mic. Chiar şi la publicare, multe dintre acestea sunt ori sponsorizate, ori suportate de către autor(care garantează achiziţionarea unui anumit număr de exemplare). Cu toate că vorbim despre un public extrem de rarefiat, acesta este oarecum constant în timp, ceea ce se constituie într-o piaţă destul de bună. 

Pentru Hachette, avantajele sunt multiple. Pe de o parte reuşeşte să obţină un venit dintr-un domeniu din care cu siguranţă nu mai obţinea nimic. Pe de altă parte, are un control deplin asupra preţului cărţilor, un domeniu sensibil asupra căruia editorul a insistat foarte mult în relaţia sa cu ceilalţi distribuitori(mă refer în special la tensiunile pe care le-a avut cu Amazon şi care au avut ca efect retragerea unor titluri de la vânzarea pe Amazon).

În cazul Google avem de-a face cu o mare victorie datorită notorietăţii editorului Francez. Chiar dacă acest contract pare nesemnificativ, este de aşteptat ca marile edituri să ia în considerare în prima fază cel puţin această oportunitate. După care, uşor, uşor vor încerca oportunităţile oferite de mediul digital, ceea ce va avea ca efect propulsarea Google în fruntea distribuitorilor de carte. 

Nu fac apologia firmei din Mountain View, dar remarc viziunea de care au dat dovadă de-a lungul timpului. Spre exemplu, în momentul în care au lansat Earth şi Google Maps, mişcarea a fost copiată imediat de către competiţie. Numai că scopul final al Google era acela de a intra pe piaţa GPS şi probabil, într-un final, de vindere a publicităţii prin acest nou canal. La fel s-a întâmplat şi cu Google Books. Concurenţa a sărit să copieze ideea mai mult pentru a putea oferi motoarelor proprii de căutare un izvor de surse în plus, în timp ce Google plănuia cea mai mare reţea globală de distribuţie a conţinutului digital. O reţea care, cel puţin până acum, nu are concurenţă. Să fim bine înţeleşi: construcţia Amazon sau prostiuţele de distribuţie ale Apple sunt nişte jucării pe lângă dezvoltarea coerentă a celor de la Google. Probabil că primul care va trebui să reacţioneze şi să-şi regândească strategia va fi Amazon, deoarece dezvoltarea exclusivă în jurul Kindle se va dovedi de-a dreptul păguboasă.

Irlanda obsesiilor noastre

De mai bine de o săptămână am fost deconectat total de la realitate astfel încât nu mi-am mai actualizat blogul. Lucrurile însă merg înainte, iar în perioada care a trecut am avut de-a face cu numeroase dezvoltări interesante pe care voi încerca să le acopăr în această săptămână. Cum probabil v-aţi dat seama, vom începe cu Irlanda deoarece este cel mai spinos subiect al actualităţii şi una dintre marile ameninţări la adresa integrităţii UE.

Despre acest subiect am scris încă din 2008 când remarcam că preţurile imobiliarelor au luat-o în jos, fapt care nu putea rămâne fără consecinţe. Acum mai bine de un an, remarcam că datoriile externe ale Irlandei sunt nesustenabile, iar ceea ce s-a declanşat acum era numai şi numai urmarea firească a acelei realităţi. La momentul respectiv au fost mulţi contestatari ai acestei idei, unii acuzându-mă că umblu "cu jumătăţi de măsură"(un review al comentariilor postate atunci e mai mult decât edificator). Privind retrospectiv ne dăm seama că ceea ce s-a întâmplat în Irlanda era ceva normal: bănci cu active de câteva ori mai mari decât PIB-ul ţării care şi-au fabricat averea din isteria pieţei imobiliare. Efectul de scădere a preţurilor din domeniu a pus presiune pe dezumflarea balonului, ceea ce pentru bănci înseamnă pierderi. Statul a încercat să acopere pierderile băncilor şi a constatat că este în imposibilitatea de a face această mişcare. În aceste condiţii, un pachet financiar de ajutor era inevitabil. Degeaba au bravat irlandezii că se vor lupta singuri cu această criză sau că în niciun caz nu se pune problema unui împrumut. Realitatea i-a lovit nemilos punându-i pe brânci şi, mai grav, Europa s-a trezit din nou luată pe nepregătite.

Având experienţa "lecţiei greceşti", europenii s-au mobilizat ceva mai repede, garantând un eventual ajutor financiar pentru Irlanda. Nu trebuie uitat însă că această mobilizare exemplară este dată şi de deţinerile masive de bonduri irlandeze ale băncilor engleze şi franceze. Un amănunt destul de mic, atât de "mic" încât nu a fost introdus ca parametru în testele de stress efectuate asupra băncilor din ţările respective. O explozie a Irlandei ar dinamita cu siguranţă şi instituţiile financiare din aceste ţări.

Ultima variantă de pachet financiar adus în discuţie se ridică la o sumă cuprinsă între 80 şi 90 mld EUR şi va include contribuţii ale Angliei şi Suediei. Balonul de oxigen va ajuta ţara să depăşească această perioadă dificilă, însă nu trebuie uitat că valoarea împrumutului se ridică la ~60% din PIB. În cazul Greciei spiritele s-au inflamat şi prevedeau dispariţia ţării în condiţiile în care pachetul de intervenţie s-a ridicat la numai 40% din PIB. Şi aceasta în condiţiile în care gradul de îndatorare total al Greciei este infinit mai mic decât al Irlandei.

În final nu ne rămâne decât să constatăm că, în general, de ceea ce te temi nu scapi. Irlanda era în mod logic "următorul pe listă", iar inevitabilul s-a produs. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cine va fi următoarea victimă. Normal, ar fi rândul Spaniei, dar autorităţile din această ţară par a fi luat criza în serios, ceea ce i-ar putea ajuta să evite un eventual dezastru. Cu toate că nimeni nu bănuieşte, eu aş paria că următoarea victimă este mult mai discreta Italie unde problemele mediului bancar cred că sunt mult mai adânci decât lasă autorităţile să se întrevadă. Dacă se vor declanşa probleme în una din cele două ţări vom asista la o adevărată provocare pentru UE. Dar, până atunci, rămâne să vedem cum se vor finaliza lucrurile în cazul "tigrului celtic".

Reintoarcerea in iluzie?

Duminică, Robert Zoellic publica o opinie în Financial Times din care reieşea, destul de transparent, o propunere de reîntoarcere la un semi-etalon aur. Urmarea nu cred că a surprins pe nimeni: ştirea a făcut înconjurul lumii via agenţiile de presă, în FT au apărut numeroase comentarii şi opinii contrare ideii emise de Zoellic şi, previzibil, aurul a atins un nou record. Aici apologeţii balonului-aur probabil vor simţi că au cucerit o nouă victorie, la fel cum în urmă cu trei-patru ani imobiliarii marcau victorii zilnice în lupta cu realitatea.

Există o mare fierbere şi m-am întrebat, firesc, de ce i-a venit lui Zoellic ideea năstruşnică. Evident, cei superficiali cred că asta e o mare victorie împotriva SUA deoarece dolarul va deveni ceea ce este: hârtie igienică. Pare totuşi un scenariu prea precar pentru a se putea susţine. În primul rând trebuie remarcat faptul că articolul şefului Băncii Mondiale a apărut strategic înaintea întrunirii G20, unde se prefigurează o excepţională harababură. Deja Germania este pe poziţie similară cu China deoarece nu vor să-şi sacrifice producţia pentru rezolvarea deficitului de cont curent al SUA. Mai mult, în urma vizitelor de susţinere ale chinezilor în Europa este posibil ca mulţi alţi europeni cu influenţă să încline balanţa către tabăra beligeranţilor conduşi cu măiestrie diplomatică de China. În aceste condiţii SUA ar fi avut o poziţie mult slăbită în cadrul G20 ceea ce nu sună deloc bine. Astfel, probabil s-a lucrat la un scenariu alternativ, împingând un fost oficial al FED să propună întoarcerea la etalonul aur. O propunere care semănă mai mult cu arătatul pisicii. De ce, e simplu. În primul rând pentru că SUA are cea mai mare rezervă de aur(~9000 tone). O eventuală întoarcere la vechiul etalon ar avantaja-o fără probleme. Spre comparaţie, China cu cele 1000 tone pe care le deţine este clar în urmă(dacă facem raportul mărime/rezerve situaţia e chiar mai tragică). Simpla perspectivă a unei mişcări surpriză dă un şah tehnic Chinei.

Nu fac parte dintre cei care cred ne vom reîntoarce în istorie. De altfel, etalonul aur şi-a demonstrat cu prisosinţă limitele. Faptul că momentan aurul e folosit pe post de sperietoare nu are decât rolul de a mai umfla puţin bula. Care, fără doar şi poate se va sparge deoarece ceea ce am văzut în urmă cu ceva timp pe piaţa imobiliară înmugureşte pe noul teren fertil al aurului. La urma urmei, banii care băltesc prin bănci trebuiau să găsească un nou activ de bază pentru a repune la lucru minţile strălucite ale celor care proiectează produse financiare sofisticate. Aşa că, dacă veţi căuta puţin, veţi observa cum au înflorit produsele financiare având ca suport aurul. Aurul, care, nu-i aşa, s-a dovedit că e cea mai sigură valoare şi, ca atare este excelent pentru dezvoltarea noilor produse derivate. Produse frumos împachetate şi vândute fazanilor de prin bănci care descoperă un nou El Dorado. Şi, prin ei, puzderia de fraieri care abia aşteaptă alternative sigure şi profitabile de plasare a banilor.

Nu cred că ne vom întoarce în iluzia galbenă şi, mai mult, cred că nimeni nu doreşte cu adevărat acest lucru. Ca sperietoare arată bine. Şi, la urma urmei, cred că trebuie să se topească cumva şi banii injectaţi aiurea de americani. Aurul pare a fi cel mai bun magnet pentru sterilizare.

Pretul succesului

Credeţi că mai există cineva care ar putea pune la îndoială succesul Apple de când Steve Jobs a preluat conducerea? Evident că nici un om care are cât de cât habar de ce se întâmplă pe această planetă nu ar putea contesta acest lucru. Şi, cu toate acestea mi-am pus o întrebare asupra motivelor pentru care Jobs a ieşit la atac acum aproape o lună, la prezentarea rezultatelor financiare ale Apple.

Jobs a avut un atac similar asupra celor de la Adobe pe care i-a făcut leneşi, sugerând că sunt oarecum în urma timpurilor. Şi după aceasta a luat decizia de a opri(prin nelivrarea tehnologiei de decodare) furnizarea de conţinut flash către iPhone. Personal am considerat acea decizie mai mult decât proastă întrucât nu a făcut altceva decât să limiteze accesul utilizatorilor platformei sale către o groază de informaţii. Motivaţia lui Jobs a fost cât se poate de fragilă: chipurile, ceea ce face flash-ul poate fi făcut şi cu HTML5. Numai că, în această ecuaţie e o mică problemă: deocamdată HTML5 e foarte puţin prezent. Şi e normal să se întâmple aşa deoarece noile specificaţii au nevoie de o perioadă de maturizare. Spre deosebire de Jobs, cei de la Google au amânat lansarea propriului sistem de operare din această cauză.

Că decizia lui Jobs de a nu suporta flash-ul este proastă a fost demonstrat de Skyfire. Dacă n-aţi auzit până acum de acest browser şi aveţi mania navigării de pe dispozitivul mobil, cred că e timpul să-l încercaţi. Din punctul meu de vedere, Skyfile e de departe cel mai bun browser. Suportă practic orice tehnologie şi nu-ţi face telefonul/dispozitivul mobil inutilizabil. Şmecheria folosită e una cât se poate de simplă: în loc să foloseşti hardware-ul telefonului pentru a decoda paginile web, acest lucru este pasat serverului Skyfire, iar ceea ce vezi este similar unei sesiuni remote pe propriul sistem. Avantajul e că beneficiezi de o experienţă web totală, iar streaming-ul, aplicaţiile complexe s.a.m.d. devin chestii banale pe dispozitivul tău mobil. Ei bine, numai promisiunea că Skyfire va readuce Flash-ul pe iPhone a blocat App Store-ul. Cererea pentru aplicaţia menţionată a fost uriaşă, iar pentru Steve Jobs este o lecţie usturătoare. Credeţi că va mai folosi cineva browserul lui Jobs? Nu ştiu de ce tind să cred că va cădea în dizgraţie, devenind o aplicaţie secundară, utilizată numai de ciudaţii incapabili să-şi instaleze noul browser.

Reveniond la nervozitatea lui Jobs, trebuie să remarcăm că, noua direcţie impusă Apple se cam apropie de sfârşit. Într-adevăr, acum se află pe culmile succesului, dar marea întrebare care se pune este: pentru cât timp? V-aţi întrebat ce ar putea face Apple pentru a-şi menţine expunerea în prima linie? Hai să le luăm pe rând. Un nou telefon? Deja concurenţa rivalilor HTC şi Samsung este copleşitoare, iar diferenţele tehnologice sunt insignifiante. În plus, a mai reintrat şi Microsoft în joc cu noul Win Mobile. Tehnologic, iPhone-ul este depăşit de rivali iar faptul că încă rezistă se datorează inerţiei. Să mai facă un nou computer/tabletă sau ceva similar? Posibil, dar nu văd ce expunere va avea. Nu ştiu de ce tableta proaspăt lansată nu-mi inspiră deloc încredere. În plus, este puternic concurată de rivalele chineze care fac aproximativ acelaşi lucru numai că la preţuri de cel puţin 3 ori mai mici. Altceva nu-mi trece prin minte(asta e oarecum logic, deoarece încă nu sunt Steve Jobs:-) ).

Având aceste date nici nu e greu de înţeles motivul enervării lui Jobs. E logic să atace Google deoarece majoritatea concurenţilor săi au ca motor Android-ul. Pe zi ce trece Android câştigă cotă de piaţă în timp ce Jobs pierde. Practic e o situaţie similară cu cea din anii 90 când Apple a rezistat doar pentru că nişte ciudaţi din DTP şi televiziune utilizau sculele lor(ah, era să uit, Photoshop, Illustrator, PageMaker sau Premier au fost softurile  leneşilor care au avut un rol esenţial în menţinerea Apple pe linia de plutire). Parcă ar fi o ironie a sorţii. Lucrurile însă devin clare în momentul în care înţelegem un lucru: dacă ar fi murit atunci, probabil ar fi fost mulţi care i-ar fi plâns deoarece un anumit mediu profesional era dependent de tehnologia lor. Acum însă, nu cred că ar plânge nimeni dacă de mâine nu s-ar mai produce un mp3 player, un telefon şi o chestie ciudată căreia i se spune tabletă.

Practic a sosit momentul în care Jobs a conştientizat că se află într-o fundătură. Acum este mai mult ca oricând dependent de o nouă idee revoluţionară care, dacă nu-i vine va consfinţi sfârşitul Apple. Ceea ce vedeţi acum este o gogoaşă umflată la maxim şi care are nevoie de ceva nou pentru a putea măcar să se menţină la nivelul actual. Cu alte cuvinte, Apple este dependentă de geniul lui Jobs şi orice rateu al acestuia ar putea-o împinge în groapa istoriei. Faptul că legendarul Steve a devenit nervos nu-mi sugerează altceva decât că s-au atins limitele Apple şi că nu este pregătit pentru asta. Iar stresul acesta îl conduce inevitabil către greşeli.

Breakthrough designs for ultra-low-cost products

Adio

Am aflat abia acum de moartea lui. Ştiam că se zbate între cele două lumi undeva, într-un spital.
A fost un poet, a fost un om, a fost o viaţă.
Îl ştiu de când aveam câţiva ani şi ma lăsa să stau lângă biroul lui de pe scenă. Toată viaţa a fost la fel. Controversat, iubit, înjurat şi, de fiecare dată, judecat. A trecut prin toate imperturbabil, iar sfârşitul l-a prins într-o teribilă tristeţe. Acum s-a pus punct. Şi cred că a sosit în sfârşit momentul în care trebuie să încetăm să-l mai judecăm! Mergeţi şi aprindeţi o lumânare!
Dumnezeu să-l ierte!