Marijuana

E un subiect destul de controversat. Unii spun că prin limitarea culturilor de marijuana se blochează un important segment de business și o ramură a medicinei. Adevărul e greu de aflat, mai ales dacă te afli în afara subiectului. Cu toate acestea, la fel cum se poate vedea în filmul de mai jos, chiar și în SUA nu prea e clar dacă e legal sau nu să cultivi marijuana. Sau, mai bine spus, chiar dacă e legal te poți trezi cu FBI-ul pe cap. 

P.S. Pentru cei mai înfierbântați fac precizarea ca nu e vorba de consum de droguri, ci de cultivarea legală în scop exclusiv medical! Am simțit nevoia să reamintesc acest lucru deoarece fac parte dintre cei care se opun radical consumului de droguri.

Seniorul

Sunt 16 ani de când s-a stins din viaţă acest autentic simbol al luptei pentru libertate. Un om a cărui viaţă aruncă în derizoriu fanfaronadele unor pseudo-dizidenţi răsăriţi din tenebrele securităţii. 

Din nefericire încă n-am reuşit să înţelegem viaţa Seniorului sau să-i percepem idealurile. Poate vom avea la un moment dat înţelepciunea de a ne apleca asupra lecţiilor predate de generaţia sa; abia atunci vom avea puterea de a termina cu gunoaiele care ne sufocă. E o zi în care ar trebui să facem ceva mai mult efort pentru a ne înţelege istoria adevărată. 

Înainte de toate însă, mergeţi să aprindeţi o lumânare! Pentru el şi pentru întreaga sa generaţie decimată în puşcăriile comuniste şi nedreptăţită de către regimurile semi-democratice de după Revoluţie.

 

Italia

În urmă cu mai bine de un an am publicat mai multe atenţionări legate de actualitatea din Italia. La momentul respectiv au fost foarte mulţi cei care au luat în râs atenţionarea spunând că, în realitate, toate acestea nu sunt decât obsesii sau mai ştiu ce alte idei depresive. Am repetat atenţionările asupra Italiei inclusiv atunci când în prim-planul atacatorilor se afla Spania. Iată că, din nefericire, Italia a fost doborâtă ieri. Cu un randament al obligaţiunilor pe 10 ani care a decolat spre 7.5%(nu e nicio greşeală!) ţara nu mai are practic nicio şansă. Deja datoria, ca şi în cazul Greciei, devine nesustenabilă, iar ajutorarea din partea instituţiilor internaţionale nu va face altceva decât să amâne momentul falimentului mărind gradul de îndatorare, dupa pattern-ul deja cunoscut.

Privind retrospectiv lucrurile par mai clare ca oricând. La ce te poţi aştepta de la o ţară condusă de un circar sinistru? Un individ care, cel mai probabil, va înlocui scaunul de prim-ministru cu priveliştea zăbrelită. Un om pentru care impulsionarea economiei a însemnat ajutorarea făţişă a propriilor companii, iar reforma s-a transformat într-un instrument de faultare a justiţiei pentru a-şi asigura supravieţuirea politică. Ar trebui să luăm bine aminte şi să înţelegem că acesta este destinul trist al oricărei ţări care-şi amanetează puterea unor prostovani.

Dar, desigur, nu are sens să pierdem vremea criticând ceea ce se vede cu ochiul liber. Am scris acest articol pentru a încerca să pătrundem ceva mai adânc în subiect deoarece Italia de acum este ca un iceberg, în sensul că problemele cele mai grave se află în tenebre. Cea mai mare problemă a ţării este sectorul bancar. Cât timp Super Mario îşi pregătea scaunul de la BCE suspiciunile au fost evitate elegant. Odată cu recentul asalt al dobânzilor, problemele sectorului bancar italian se vor adânci. Aici este, de altfel, şi marele pericol deoarece Italia are bănci extrem de extinse, care trebuie să-şi asume în această perioadă costuri destul de mari pentru susţinerea subsidiarelor. Este puţin probabil ca băncile peninsulare să facă rost de bani în condiţiile în care probabilitatea de întoarcere a banilor pompaţi în statul italian este aproape nulă.

Îngenuncherea Italiei este evenimentul premergător îngenuncherii Austriei. Iată că la mai bine de trei ani de când avertizam că Austria reprezintă o construcţie financiară grandioasă cu fundaţie de carton, cei de la S&P s-au trezit să avertizeze că Austria nu ar mai putea susţine subsidiarele din Est. Prin afirmaţia anterioară n-am vrut să subliniez că sunt vreun soi de Mama Omida sau m ai ştiu eu ce alt prezicător ocult, ci că lucrurile erau destul de clare încă de atunci, dar, bineînţeles, insuficiente pentru ştaiful unei agenţii de rating obişnuită să dea cu capul în perete doar de la viteze mari. Revenind la subiect, voi mai aminti doar că Italia reprezintă poarta de intrare triumfală a adevăratei crize în Est. În cazul în care situaţia nu se va rezolva(chiar dacă e puţin probabil tot mai sunt portiţe de ieşire) ţările estice se pot confrunta cu o criză devastatoare. Şi toate acestea sub privirile îngăduitoare a vesticilor care, cu numai două decenii în urmă, le promiteau dezvăluirea drumului cel mai scurt către prosperitate.

Suspecta impacare

De multe ori istoria ne-a demonstrat că există evenimente care pot depăşi aşteptările contemporanilor şi chiar înţelegerea urmaşilor. Au fost atâtea întorsături bruşte, atâtea schimbări radicale de poziţie încât ajungem să ne punem întrebări serioase privind comportamentul uman. Desigur, sunt situaţii în care adevăratele motive ale unei acţiuni rămân ocultate pentru totdeauna și, probabil, de-aici derivă o serie de întâmplări inexplicabile. Pentru a nu fi luați prin surprindere de evenimentele care vor urma m-am gândit să discutăm astăzi despre câteva evenimente neluate în seamă, dar care, cu siguranță, tind să producă schimbări majore în viitorul apropiat.

Cred că puțini sunt cei pentru care mai reprezintă o necunoscută situația explozivă din Kashmir. Acolo, lupte iraționale și frustrări adunate de-a lungul timpului creează o imagine sumbră a ceea ce poate deveni omenirea la un moment-dat. Ca orice zonă de conflict care se respectă, Kashmir-ul pare a nu avea o soluție care să i se potrivească. Mai mult, tind să cred că tocmai inexistența unei soluții a ținut lucrurile sub control. Zona este împărțită între trei țări: India(~2/3 din teritoriu), Pakistan(~1/3) și China(cu două regiuni pe care le revendică atât India cât și Pakistanul). Între India și Pakistan există un conflict deschis, o amenințare permanentă și, mai mult, o oarbă cursă a înarmării. Ambele țări dispun de arma atomică, ceea ce este îngrijorător pentru întreaga zonă. China nu este parte a conflictului, dar susține pe față Pakistanul pe care-l înarmează cu mărinimie. Motivul ține pe de o parte de politica tradițională a Chinei și, pe de altă parte, de neînțelegerile dintre China și India. Cu toate că în zonă lucrurile par clarificate, se pare că mai există un jucător din umbră care a decis schimbarea întregii ecuații.

Ce-ați zice de o înțelegere indo-pakistaneză? Pare o nebunie, nu-i așa? A pune capăt unui conflict care ține de-o viață cu o împăcare și, probabil, cu o prietenie profundă este mai mult decât o nebunie. Ca un observator tangențial al conflictului în sine nu pot să nu observ cum relațiile dintre cele două țări se dezgheață cu o viteză deosebită. Totul pare a fi început cu un oficial indian care a declarat, practic neîntrebat de nimeni, că nu există o barieră comercială între India și Pakistan. Ecoul nu s-a lăsat așteptat și, în mediile economice pakistaneze, a început să se discute despre o normalizare a relațiilor comerciale dintre cele două țări. Mai mult, Islamabad-ul a început să răspândească zvonuri privind beneficiile pe care le-ar putea avea din tranzitarea mărfurilor indiene spre ... Afganistan. Chiar dacă pare incredibil, declarații similare se aud din ce în ce mai des. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat din Pakistan Observer că, la mijlocul acestei luni, o delegație a Islamabad-ului urmează să se întâlnească pentru a doua oară cu oficialii indieni pentru eliminarea tuturor barierelor comerciale dintre cele două țări. Mai mult, întâlnirea o precede pe cea dintre miniștrii de interne ai celor două țări, întâlnirea având ca target punerea la punct a regimului vizelor de business. Așa ceva ar fi fost de neconceput acum câțiva ani.

Ce înseamnă noua întorsătură? Pentru Kashmir va fi vorba nu numai de încetarea conflictului surd, dar și de un nou destin. Poziția sa strategică, precum și adaptabilitatea populației la ambele culturi pot constitui un bun start către ceea ce trebuie să devină: o adevărată Elveție a Indiei. Extinzând obiectivul, putem asista la o rearanjare a forțelor din zonă. Apropierea dintre India și Pakistan nu se vede deloc bine de la Beijing. Dincolo de faptul că se pierde un bun client al industriei de apărare chineze, nu trebuie uitat că sunt numeroase subiecte politice care până acum au fost ignorate de pakistanezi. Regimul apelor teritoriale, anumite aspecte comerciale și alte subiecte voit ignorate ar putea izbucni pe o voce mult mai puternică deoarece există numeroase probleme comune de vecinătate cu China. Personal tind să cred că suntem în apropierea unei puternice reconfigurări a zonei atât din punct de vedere comercial cât și politic sau militar.

Vă spuneam la un moment dat că există un al patrulea jucător în zonă. A sosit timpul să-l aflăm. Cu toate că niciodată nu va figura ca o știre oficială, realitatea e că întreaga întorsătură miroase de la o poștă a afacere englezească. Anglia este singura țară care are relații bune atât cu India cât și cu Pakistanul și, mai mult, este singura care poate influența covârșitor politica celor două țări. Cel mai probabil, Perfidul Albion are o nouă schemă pentru întreaga zonă, o schemă care slujește mult mai bine interesele sale și ale SUA. Dar despre acestea vom vorbi ceva mai târziu.

Drumul gazului

În timp ce în Europa eram ocupaţi cu posibila deraiere a Greciei, departe, în Asia, discuţiile şi negocierile desfăşurate între Rusia şi China au darul de a ne aduce îngrijorări serioase. Motivul este dat de tentativa Rusiei de a-şi diversifica pieţele de distribuţie a gazului, tentativă care dă semne serioase de concretizare. 

Multă vreme europenii s-au amăgit cu gândul că sunt cea mai mare piaţă de desfacere a gazelor ruseşti şi, în aceste condiţii, pot controla destul de comod politica Moscovei. Desigur, este aberant să crezi că poţi controla un gigant care, dincolo de puterea sa intrinsecă, mai deţine şi pâinea şi cuţitul. Trebuie totuşi remarcat că până în prezent s-a ajuns la echilibru destul de uşor deoarece niciuna dintre părţi nu avea interesul să-şi deranjeze prea mult partenerul.  

Dacă europenii nu au depus niciun efort pentru diversificarea surselor de energie, ruşii şi-au canalizat eforturile în găsirea de clienţi importanţi pentru gazul pe care-l produc. Targetarea Chinei nu este un lucru nou, însă până de curând, oficialii de la Beijing au refuzat colaborarea din considerente de preţ. Mult timp s-a crezut că nimeni nu va avea curajul şi puterea să dezvolte acest proiect din cauza costurilor implicate şi a riscurilor de ambele părţi. Fiind ţări cu ceea ce aş numi democraţii controlate, politicile lor economice şi de dezvoltare  depind covârşitor de liderii aflaţi la comandă. Cu toate că pentru unii aceasta poate însemna stabilitate, există şanse ca la viitorul switch de putere(din oricare ţară) lucrurile să se schimbe radical. Dacă în privinţa Rusiei trecerea lui Putin la preşedinţie nu mai este un secret sau o surpriză, în China lucrurile stau cu totul diferit din cauza jocului de putere infint mai complex decât la Moscova. Însă, după câte se pare, piedicile iniţiale au fost depăşite, iar calea către semnarea unui acord înre cele două ţări pare a fi mai netedă decât oricând.

Ce înseamnă un asemenea acod? Pentru început, Rusia va livra Chinei 68 mld. mc de gaz, adică peste 60% din consumul Chinei de anul trecut. Este o cantitate destul de mare pentru a putea afirma că, prin semnarea acordului menţionat, Rusia a reuşit să găsească un client comparabil cu Europa. Mai mult, prin această deschidere, cuvântul Moscovei va cântări mult mai mult în viitoarele negocieri de preţ. Pentru noi care avem o dependenţă ridicată de gazele ruseşti vestea nu e deloc grozavă. Gazele ieftine echivalează cu un cost mic al vieţii. Scumpirea lor înseamnă complicaţii suplimentare de care nimeni nu are chef, însă viitorul nu ţine cont de aceste elemente. Teoretic, atât la nivel naţional cât şi la nivel european ar trebui găsite soluţii la această complicare a ecuaţiei gazului. Din nefericire, liderii de pe toate palierele nu reuşesc să se ridice la nivelul vremurilor pe care le traversăm.

Limitele democratiei

Referendumul din Grecia, cel care a scurtcircuitat săptămâna curentă, e mort. La strigătul categoric al Germaniei şi atitudinea isterică a Franţei, politicienii greci au întors armele împotriva propriului popor. Nu este prima demonstraţie de forţă din scurta aventură europeană. Pentru cei care nu mai ţin minte, cele mai pregnante mostre de deraiere s-au consemnat cu ocazia referendumurilor pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona. Atunci s-a trecut rapid peste accidentele din Franţa şi Olanda, iar Tratatul a fost adoptat pe uşile din dos.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile e aberant deoarece, efectiv, unei ţări i se refuză dreptul de a-şi stabili destinul. Nu ştiu ce ar fi ieşit la referendum. Poate că grecii ar fi fost de acord sau poate că s-ar fi opus. Indiferent de rezultat, era vorba de libera lor alegere, de asumarea deciziei, de libertate şi democraţie. Modul în care a fost eliminat referendumul, practicile şi poziţiile aberante asumate de marile puteri ale UE nu fac altceva decât să ne îndrepte pe un traseu periculos. Pot spune că din acest moment Europa şi-a pierdut din vitalitate deoarece intră pe o traiectorie periculoasă, semi-despotică şi cu din ce în ce mai puţine fundamente.

Cu toate că unii nu vor fi de acord cu mine, voi afirma răspicat că şicanele şi presiunile care au fost făcute şi care au influenţat grosolan jocul democratic din Grecia nu întăresc Europa. Din contră, pot spune că s-a deschis un drum periculos care va amplifica tendinţele centrifuge. Dar, de obicei, aşa se întâmplă atunci când interesele de grup sunt mai presus de interesele societăţii, când decizii diverse(unele poate corecte) sunt impuse cu forţa. Din nefericire Europa a început să se auto-dinamiteze şi şansele să revină la normalitate sunt din ce în ce mai mici.

Cu Grecia dincolo de haos

Am asistat în ultimele douăzeci și patru de ore la tot soiul de reacții isterice la decizia premierului grec de a declanșa un referendum cu privire la acceptarea planului de ajutorare a UE. Începând cu liderii occidentali care văd cum le fuge pământul de sub tălpi și până la liderii mai neînsemnați ai Estului, cu toții, la unison, înfierează trădarea grecească. De la moderați până la exaltați, cu toții aruncă vorbe grele peste decizia premierului grec. Cum bine se știe, în momente de isterie generalizată e bine să tragem aer în piept și să încercăm să privim situația cu luciditate.

Să începem cu începutul, anume cu soluția de săptămâna trecută pentru care liderii europeni au fost felicitați la unison. Teoretic, Greciei i se reducea datoria la jumătate, astfel încât presiunea exercitată asupra țării devenea sustenabilă și toată lumea ar fi fost fericită. Aceasta, așa cum am afirmat, funcționează doar din punct de vedere teoretic. Practic însă, soluția de la Bruxelles nu reprezintă altceva decât o ecuație vagă, cu multe necunoscute, cu rezultate imprevizibile și cu o singură certitudine pentru Grecia: pierderea suveranității. Nu este absolut nimic exagerat în ceea ce am spus. Grecia, în urma aplicării planului european de ajutorare își pierde suveranitatea, iar din acel moment am avea de-a face cu o formă nouă de vasalitate. Oricât de nebunesc li s-ar părea democraticilor lideri din spatele pârghiilor europene, pierderea suveranității(chiar și în numele unor principii mărețe) este o decizie care nu poate fi luată de un premier. Sau, mai bine spus, poate fi luată de acesta în măsura în care este inconștient. Urmarea firească a unei asemenea măsuri ar fi un răsunător proces de înaltă trădare care, dincolo de pedeapsa previzibilă, ar scoate definitiv numele Papandreou din istoria țării. În aceste condiții, gestul lui Papandreou nu este altceva decât o mostră de normalitate deoarece grecii trebuie să fie conștienți de decizia pe care și-o asumă. Indiferent că vor accepta sau nu planul european, pentru ei urmează o perioadă deosebit de grea. Însă, o perioadă grea asumată individual este traversată infinit mai ușor decât una dictată.

În ceea ce privește repercusiunile, lucrurile sunt previzibile și deosebit de grave. Primele lovite vor fi națiunile din Est, aflate puternic sub influență grecească. Practic, această bucată de Europă le-a fost atribuită(la concurență cu Austria) în vremea în care și ei luau parte la masa bogaților. De-atunci lucrurile s-au schimbat, zona nu prea mai interesează pe nimeni și, în consecință, angajamentele verbale sunt uitate. În mod normal, UE ar trebui să fie cea care să ofere soluții pentru protejarea acestor țări, însă singura putere a Uniunii este aceea de a cosmetiza. Având fundamente îndoielnice, puternicele națiuni ale Vestului seamănă din ce în ce mai mult cu niște giganți de carton buni doar pentru butaforie. Confruntați acasă cu probleme majore declanșate de aceeași Grecie, cu siguranță că nu vor mai avea niciun interes în această zonă. Cel mai probabil semnal pe care-l vor da va fi că scapă cine poate. Și aceasta, pe fondul unei întăriri a disciplinei financiare deoarece, așa cum v-am mai spus, nu cred că euro va dispărea, ci că va fi "purificat" în focul viitoarei crize. 

Dacă vă întrebați ce e de făcut în noile condiții, vă voi da un răspuns simplu: asigurați-vă disponibilitățile. În cazul în care vom avea parte de un scenariu radical, o groază de bani se vor evapora de pe piață, astfel încât singurii câștigători vor fi cei care vor ști să-și asigure banii. Nu credeam că o să ajung în situația de a da o asemenea recomandare radicală, dar cred că lucrurile se apropie de terminus. Inițial estimasem că ar putea urma o perioadă de creștere de un an înaintea unui nou dezastru financiar.  Cu toate că încă nu am renunțat la acel scenariu, trebuie să luăm în considerare faptul că realitatea introduce tot mai multe variabile negative care trebuie să ne pună în gardă.