442 miliarde de iluzii

Mişcarea făcută de BCE, aceea de a injecta lichidităţi în bănci, nu face altceva decât să repete ceea ce au făcut confraţii de peste Ocean în urmă cu mai biune de un an: inundarea pieţelor în speranţa revenirii. Contrar aşteptărilor generale de atunci, operaţiunea a avut un efect temporar, tendinţa generală de cădere rămânând neschimbată. Dacă vă mai aduceţi aminte, până la urmă a fost nevoie de două cutremure majore(Bear Stearns şi Lehman Brothers) urmate de alte câteva replici de mai mică amploare(regionale sau locale), de naţionalizări şi apoi din nou ajutoare, injecţii de capital s.a.m.d. Degringolada americană continuă şi în prezent, iar inconştienţa unor politicieni care nu au habar de economie îşi va găsi apogeul în hiperinflaţie sau colapsul dolarului.

La nivelul declaraţiilor oficiale, BCE a injectat banii pentru a impulsiona reluarea creditării. Aşa cum lesne se observă, această reluare a creditării este noul slogan de criză. De fiecare dată când situaţia devine critică pe o anumită piaţă se intervine cu un credit de urgenţă pentru "reluarea creditării". Creditare care nu va fi reluată cel puţin din două motive: în primul rând pentru că începerea sa se poate face numai după ce băncile-şi acoperă găurile(operaţiune care va dura mult mai mult decât îşi imaginează acum optimiştii) şi, în al doilea rând, din cauză că în această perioadă au apetit pentru credite doar firmele cu probleme. Cu alte cuvinte, nu este o perioadă propice creditării. Mai mult, creditarea forţată în această perioadă nu face altceva decât să prelungească artificial criza.

Plânsul la capul băncilor este un loc comun acum. Se spune că disfuncţionalităţile lor produc efecte majore în economia reală. În mod normal aşa e, numai că nimeni nu spune nimic despre rolul devastator pe care l-a avut multiplicatorul monetar atât în crizele trecute cât şi în cea de-acum. Dacă se doreşte aflarea adevăratei cauze a crizei, atunci ar trebui să se înceapă de aici. Evident, niciun bancher nu va fi de acord cu ideea scăderii către zero a multiplicatorului monetar deoarece nu ar mai putea să împrumute decât din fondurile proprii, reducându-şi radical profiturile(de-aici şi reacţiile isterice ale unor bancheraşi de la noi la ideea exprimată de Prescott). Ca o idee generală, atunci când te joci prea riscant cu pârghia rişti două lucruri: ori să nu o mai poţi ţine ridicată, prăbuşind tot ceea ce ai la celălalt capăt, ori să o rupi din cauza presiunilor excesive.

Trebuie să înţelegem că Europa se confruntă cu probleme extrem de grave. S-a pornit tăvălugul deficitelor excesive şi al ajutoarelor de stat mai mult sau mai puţin ascunse. Franţa şi Germania vor deveni campioanele absolute ale încălcării Pactului de Stabilitate, contribuind la slăbirea semnificativă a monedei unice. În urmă cu două zile, Christian Noyer, guvernatorul Băncii Franţei, făcea un apel la moderaţie în ceea ce priveşte cheltuielile şi ajutoarele. În mod evident, nulul Sarkozy a respins strategia propusa de Noyer, declarându-se susţinător al unor "investiţii strategice" nenominalizate(probabil cheltuieli aiuristice). Chestiuni similare se întâmplă şi la vecinii nemţi care, tăcut, pun batista pe ţambal îndopând inutil cu ajutoare generoase nişte proiecte moarte. Cheltuielile începute cu Opel vor continua în mod sigur cu Porsche, Arcandor şi mulţi alţii. De asemenea, în loc de restructurare a sistemului bancar se preferă acoperirirea găurilor.

Nu vreau să par alarmist, dar sunt convins că urmând calea americană nu vom ajunge decât în haos. În mod sigur ajutoarele şi stimularea finanţării sunt necesare în perioade de criză, dar numai după restructurarea economiei. A începe cu inundarea pieţelor financiare şi cu ajutorarea haotică a unor firme fără viitor reprezintă greşeli care nu fac altceva decât să "radicalizeze" criza.

Dacă SUA acţionează ca o ţară unitară, statele componente ale UE acţionează ca individualităţi, de cele mai multe ori în mod egoist şi antagonic. Practic de-aici vor porni discuţiile următoarei perioade: subordonarea politicilor economice şi o guvernare ceva mai responsabilă în statele componente ale uniunii. Această necesitate de transparenţă şi responsabilitate nu poate conduce decât în două direcţii: ori accentuarea tendinţelor centrifuge, ori federalizarea uniunii. Oricare dintre cele două direcţii va fi influenţată în mod categoric de comportamentul monedei unice.