O explicație necesară

A fost suficient ca în articolul de ieri să pomenesc despre conjuncția a două corpuri cerești pentru ca mulți să mă privească ciudat, ca pe un fel de specie derivată din „mama Omida”. Alții, au trecut în extrema cealaltă, asaltându-mă în privat cu tot felul de „demonstrații”, care mai de care mai șugubețe. De fapt nici unii și nici ceilalți nu se află unde trebuie.

Modul în care observ și analizez ceea ce se petrece este cel care mi se pare corect, anume al universului văzut ca lume(utilizând acest termen mă refer la sensul său antic, cel de κόσμος). Atâta timp cât vezi totul ca pe o unitate și, în același timp ca pe o totalitate, poți înțelege că există o măsură a lumii. Ea nu e greu de înțeles, însă modul în care am fost dresați să gândim ne împiedică să vedem lumea așa cum e ea, punându-ne în imposibilitatea de a ne înțelege pe noi și tot ce ne înconjoară. Din păcate am învățat să privim lumea prin scheme contraintuitive, să preluăm pe nemestecate modele doar pentru că așa ne spune „știința”. Iată cum, dorința noastră de a fi mai informați, de a pătrunde mai adânc în scoarța lucrurilor, ne dă o anume impotență intelectuală, ne transformă în niște sălbatici ai lumii în care trăim.

E un păcat că am pronunțat cuvântul „conjuncție” referindu-mă la două planete? Evident că nu. Termenul este folosit în astronomie. Doar că, unii care clamează o altă „știință”, îl folosesc și ei intens, golindu-l de sens din dorința de a a afla viitorul prin mai vechi sau mai noi forme de divinație. Însă, dincolo de toate acestea, conjuncția a două corpuri cerești nu-i nimic mai mult decât o întâlnire a lor pe cer, o „încălecare” în care se confundă unul cu celălalt.

Universul în care trăim, așa cum am mai spus, este lume, κόσμος. Are o precizie de ceasornic(de fapt ceasornicul încearcă să-i imite precizia), are ritmurile sale pe care nu le mai percepem de mult timp. Cu doar un secol în urmă, chiar și un cioban analfabet își ridica ochii pe cer și știa, cât de cât, să descifreze misterul „punctelor de lumină”. Azi, blindați cu știința noastră, nici măcar nu mai știm că există o Stea Polară, darmite s-o mai și identificăm pe cer.

O să încerc, în câteva rânduri, să vă fac să vedeți lumea prin ochii cu care sunteți natural dotați, nu prin ochelarii strâmbi care v-au fost atașați de către falsa educație științifică. Voi porni de la o întrebare simplă: cum este timpul pentru voi? Știu că poate părea o întrebare stupidă, dar insist ca, înainte de a trece mai departe, să vă gândiți la cum vedeți voi timpul. Știu exact cum și de-aceea o să vă descriu în continuare cu precizie imaginea pe care o aveți în minte: timpul ca o dreaptă care curge de la minus infinit spre plus infinit, al cărei punct zero e prezentul, trecutul fiind în zona din stânga(cea negativă), iar viitorul în cea din dreapta(zona pozitivă). Este modul în care oricine vede trecerea timpului. Este ea reală? Am fi stupizi să spunem că nu. Cu toate acestea, vă voi spune că nu, nu este reală, ci simplificată. Mai mult, ea e contraintuitivă.

Sună ciudat afirmația din paragraful anterior, nu-i așa? Ei bine, nu-i deloc ciudată. Am fi putut vorbi despre forme liniare dacă am fi trăit într-un orizont liniar. Probabil, într-un spațiu plan, precum cel imaginat de Edwin Abbott(Flatland: A Romance of Many Dimensions), liniaritatea și-ar avea sensul său. Însă, în lumea noastră, absolut nimic nu este liniar. Pământul e rotund, corpurile cerești așișderea, traiectoriile pe care se deplasează sunt, de asemenea, circulare. Linia dreaptă e doar o particularizare, o formă rară, de cele mai multe ori o aproximare a unei curbe a cărei rază este extrem de mare. Faceți un scurt inventar al lumii în care trăim și veți constata limpede că totul e rotund, circular.

Însăși știința, după îndelungi dezbateri și docte demonstrații, ne-a dezvăluit ceea ce știam de mult: că totul e rotund, curb. Meta-modelul Big Bang presupune o expansiune sferică a universului. Newton, prin legea atracției universale a demonstrat ceea ce, pe vremea aceea, vedea toată lumea, anume forma curbă a lumii. Traiectoriile rotunde ale corpurilor cerești, extrem de greu de identificat de la sol de către cei neinițiați, erau înscrise în niște ecuații simple și eficiente. Teoria relativității generale a lui Einstein ne vorbește despre curbura spațiu-timp, distrugând cumva însăși planeitatea care dădea micuța eroare din Legea atracției a lui Newton.

E limpede așadar pentru oricine că forma liniară e una aproape inexistentă în lumea noastră. Mai mult, timpul văzut ca o formă liniară, curgând dinspre un minus infinit către un plus infinit, e o simplificare extremă și absolut de neacceptat. Și timpul are o curbură a sa, înscriindu-se în traiectoria generală a lumii în care trăim.

Ei bine, ajunși aici trebuie să înțelegem cum, fiecare element al lumii se înscrie pe o traiectorie circulară, are rotunjimea sa, traiectoria sa rotundă pe care gravitează. În mod cât se poate de evident nici timpul n-are cum să fie liniar, ci circular. Surprinși să aflați asta? Să privim cu atenție: trăim într-un ciclu infinit zi/noapte, același de când lumea, cu un soare care ni se ridică pe cer pentru ca apoi să coboare. Zi de zi, același cerc. Trăim într-o succesiune de anotimpuri: primăvara, vara, toamna iarna. Pentru ca apoi totul să se repete. Simțiți cercul care se învârte? E ritmul lumii. Ne uităm noaptea pe cer și vedem luna cum ne dezvăluie permanent aceleași faze: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar. Iată un alt ritm care-i tot al lumii. Conjuncția despre care vă vorbeam ieri e și ea parte a unui alt ritm, mai lung. Și, în general, fiecare element, fiecare „cer” pe care-l vedem în fiecare seară e parte a unui ritm sau, mai bine spus, o îngemănare a multor ritmuri particulare. Care desigur, se repetă într-un meta-ritm.

Ce sunt toate acestea? Ei bine, ele reprezintă ritmul creației, perfecțiunea în mijlocul căreia trăim și care ne influențează, fie că vrem sau nu. Ritmurile ale căror traiectorii circulare vi le-am arătat reprezintă marele secret al universului nostru: ciclul. Fiecare mișcare circulară are o ascensiune continuă până la punctul de maxim, urmată de o cădere la punctul de minim, de unde ciclul se reia. Noi, cu ciclurile noastre, trăim în intersecția ciclurilor universale care ne influențează. Nu mă credeți? Studiați doar influența ciclurilor lunare asupra voastră și veți vedea că am dreptate. Vă vine să țipați când e lună plină? Aveți o stare de nervozitate, o excitabilitate mai mare? Dați un ochi pe cer și luna vă va spune de ce. Absolut toate ciclurile universului ne influențează. Kondratiev a adus noțiunea de ciclu în economie. E simplu acum să înțelegem de ce lucrurile sunt ciclice: și economia, ca orice activitate umană, nu are cum să fie diferită de lumea în care trăim. Economia, politica, artele, obiceiurile și moravurile, absolut tot ceea ce facem e ciclic.

De aceea, înțelegerea ciclurilor ne poate spune unde anume ne situăm. Ceea ce începe de la 21 decembrie anul acesta e un nou ciclu. Mă întrebau unii ce legătură are cu 2024. Și-acela e un alt ciclu ale cărui puncte remarcabile sunt: 1917(semnalul finalizării Primului Război Mondial), 1953(moartea lui Stalin), 1989(căderea comunismului) și 2024(separarea apelor). Apropierea celor două cicluri precum și care este primul din punctul de vedere al distanței dintre ele, dau și ele semnale referitoare la amplitudinea evenimentelor. De exemplu, la începutul secolului trecut conjuncția Jupiter-Saturn e ulterioară ciclului despre care vă vorbesc, distanța dintre ele fiind de 3 ani. În cazul celui de-al doilea război mondial, diferența e de șapte ani, cu aceeași ordine. În 1989, conjuncția Jupiter-Saturn e prima, la o distanță de nouă ani. Acum, din nou, suntem la o distanță foarte mică între cele două cicluri, de doar patru ani, cu aceeași ordine ca și-n 1989, totul sugerând o schimbare benefică omului, după o lungă suferință. Ceea ce vă pot spune este că „lungimea suferinței” depinde și de amplitudinea durerii. Așa se face că o suferință de câțiva ani poate fi egală cu una de câteva decade, dar de mai mică amplitudine. De-aceea, de fiecare dată, v-am avertizat în ceea ce privește vremurile care stau să vină.

De mai multe ori v-am spus că intervalul pe care-l trăim se află la confluența mai multor cicluri. Asta ne poate duce cu gândul la o resetare generalizată a societății și a omului. Desigur, nu e vorba despre cea pe care-o proiectează niște nemernici, ci una de substanță care se va produce în ciuda planurilor lor diabolice.

Asta-i harta pe care v-o arăt, cu observația că nu v-am dat decât câteva repere. Despre restul ciclurilor vă voi vorbi la momentul oportun. Până atunci nu-mi rămâne decât să vă îndemn să priviți lumea așa cum e, să vă dați jos ochelarii de cal pe care vi i-au pus pe ochi și să vă bucurați de viață. Pentru că, până la urmă, totul e viață.