Le mulţumesc din suflet tuturor celor care s-au gândit la mine. Abia acum am reuşit să accesez contul de telegram şi am citit comentariile celor îngrijoraţi de tăcerea mea prelungită. Ieri am avut o tentativă de a scrie pe blog, însă după ce am aprobat câteva comentarii am obosit atât de rău încât nu am putut continua.
Nici azi nu pot să fac mare lucru, dar sunt mai bine. Nu vreau să insist, o să vă spun doar că sunt momente în care primim lecţii din care trebuie să înţelegem cât de mici şi neajutoraţi suntem. Ştiam asta, dar probabil n-o ştiam atât de bine. Loviturile pe care le primim ne arată atât fragilitatea, dar - sper eu - şi puterea de regenerare care ne-a fost dată.
OK, dragii mei, mă opresc aici. Pe moment totul pare a fi OK, sper să mă refac cât se poate de repede.
P.S. Asta-mi răsună acum în cap
Mario Benedetti: Viaţă ternă
Privind viaţa goală
în timp ce vorbeşti doar pentru a spune ceva.
Ieşirea în noapte face viaţa mai frumoasă,
cu acel mic şi oblic soare al său, lăsându-ne fără cuvinte.
Să vezi viaţa goală când tu erai acolo, cu toate ale tale.
Acum acestea sunt singure,
fără a avea vreo promisiune că te vei trezi,
dar continuând cu papucii, ceştile, lingurile.
Nu a meritat deranjul.
Jocul zilelor este promisunea pe care nu o ştiai
a înfrângerii de la început.
Dar, cine ştie la ce strategie lucrați dumneavoastă!? Probabil cum să vă infiltrați printre "colegii germani", mamelucii ăia din poza cu pricina. Cică, mare ți-e grădina Doamne! Poarta e deschisă iar unii sar gardul şi alții sapă pe sub gard. Pe căi mai puțin uşoare, "inteligenții" se străduiesc să ajungă în grădina lui Dumnezeu să vâneze nevinovații păianjeni, halitori de insecte. Auzi la ei, tupeu!
RăspundețiȘtergereLa păianjeni, adică. Le suflă păpica de sub nas. Măi să fie!!!
Ei, mai rădem şi noi. Ştiți cum e: cu un ochi râzi şi cu celălalt lăcrimezi.
Acum, ca să mă dau " deşteaptă", eu cred că acolo unde sunteți, nu aveți net.
E simplu, nu? Glumesc, desigur. Dumneavoastră sunteți invincibil!
❤
Domnule Dan, referitor la Adevăr şi Minciună, vă rog să-mi permiteți să vă scriu din ceea ce am trăit eu. Un moment dureros atunci de care m-am detaşat acum. In urma cu 13 ani, cel mai bun prieten al meu, soțul meu, s-a îmbolnăvit de cancer gastric. Un cancer neoperabil. Inițial, după efectuarea CT-ului, medicii au fost foarte încrezători. Nu erau metastaze. I-au explicat în ce consta operația care ar fi durat cam 12 ore. Îi improvizau un stomac din jejun. El era foarte optimist.
RăspundețiȘtergereNumai că, deschizându-l au constatat că, din păcate, nu se mai poate face nimic. Tumora era situată in partea superiors a stomacului, fiind lipită de aortă.
Pentru că nu mai putea să înghită decât, probabil, doar propria saliva, I-au efectuat o gastrostomă. Un furtun la care eu mufam o seringă guion prin care eu îl "hrăneam ". Între 50 şi 100 de ml la un interval de aproximativ 3 ore.
Dar, după operație, medicii m-au chemat să vorbim. Mie mi-au spus, dar au hotărât ca lui să nu-i spunem adevărul. Minciuna suna cam aşa: operația se efectueaza în două etape. Prima etapă a decurs bine. Urmează a doua etapă. Ei sperau să decurgă la fel de bine. I-am întrebat de ce recurg la minciuna asta. Răspunsul a fost următorul: a fost atât de încrezător, de optimist că totul va fi bine încât ei nu vor să-l demoralizeze. Intr-adevăr, şi pe medici îi durea neputința lor de a-l ajuta. Am hotărât să-i spun eu adevarul, în locul medicilor. Minciuna nu l-ar fi ajutat. Dimpotrivă, atât cât ar mai fi avut de trăit, în loc să prețuiască cele câteva zile, săptămâni s-ar fi concentrat pe nişte aşteptări false.
Ìnsă, eu i-am prezentat adevărul într-un anume fel. Am avut puterea să-I explic, cu o față senină, o voce egală, ce se intâmplase. Am stat o lună de zile cu el în spital, banalizându-i boala. Se inviorase.
Avea simtul umorului. Medicii se minunau de cat de hliziți eram.
Pe bune, era concurs de bancuri. Unii se uitau chiorâş la noi. Cum să râzi în spital!? Doi țicniți. După externare, a mai trăit o lună si jumătate. Nu s-a chinuit.
In luna de spitalizare, am lipsit o singura noapte din spital. Aveam nevoie să urlu, nu să plâng.
Mda...sunt mare amatoare de hlizeală. Râd cu mine şi de mine.
Chiar imi iese.
Of, eu încă mai aştept să citesc o carte scrisă in stilul dumneavoastră. Cu sau fără autograf.
Vă mulțumesc! ❤
Vă urez o seară faină!
Nonica Vrabie
Stați aşa, că nu pot să rezist: e o jandarmerie pe aici, prin Galati, de nu se poate. Multe, multe camioane...Am observat că le direcționeazą pe centura oraşului. M-am uitat, întâmplător, pe fereastra bucătăriei. Locuiesc la intrarea în oras. Nu intelegeam ce cauta in intersectie masinile jandarmeriei si nu numai. Asteptau, nebunaticii...
RăspundețiȘtergere