Moartea imperiului și noua paradigmă

V-am vorbit în mai multe rânduri despre ciclurile istorice, v-am desenat chiar momentul în care urmează să apară ruptura - mai precis în 2024 - v-am spus că urmează schimbări majore. Totul s-a întâmplat aproape milimetric. De ce? Pentru că nu te poți opune puterii ciclului. Ciclurile modelează istoria așa cum un copil mic modelează plastilina. Poate părea stupid de previzibil, dar nu e așa. Este însăși natura noastră.

Revenind cumva tangențial la articolul de ieri, aș spune că atunci când te plângi că e greu, dar ești obez înseamnă că e ceva în neregulă. Știți care e maladia momentului? Ieșiți pe stradă și veți vedea limpede: obezitatea, apărută brusc, de niciunde. Vezi adulți abia trăgând de ei, dar, mai ales, vezi copii diformi. Din ce în ce mai mulți copii obezi. Pare o problemă medicală, dar nu e. E o problemă a societății. 

Dacă treci Oceanul și ajungi în SUA vei vedea ceva absolut inexplicabil. Obezii de aici sunt considerați slabi acolo. E o nebunie în toată regula. Asemenea uriași pe orizontală n-ai idee că pot exista până nu-i vezi. Ambulanțele au probleme în a-i căra, de multe ori apelând la cei de la descarcerări pentru a-i putea scoate din case. Când vezi astfel de aberații e clar că ceva nu e în regulă.

Dar ce anume nu e în regulă? De fapt TOTUL e în regulă, doar  că noi ne uităm greșit. Ceea ce se întâmplă este perfect previzibil de atâta amar de vreme, anume DECLINUL IMPERIULUI. Sunt fenomene identice pe care le-am văzut de-a lungul timpului, fie că vorbim despre Imperiul Olandez, cel Britanic sau, acum, cel American. Toate au avut un pattern identic astfel încât ceea ce urmează și care, dacă avem ochi să vedem, se petrece deja sub ochii noștri e mai mult decât previzibil.

2024 a fost anul rupturii, cel în care regulile vechii lumi au început să crape. Au apărut din cotloanele planetei niște barbari necunoscuți cărora nu le pasă de regulile anterioare deoarece ei se situează în afara acestora. Și, mai mult, în ticăloșia lor, noii barbari nu doar că se supun, dar au și obrăznicia de face ei înșiși regulile. Ciudat, nu-i așa?

Imperiul Roman l-am putea prelungi cu Imperiul Roman de Apus, cu cel Carolingian și cu cel Bizantin. O construcție impresionantă, dar, în același timp un melanj extrem de ciudat între puterea pământului și cea a apelor. După cucerirea Cartaginei, Imperiul Roman a devenit o putere hibridă, stăpânind atât pământul, cât și apa, transformând Mediterana în Mare Nostrum. O construcție unică, ai cărei strategi înțeleseseră avantajele ambelor căi. Totuși, cine a distrus Imperiul Roman? Istoricii spun că barbarii, dar dacă ne vom apropia ceva mai mult de subiect vom înțelege că nu barbarii, ci propria economie a Imperiului care s-a cam dus de râpă. Căderea Imperiului Roman și a rămășițelor sale, care a culminat cu picarea Bizanțului - prin căderea Constantinopolului în mâna turcilor - a fost mesajul unei redistribuiri a puterii, forța pământului revenind în prim plan. Imperiul Otoman a trăit prin controlul căilor terestre, a comerțului de-a lungul Drumului Mătăsii. Doar că întreaga sa putere a fost subminată permanent de republicile marine, mult mai flexibile și agresive, precum Veneția, Genova, Amalfi s.a.m.d. Puterea otomanilor începe să se erodeze însă sub presiunea imperiilor Spaniol și Portughez. Descoperirea Americii deschide un nou capitol și, în timp ce otomanii răsuflau ușurați că „America nu e India”, noile imperii deveneau putred de bogate și creșteau facil ca efect al bogăției pământurilor nelimitate descoperite și a supușilor de pe acele pământuri. Apoi a venit Războiul de 80 de ani, în care provinciile olandeze își câștigă treptat independența față de Spania și care marchează răsăritul Imperiului Olandez. Care imperiu, cu toate că în apogeul său, era centrul comerțului mondial, s-a erodat treptat ca efect al creșterii puterilor centralizate vecine, Anglia și Franța. Războaiele Anglo-Olandeze au epuizat economic Imperiul, iar șocul final a venit în momentul cuceririi franceze. Din nou, o putere a uscatului să lovitura de grație unei puteri a apelor. Și uite-așa, s-a ridicat Imperiul Britanic, pe fondul confiscării provinciilor olandeze și al înfrângerii Franței. Nelson a fost eroul care a împins Anglia spre imperiul în care soarele nu apune niciodată. Doar că și Anglia a picat, epuizată, după Al Doilea Război Mondial, lovitura esențială fiindu-i dată de Germania Nazistă, o putere a pământului. Și, culmea, cu toate că a ieșit învingătoare din Război, Anglia a pierdut tot. Imperiul său colonial s-a destrămat, rămânând sub coroana britanică doar cu numele, în realitate având loc separări masive. Iar America i-a luat locul fără probleme, rescriind istoria. De ce? Pentru că business-ul, inovația, fluxurile financiare, toate treceau prin SUA. Anglia s-a văzut sufocată, iar lira sterlină a coborât în derizoriu.

Ce au în comun toate aceste imperii? Picajul, care n-a fost brusc, așa cum mulți își fac greșit impresia, prin lecturarea unor rezumate ale istoriei. Fiecare a avut de-a face cu un proces destul de lung de descompunere, ale cărui ingrediente principale au fost căderea economică și destabilizarea internă. Și, desigur, principalul factor a fost ridicarea unui barbar, care a rescris regulile nu pentru că se simțea obligat s-o facă, ci deoarece făcea regulile după noua paradigmă pe care a introdus-o.

Care e situația de azi? Văd că încă ne mai uităm curioși spre SUA, centrul absolut al Imperiului Hegemonic al secolului XX. Când îl mai văd pe câte unul raportându-se la „partenerul american” aproape că mă apucă greața. Ce mai e de văzut acolo? Niște țărănoi aproape analfabeți care-s înfrânți de vigurozitatea unei imigrații scăpate de sub control, în paralel cu pătrunderea unei ideologii comuniste distructive. Boschetarul ăla de Mamdani promite gratuități imposibile, controlul proprietăților și alte aberații comuniste în condițiile în care datoriile orașului au sărit bine de 300 miliarde $, iar veniturile sale sunt pe la 150 miliarde. Doar că din cele 150 miliarde doar 50% sunt colectate din taxe locale, restul fiind ajutoare federale. Și, în condițiile unui asemenea dezastru financiar(locuitorii New York-ului sunt cei mai îndatorați din SUA), vine la putere cretinul ăla care promite și mai multe pomeni în capitala mondială a șobolanilor. 

Astfel de dezechilibre se văd din avion. SUA are o datorie de 38 de trilioane. În 2020 SUA avea datoria publică de 23 trilioane. Mulți arată cu degetul spunând că economia SUA produce 2 trilioane în datorii anual, ceea ce e incorect, cifrele indicându-ne 3 trilioane $/an. Ceea ce însă nu se vede este avansul datoriei raportate la PIB. În 2020 PIB-ul SUA era mai mic cu doar 2 trilioane față de datorii. Acum, la doar 5 ani distanță, PIB-ul estimat este mai mic cu 8 trilioane. Înțelegeți accelerația? Astfel de indicatori ne arată clar că treburile merg prost. Și totul se va transforma în dezastru.

Imperiile trecutului făceau scamatorii cu cantitatea de metal rar din monedă. De exemplu, denarul roman avea în componența sa aproximativ 98% argint în perioada de început și stabilitate a Imperiului. Nero i-a scăzut puritatea la 90%, Traian la 85%, Marcus Aurelius la 75%, Septimius Severus la 50%, Caracalla la aproximativ 25%, iar la Claudius Goticus s-a ajuns la 3%. S-a oprit aici? Nu, desigur, Dioclețian introducând monedele de cupru, pe fondul unei neîncrederi accentuate în moneda Imperiului. Constantin cel Mare a făcut o amplă reformă, schimbând jocul și introducând aurul în ecuație, aur care a constituit coloana vertebrală a Bizanțului. 

De ce vă dau toate aceste elemente? Ca să conștientizați gaura în care ne aflăm. SUA, când s-au rupt de etalonul aur au intrat în „epoca romană de cupru”. Acum sunt în ceva absolut diferit și de neînțeles pentru nimeni. Astfel încât, după ce se va produce prăbușirea, principala întrebare a oamenilor va fi „cum de-am fost atât de prost încât să am încredere într-o astfel de iluzie?”. 

Ceea ce trebuie să vedeți și să înțelegeți e o lecție simplă a istoriei: imperiul momentului e acolo unde e marfa, locul de unde se aprovizionează toată lumea. Imperiul Otoman era important întrucât intermedia relația cu India, Imperiul Olandez era centrul economic al lumii, la fel ca și cel englezesc la vremea sa. Imperiul American s-a ridicat ca efect al productivității incredibile, al eficienței sporite și al unei creativități debordante. Asta a făcut ca întreg secolul XX „marfa să fie în SUA”. Ce e SUA acum? O țară care se mândrește că are cel mai mare export de GNL din lume? Asta oare nu înseamnă că s-a transformat în „benzinărie”, așa cum făceau ei mișto de ruși? Ba da, fix asta înseamnă! SUA nu mai are de vânzare produse finite cu care să atragă. Cine naiba le mai cumpără hârșurile ălea de mașini aflate cu 5 generații tehnologice în urmă? Singura carte pe care mizează e AI-ul, dar și aici treburile stau aiurea.

În timp ce-n SUA AI-ul și automatizarea sunt dușmanul, deoarece vor afecta locurile de muncă, iar americanii înțeleg asta, mutându-se tot mai la stânga spectrului politic, în China AI-ul, robotizarea și automatizarea reprezintă soluția de luptă împotriva tendinței de îmbătrânire a populației. Ați înțeles ideea: ceea ce pentru occidentali și ciumă, pentru China e mumă. Așa se face că dezvoltarea domeniului e debordantă la chinezi. Și totul se face sub presiunea continuă a open source-ului. Chinezii publică tot, căutând dezvoltarea continuă prin sursă deschisă. Asta creează o și mai mare competitivitate, o continuă cursă a inovației. Și treburile nu se opresc doar la AI. Mai avem ceva în ecuația generală, anume polarizarea.

În timp ce-n Occident îmbogățirea țărilor a echivalat cu polarizarea socială, identificabilă prin dispariția clasei de mijloc și separarea majorității sărace aflate la limita sărăciei(sau dincolo de ea) de minoritatea ultrabogată, în China treburile au mers invers, îmbogățirea contribuind la scoaterea din sărăcie a chinezilor și o distribuție echilibrată a bogăției. Polarizarea conduce la distrugerea coeziunii sociale și la fenomene precum alegerea cretinului Mamdani(a nu se înțelege că alternativele la el ar fi fost strălucite). Iar distrugerea coeziunii se tranșează, de cele mai multe ori, prin războaie surde. Aici e un echilibru ciudat deoarece uniformizarea, la rândul ei, produce distorsiuni, care au ca efect lenevirea populației, lăsatul altuia să facă ce ai de făcut tu s.a.m.d. Din acest punct de vedere, conducerea chineză face o echilibristică extrem de complicată, care până acum i-a reușit.

N-am spus nimic despre Europa. De ce? Pentru că aici e moartea. PIB-ul comunitar este de aproximativ 18 trilioane, iar datoriile totale ale statelor membre sunt de 15 trilioane. Acestora trebuie să le adunăm datoriile Comisiei Europene, garantate de statele membre, care urmează să atingă 1 trilion. Ceea ce înseamnă că UE, la nivelul său, are o datorie publică de aproape 90%. Dacă veți privi comparativ cu SUA veți spune că e bine. Doar că UE nu e un organism coerent, iar o singură ieșire importantă din corpul său(de exemplu Germania) ar cauza o paralizie absolută. În plus, întregul PIB comunitar e constituit pe iluzii întrucât aici nu se mai produce mai nimic, creativitatea e sub nivelul mării, singurele chestii care contează fiind rahaturile ideologice. Ca să înțelegeți dinamica, vă voi da o statistică. La momentul constituirii Uniunii Europene, PIB-ul comunitar era puțin mai mare decât cel al SUA. Acum e cu 40% mai mic și asta în condițiile în care UE a mai atras membri, iar SUA nu a mers deloc grozav ca economie. Așadar, în timp ce SUA e pe panta gropii, UE e deja pe fundul ei și puțin îngropată.

Ce ne rezultă? O schimbare masivă se face continuu, sub ochii noștri. Probabil l-ați văzut pe Trump lingușindu-l pe Xi Jinping, la fel cum l-a lingușit pe Putin. Toate lingușelile sale erau menite îndeplinirii unei misiuni care ținea de secolul trecut, anume alierea cu SUA împotriva celeilalte părți. Doar că paradigmele trecutului au apus de mult. Uitați-vă la statisticile Chinei și cruciți-vă: într-un singur an facultățile Chinei produc mai mulți ingineri decât numărul de ingineri din SUA și UE la un loc! Huawei a instalat într-un an mai multe încărcătoare electrice decât există acum în Uniunea Europeană. Porturile chinezești procesează într-un trimestru mai multă marfă decât porturile europene alături de cele americane într-un an! Asta-i scara la care discutăm.

Tot nu vă e limpede care-i centrul de greutate al lumii? Paradigma se schimbă, din ce în ce mai rapid și din ce în ce mai sigur. Asta e clar, e vizibil cu ochiul liber. Trebuie doar să privești fără ochelari de cal. Spuneți adio imperiului trecutului și nu uitați că noi ne aflăm pe Titanic. Ceea ce înseamnă că ar fi bine să fim șobolani.

Cea mai mare lipsă

Văd tot felul de oameni plângându-se de diverse lipsuri. Ba că prețurile au crescut, ba că „așa nu se mai poate”, ba că e frustrant totul s.a.m.d. Stau să mă gândesc că prin anii 80 treburile erau mult mai complicate din toate punctele de vedere, dar oamenii erau mai vii decât acum. Tefeleii, când vor să demonstreze „superioritatea” societății cavsi-corupte din prezent, se apucă să enumere beneficiile materiale. Care, desigur, există, dar care au fost posibile și sub impulsul general al societății. Casele occidentalilor din anii 80 erau mult mai sărăcăcioase decât cele de acum. Așa se trăia atunci. Mă rog, totul e discutabil, dar pista e falsă. 

Ca idee, ceea ce văd este o tristețe generalizată, dublată de o nepăsare de-a dreptul maladivă. De ce se întâmplă așa? Ce anume nu e în regulă? Inclusiv cei care pretind că se simt bine în actualul regim sunt încrâncenați și loviți de o negură care li se citește pe față. Trăiesc într-o tensiune continuă. Uitați-vă la limbricul de Cristian Tudor Popescu exact ca la un etalon al încrâncenatului „protector” al societății actuale. Aflat probabil de mult în zona în care ar avea nevoie de tratament de specialitate, omul nostru nu mai are niciun control. Se face de rahat în văzul lumii, contrazice propriile idei cu o naturalețe specifică doar celor bolnavi de Alzheimer, aberează continuu repetând slogane obosite s.a.m.d. Și totuși, ce se întâmplă?

Există multiple cauze adânci. Cunoaștem existența unei parșive presiuni sociale perpetue, tirania unui stat din ce în ce mai intruziv și mai violent în intruzitivitatea sa, tensiunea generată de propagandă și, mai ales, disperarea celui care a căpătat rezistența la propagandă. Tipologiile umane care se află pe poziții diametral opuse în societățile similare celei în care trăim sunt două: cei cotropiți de propagandă, spălați pe creier și cei treziți, care au căpătat rezistența la propagandă. 

Spălarea pe creier este o tehnică simplă, care presupune repetarea de un număr suficient de ori a aceluiași mesaj, până când subiectul îl asimilează ca și cum ar fi al lui, ca și cum i-ar fi aparținut dintotdeauna. Pe asta se bazează propaganda comercială care, pentru a combate instaurarea aridității și a rezistenței la propagandă, reîmpachetează periodic mesajul în diverse forme. La nivelul societății spălarea pe creier este mult mai sofisticată, executându-se nu prin campanii publicitare, ci permanent prin intermediul mediei. De aceea este necesar un control asupra surselor de informare, fiecare țară având un organism similar CNA pentru a combate posibilitatea ca vreunul dintre soldați media să nu „cânte” diferit.

Problema cu spălarea pe creier apare abia după ce creierul este spălat de falsele valori incluse de societate. Acestea, fiind artificial incluse în individ, ajung la diverse conflicte cu valorile naturale ale acestuia. Chiar dacă o perioadă vechile valori „fac loc” noilor valori artificial introduse, conflictul se dezvoltă în zona inconștientă, se adâncește și, în funcție de gradul de conștientizare, apar diverse distorsiuni. Atunci când individul simte presiunea că „nu e bine să afirmi aia” își inhibă și mai mult valorile naturale, rezultând un teribil conflict în inconștient a cărei manifestare conștientă este boala psihică. Iată o cauză pentru care „s-a umplut lumea de nebuni”.

Nici cei care conștientizează conflictul și care capătă rezistența la propagandă, luându-și libertatea de a spune lucrurilor pe nume, nu au o soartă bună deoarece ei simt permanent presiunea socială, se simt hăituiți, văd că toți ochii sunt pe ei și trăiesc într-o permanentă stare de asediu. 

Ei bine, peste toate acestea vine o problemă care, probabil, și fără existența presiunii sociale ar fi devastat oamenii. Care e? Confortul! Știu că sună ciudat, de-a dreptul contraintuitiv, dar aici avem de-a face cu un fenomen adânc prin implicațiile sale. Cine naiba regretă perioada în care rufele se spălau de mână sau în care se strângea câte o chiuvetă de vase murdare pe care trebuia să le speli? Cine regretă aspiratul manual în dauna roboților care aspiră singuri sau mai dau și cu mop-ul? Cine regretă bătutul covoarelor, plugul cu cal sau mai știu eu ce alte activități de care aveai nevoie în trecut pentru a supraviețui? Aud tot mai des pe la țară că e imposibil să ții o vacă sau, și mai devastator, că „nu se merită”(sic!) să mai crești porc. Păi chiar așa, de ce să crești porc în condițiile în care mergi la magazin și-ți alegi ce bucată vrei, în ce cantitate vrei? Omul nici nu se mai gândește că acea carne pe care-o cumpără este, în realitate, un complex de pastile și chimicale sau că îl costă infinit mai mult decât dacă ar avea propriul porc. Nu contează, confortul face toți banii!

Și-aici ne confruntăm cu o reacție perversă. Ce se întâmplă când totul vine așa ușor? Să mergem puțin mai departe și să-i analizăm pe oamenii care se bucură la perspectiva(posibilă) în care roboții sprijiniți de AI vor lua toate job-urile, iar oamenii vor avea un venit garantat de stat, suficient pentru a-și satisface mofturile. Unii chiar se bucură de o asemenea perspectivă, fără să se întrebe ce anume vei face dimineața și ce-ți vei spune când te vei duce seara la culcare. Nu bănuiesc efectul deoarece ei, în disperarea actuală, cred că drumul spre fericire este atunci când ai „și mai mult confort”. De fapt de-aici începe marea problemă a vieții lor și, de ce să n-o spunem, inclusiv a vieții noastre. Care-i aceasta? Lipsa de sens.

Cu toate că pare lipsit de importanță, sensul este cel care ne face să trăim, să luăm viața în piept și, automat, să avem satisfacția. Sensul mărunt, acela de a construi ceva, este speculat de corporații precum Ikea care se bazează strict pe faptul că-ți asamblezi singur mobila, făcându-te să crezi că „ai făcut-o tu”. Însă nu acesta e sensul care-i lipsește omului!

Sensul apare din confruntare - din efortul de a depăși un obstacol, de a suporta o tensiune, de a transforma haosul în ordine. Când confortul elimină fricțiunea, elimină și contextul în care sensul se formează. Există o explicație științifică pe care n-o îmbrățișez întrutotul: dacă totul este ușor (muncă fără provocare, hrană la un click distanță, distracție instantanee), sistemul dopaminic nu mai asociază efortul cu satisfacția. Rezultă astfel o stare de platitudine psihică, în care nimic nu merită atenția deplină.

Din punct de vedere neurologic, confortul modern (tehnologic, economic, emoțional) scurtcircuitează sistemul de recompensă. Mecanismul e simplu. Când totul e accesibil imediat, dopamina se eliberează fără „cost”, dar și fără durată. Fără întârzierea recompensei nu se mai formează sensul, care necesită o poveste, o cauzalitate, un „de ce”. Astfel creierul devine hiperstimulat și hipomotivat: excitabil, dar fără direcție. 

Există însă o dimensiune socială a fenomenului, care nu trebuie ignorată. Societățile contemporane asigură un hiperconfort, fiind caracterizate de câteva elemente de care ne lovim zilnic. Absența luptei pentru supraviețuire  generează pierderea solidarității și a rolurilor clare. Inflația de opțiuni face ca orice alegere să pară arbitrară și astfel libertatea absolută să devină paralizantă. Consumismul și hedonismul înlocuiesc sensul real cu o distracție constantă, care nu mai are memorie sau miză, devenind debilizantă. Individualismul radical dizolvă comunitatea, care, în esență, este principalul generator de sens. Astfel ia naștere o maladie colectivă a vidului: oamenii trăiesc confortabil, dar nu știu pentru ce.

Avem, iată, dimensiunea materială a lipsei de sens care o generează implicit pe cea spirituală. Confortul funcționează ca un anestezic al conștiinței, eliminând durerea, dar și profunzimea. Când nu mai ești nevoit să lupți, să suferi, să înduri, nu mai ești chemat să-ți formulezi un „de ce”. Astfel sensul se atrofiază exact ca un mușchi nefolosit. Iar a-ți căuta dimensiunea spirituală e imposibil într-un astfel de setup. 

Și-acum să alăturăm problemele identificate. Pe de-o parte avem presiunea tiranică a societății, a sistemului, care ne agresează permanent și apoi avem imensa problemă a lipsei de sens generate de confort. Iată un cocktail de-a dreptul toxic, pătruns în fiecare și care se citește pe fața oricui. Indiferent în ce direcție te-ai uita vezi același lucru: o tristețe paradoxală nu doar pentru privitor, ci și pentru „proprietarul” tristeții, cel care se simte trist și nu e capabil să înțeleagă de ce. 

Desigur, am decriptat mecanismul, dar, dincolo de decriptare esențial e să înțelegem ce anume se poate face pentru a ne vindeca de maladia care ne-a lovit și care, fără doar și poate, este cea mai mare problemă a noastră, ca indivizi. Cum faci să ieși din cercul fatidic care ne-a transformat din oameni liberi în prizonieri? Culmea, nu e greu, dar trebuie mers cumva „din spate în față”. Atacarea presiunii sociale, dincolo de greutatea pe care o implică, nu rezolvă cealaltă problemă, care atârnă precum pietrele de moară. Chiar dacă ai reuși să învingi sistemul, n-ai cum să-ți învingi propriul dușman, cel intern, care îți cauzează lipsa de sens. Astfel încât direcția logică este ca, în primul rând, să combatem lipsa de sens, putând lesne apoi să ne ocupăm la un alt mod de presiunea societății.

Deci ce ar trebui făcut? Probabil vă sperie deoarece vă așteptați să vă spun că soluția ar fi îndepărtarea confortului. Nu, nu-i asta, stați liniștiți! Așa cum am spus în mai multe rânduri, soluția nu constă niciodată în întoarcerea în timp deoarece aceasta nu este posibilă. Chiar dacă ți-ai propune să te întorci voluntar la practicile anterioare, drumul nu e, paradoxal, cel mai scurt, ci, din contră, cel mai lung și cel mai periculos. 

Soluția e mult mai la îndemâna oricui. Și, culmea, aproape banal de simplă: este vorba de reintroducerea voluntară a fricțiunii, a acelei fricțiuni care să ne facă să avem o provocare, să avem o luptă, pe care să ne-o asumăm. Și cam ce-ar însemna asta? - mă veți întreba. Pur și simplu, ceea ce spun de-atâta amar de vreme, anume să faci ceva!

Nu, nu e  vorba de serviciul pe care-l urăști(și e rău că ești în situația asta, care, cel mai probabil, e și una dintre cauzele lipsei tale de sens)! Să scoatem serviciul din ecuație deoarece, cel mai probabil acesta este cel care-ți adâncește angoasa. A face ceva înseamnă a-ți asuma un proiect. Asumă-ți pentru început să slăbești(dacă e nevoie), să faci mișcare, să cauți mâncare sănătoasă s.am.d. Chestii simple, pe care le tot ocolești și de care speri să ai timp într-un viitor. Ia unul dintre acele proiecte mici pe care le tot arunci peste timp și FĂ-L ACUM! Nu te aștepta la minuni, e abia începutul. Treptat, pe măsură ce vei continua SĂ FACI vei vedea că mintea ți se va ilumina, iar spectrul lipsei de sens se va îndepărta de tine. Abia acum vei începe treptat să revii la suprafață și vei avea o bază inclusiv pentru a-ți găsi acel sens spiritual pe care, din subteranul în care te aflai, nu aveai cum să-l vezi. Cu totul altfel îți vor apărea tote cele ce te înconjoară. Vei înțelege mai mult și, cu siguranță, vei avea capacitatea de a înfrunta de pe o poziție de superioritate presiunea tiranică a societății. 

Atât pentru azi, dar nu atât pentru voi. Voi trebuie să începeți acum să vă combateți lipsa de sens. E simplu, de ce să amâni? Apucă-te și mulțumește-mi când simți că ai ieșit la suprafață. Succes!

Cum se „investește” în industria românească de apărare

Praful de pușcă este produs în România încă din Evul Mediu, țara noastră având o largă tradiție. Producem praf de pușcă înaintea multor țări europene, începând undeva din secolul al XIV-lea. În vremea în care nemții și-au inventat o legendă cu descoperirea prafului de pușcă de către un călugăr, aici „prăfăriile” lucrau din plin. După Unirea Principatelor, printr-un decret din 1861 dat de Alexandru Ioan Cuza, ia naștere baza industrială de producere a prafului de pușcă prin înființarea Fabricii de Pulbere de la Dudești. Astfel, organizării anterioare bazată pe mici „prăfării” îi ia locul un complex industrial major care a statutat trecerea Regatului într-o nouă epocă. 

Ca să înțelegeți cât de mare este tradiția fabricării prafului de pușcă pe teritoriul României, vă voi mai spune doar un element de fapt divers: rețeta originală a cârnaților de Burdujeni, de acum mai bine de 120 de ani, conține o cantitate infimă de silitră(azotat de potasiu, un ingredient cheie în praful de pușcă). Adăugarea sa s-a făcut pentru conservare și culoare. 

În vremea lui Ceaușescu industria de apărare duduia, constituindu-se într-un furnizor major pe piața mondială de armament. Însă, după Revoluție, întreg complexul industrial a intrat în paragină. Motivul? Prostul management și interesele ocupantului extern. Ar trebui să știți că fabricarea prafului de pușcă nu e ceva complicat. Probabil realizați asta. Dar hai să înțelegem, pe scurt, cam care sunt etapele.

În principal, compoziția e un amestec de trei ingrediente: salpetrul(azotatul de potasiu), cărbunele din lemn moale(salcie, tei) și sulful. Performanța prafului de pușcă este dată de gradul de purificare al salpetrului și al sulfului, precum și de prepararea cărbunelui. După purificare cele trei componente se amestecă în proporții precise, în funcție de rețetă, în două etape: prima dată mecanic, cu ajutorul unor tamburi rotativi, după care întreg amestecul este umezit(pentru a se reduce riscul de aprindere) și măcinat sub presiune pentru a forța moleculele amestecului să se întrepătrundă. Așa se naște praful de pușcă. Un procedeu rămas neschimbat de secole. 

Puteți lesne înțelege că avem de-a face cu un proces simplu, pentru care există suficient know how local. Doar că, ce să vezi? În loc ca industria autohtonă să reia producție, întrucât are baza materială suficientă pentru un astfel de proces industrial, auzim că vine „investitorul strategic” Rheinmetall care ne anunță că va construi aici „cea mai modernă fabrică de pulberi din lume”. Măi să fie, tocmai ce ne-am trezit cu nemții investitori strategici în domeniul ăsta pe care-l stăpânim de secole! Nu trebuie să negăm cunoștințele extinse ale Germaniei în domeniu, dar pulberile deja nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere al inovației. 

OK, până la urmă am putea crede că e în regulă, doar că treburile par de-a dreptul sulfuroase și, ca să fie treaba treabă, sunt parafate de clauze secretizate. Prin contractul semnat la inițiativa USR(I), Rheinmetall pune mâna pe 51% din acțiunile viitoarei fabrici de producție a pulberilor, în condițiile în care nu este deloc clar dacă va aduce vreun sfanț din investiția de 500 milioane EUR. Este foarte posibil să se spună că Rhenmetall vine cu know how-ul în timp ce proștii de români cu restul, adică bani și personal calificat. Tare, nu-i așa? O nouă țeapă adâncă, prin intermediul căreia brava armată autohtonă aruncă în aer industria militară de-aici, privatizând-o în cel mai păgubos mod posibil.

Ceea ce am văzut cu Rheinmetall este însă doar începutul întrucât, în cazul în care nu v-ați prins, România a devenit El Dorado-ul european al producției de arme. Așa-i că nici nu știați? Hai să vedeți schema. Degeneratul Rutte vine azi la București cu peste 300 de producători de armament. Ca să-ți vină un astfel de roi de muște, e clar că e vorba de-un mare rahat care duhnește, astfel încât a stârnit un asemenea interes. Dar care să fie? 

În cazul în care nu știați, România are a doua cea mai mare alocare din programul european de înarmare SAFE. Cea mai mare alocare o are Polonia, care însă are o producție de tehnică militară consistentă și, prin acest program, intenționează să și-o întărească. România însă e zero în domeniul industriei militare, dar are alocări mai mari decât Franța sau Italia. Să vă mai spun că țări precum Germania și Spania nu au solicitat niciun sfanț în acest program? De ce oare?

SAFE este un program care facilitează ÎMPRUMUTURI pentru dezvoltarea industriei de apărare. Așadar, România și-a luat angajamentul de a se împrumuta peste 16 miliarde de EUR pentru investiții în domeniul apărării. Asta e mai rău decât ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Doar că, din ceea ce se vede, bravul Guvern de trădători al României merge chiar mai sus cu ticăloșia, inventând o suveică deosebit de păguboasă: statul se împrumută sume fabuloase pentru a încheia parteneriate mixte în care, de facto, industria militară a țării este privatizată pe banii României, întrucât în societățile mixte au controlul partenerii externi. Care parteneri, în plus, par că nici nu bagă mare lucru de bani. Înțelegeți de ce dau buzna muștele occidentale la rahatul românesc?

Și uite-așa aveți și imaginea clară a programului SAFE. De ce nu ia Germania niciun împrumut pentru acest program? Pentru că iau proștii din România împrumutul, iar de profitat profită ploșnițele germane. 

Pare că „invenția” privind privatizarea pe un dolar a fost înlocuită de neo-invenția uSR(I)-stă de privatizare pe mulți bani, dar dați de statul român. Nu-i frumos să fii prostul lumii? Mai ales în condițiile în care datoria publică e deja nesustenabilă. România se află lansată pe o pantă dezastruoasă, deschisă de ticălosul băsescu, cel care, ca un veritabil instrument al finanței internaționale, a crescut primul datoria României de la câteva procente la 25% din PIB. A fost o lovitură inițială care a provocat apoi o acumulare din ce în ce mai accelerată de datorie, pe fondul unor performanțe economice discutabile, bazate strict pe consum. Iată-ne acum aproape de momentul în care se trage clopotul pentru ultima dată: în loc să calmăm dependența de credit, ne afundăm și mai rapid în datorii, așa cum drogatul nu se lasă până nu ajunge la sevraj. Asta-i România, luați cu lingurița!

Revoluția analogică

„Domeniul analogic a fost lăsat în urmă de digital, dar vă spun că nu și-a spus ultimul cuvânt, iar limitele sale, pur și simplu, nu există! Analogicul este o iterație lăsată neterminată din punct de vedere tehnologic și care e preluată de ruși din mers”. Este un citat dintr-un articol de-al meu scris în august, 2024(vezi aici: Din nou despre marea separare tehnologică).

Cine e Sistemul și cine sunt EI?

Vorbim despre SISTEM și ne imaginăm tenebre, agenți secreți care mișună într-o semi-obscuritate conspirând împotriva noastră. Avem impresia că sistemul este compus din super-oameni, indivizi înzestrați cu puteri fabuloase, intangibili și atât de puternici încât n-ai ce altceva să faci decât să te ofilești, frustrat de neputința care te domină. Ce este totuși acest SISTEM infernal care ne conduce și, mai ales, cine sunt EI, componenții, dar și cei care manipulează?

Uite americanii/ Nu-s americanii

Prin societatea noastră civilă este o fâțâială demnă de milă. Care mai de care iese în față, bătându-se cu pumnu-n piept cum că „el știa de câteva luni”. Măi, să fie! Așadar, iaca, doar eu sunt ăla care a aflat atunci când scriau ucrainenii despre subiect. În rest, în stânga și-n dreapta, doar oameni informați! Asta e, o înhățăm și pe-asta, doar știm bine că „după război mulți viteji se-arată”. Doar că partea interesantă abia acum urmează și pe asta n-o înțelege mai nimeni.

Joaca de-a mandatul și infernalul sistem de represiune de la noi

Aflu stupefiat că ICCJ a eliberat 2843 de mandate de ascultare pe „securitate națională” doar din ziua primului tur al alegerilor anulate și până la trimiterea abuzivă în judecată a lui Georgescu. Poate că nu vi se pare mult, dar 2843 de mandate echivalează cu aproape 60 000 de persoane urmărite și asta doar în București! Este ceva absolut înfiorător care face ca fosta Securitate să pară doar o biată jucărie față de sistemul represiv pus la cale de puterea „pro-ioropiană” din România. 

Cine e Ungaria?

Întrebarea e cât se poate de pertinentă. Cine e Ungaria? O țară insignifiantă din Estul Europei, pe care o străbați cu mașina în 2-3 ore și care, iată, s-a trezit brusc buricul planetei. Sau, cel puțin, al Europei. Cum e posibil așa ceva? Este posibil și, culmea, Ungaria e chiar mai mult de-atât.

În cazul în care nu știați, Ungaria este singura țară din Uniunea Europeană care a renunțat la apartenența sa la Tribunalul Penal Internațional. O lege care vizează renunțarea la aberata structură a fost votată în luna mai, cu o largă majoritate parlamentară - doar 43 de voturi au fost împotrivă. Ungaria este practic singura țară din Uniunea Europeană care are puterea de a-și implementa singură politicile și, cu siguranță, singura care a ieșit din framework-ul de politică externă al Uniunii Europene. 

Parcă îi și aud pe unii: „Dar cum e posibil așa ceva?”. Chiar așa, cum e posibil? Ungaria e o țară care nu are nicio resursă naturală. Și, cu toate acestea, se descurcă mai bine decât noi în ceea ce privește hidrocarburile. Ungaria are propria companie petrolieră, 100% ungurească. OMV a vrut să dea pe MOL de 10 ori mai mult decât a dat pe Petrom, o sfidare pe care noi am încasat-o în freză. România are cele mai mari rezerve de gaz din UE, dar nu-și poate vinde gazul în Europa deoarece asta e treaba Ungariei și a Austriei. Da, ați citit bine! Ungaria și Austria vor avea partea leului din gazul românesc. De ce? Pentru că suntem proști!

Și, totuși, cum e posibil? Simplu: ungurii au oameni, noi avem maimuțoi. Aveți idee cum arată un europarlamentar ungur la Bruxelles? Cunoaște în detaliu toate documentele, are un discurs impecabil și nu se bagă decât în chestiuni care-i afectează țara. Nu e interesat de coțcăriile pe care le fac europenii, ci strict de interesul țării sale. Cum sunt românii? O gașcă de maimuțe, fără nicio direcție, alergând să cerșească ceva, căutând să aibă un mic avantaj propriu, disperați după o firimitură de la masa celor mari și neavând habar nici măcar de prevederile tratatelor de bază ale UE. Adevărul e că, în timp ce noi trimitem toți proștii acolo, ungurii trimit diplomați tobă de carte, care reușesc să întoarcă situațiile chiar și atunci când politica oficială a UE le este ostilă. 

De fapt, dacă analizați evoluția Ungariei sub Orban, veți înțelege exact că țara își face un parcurs impecabil spre neutralitate. Adică exact ceea ce vă spusesem că ar trebui să facă România. La ora actuală Orban e singurul european multipolar. El a reușit să aibă relații bune cu SUA, cu China și cu Rusia în același timp. Este membru NATO, dar centrala nucleară i-a fost ridicată de Putin, pe banii săi, cu o finanțare mai mult decât generoasă. E în UE, dar are legături directe în China, motiv pentru care investițiile directe din UE încep să se facă preponderent în Ungaria. De ce? Pentru că astfel chinezii au o garanție că nu vor fi tratați aiurea și nu se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Nexperia. 

Când spuneam că România trebuie să meargă pe un drum care o duce spre neutralitate și spre urmărirea strictă a intereselor sale, toți proștii îmi spuneau în față că „așa ceva nu e posibil”. Inclusiv un fost oficial român pe care-l respect mi-a spus că atâta timp cât a fost la butoane „nu a avut ca opțiune varianta neutralității”(lăsând să se înțeleagă că partenerii externi ar fi eliminat-o din start). Doar că un asemenea statut nu ți-l dă nimeni. În mod evident, nimeni nu sare să-ți spună: „da, ești liber să pleci din căruța mea și să-ți vezi de drumul tău”. Aiurea, odată ce te-a luat de rob, trage de tine să te miști cât mai exact în direcția sa. Statutul de neutralitate nu ți-l dă nimeni! Trebuie să ți-l cucerești!

Ungaria arată că se poate. Și, mai mult, pe măsură ce trece timpul, veți vedea cum Ungaria va tot crește, în timp ce noi rămânem în urmă, îndreptându-ne inevitabil spre mocirla spre care merge UE. Anul acesta, în premieră, Viktor Orban a anunțat că, în cazul în care UE nu mai merge în direcția dorită, Ungaria ia în vedere ieșirea din Uniune. A fost o declarație extrem de bine calculată. Nulităților de la UE, care începuseră să călărească Ungaria, le-a fost adus în față spectrul unui dezastru geopolitic major. Ungaria, așa mică, e capabilă să deturneze mașinăria europeană. Nu vorbim doar de faptul că o eventuală ieșire a țării din UE ar rupe în două Uniunea deoarece n-ar mai exista un teritoriu terestru coerent al UE. E vorba inclusiv de „căderea puterii hipnotice” a Uniunii Europene întrucât la nivel mondial s-ar înțelege că UE nu e o construcție solidă. Până acum europenii au dat impresia unei construcții coerente, care a adus prosperitate membrilor săi. E o imagine falsă pe care au vândut-o, realitatea arătându-ne mai degrabă contrariul. O eventuală ieșire a Ungariei ar rupe vraja, arătând lumii că împăratul e gol. Desigur, Oban nu vrea să iasă acum din UE. Ar fi contrar intereselor pe termen scurt ale Ungariei. Dar deja a fixat un drum pe care țara sa s-a înscris. Și care va deveni din ce în ce mai legitim pe măsură ce timpul va trece.

Iată de ce nu trebuie să fiți surprinși de alegerea Ungariei ca loc de întâlnire între Putin și Trump. Nulitatea de Merz i-a transmis lui Orban că „are obligația să-l aresteze pe Putin, chiar dacă Ungaria nu mai e membră a TPI”. Iar ungurii, prin vocea ministrului de Externe i-au răspuns într-un mod diplomatic că e prost: „Nu este nevoie de niciun fel de consultări cu nimeni, noi suntem o ţară suverană. Îl vom primi pe Putin cu respect, îl vom găzdui şi îi vom oferi condiţiile pentru a negocia cu preşedintele american”. Și uite-așa cârnatul german fără creier a rămas fără replică! Ceea ce va fi interesant va fi momentul în care România îi va da drept de trecere lui Putin, asigurându-i culoarul aerian spre Budapesta. Fix neghiobii ăia care spun că sunt belicos anti-ruși, vor cădea în genunchi atunci când li se va da ordin. Chestiune care arată într-o tușă și mai pronunțată cât suntem de proști.

Ungaria e sub ochii noștri. O vedem, o putem chiar experimenta. Și observăm limpede că își croiește cu tenacitate și curaj un drum coerent către lumea de mâine, o lume care e a națiunilor, nu a aberantelor construcții transnaționale. România are infinit mai multe pârghii decât Ungaria pentru a-și implementa propria agendă de neutralitate. Însă pe noi prostia nu ne lasă! 

Gustând din prăjitura deglobalizării

Pare că mai nimeni nu a înțeles exact ce e cu globalizarea. Totul a venit cu promisiuni minunate. E o singură lume, astfel încât ce e rău în a o avea pe toată la dispoziție? De ce n-am avea o lume în care să ne mișcăm liberi și în care totul să fie hiper-optimizat? Am tot experimentat-o, până când se ajunsese la nebunia ca roșiile din SUA să fie exportate în China doar pentru a fi împachetate. În ciuda faptului că totul părea stupid, era un model interesant. Dar care era scopul său?

De ce suntem idioți?

Rămâi blocat în fața deciziei MApN de a achiziționa tancurile Abrams, tancuri care s-au făcut de tot rahatul în Ucraina. Rușii le spun „focul de artificii” ca efect al modului spectaculos în care explodează. Și uite-așa, după ce am achiziționat F-16 de la cimitirele de avioane, rachete franțuzești cu raza de acțiune de 1 metru, urmează tancurile americane inutile, dar care explodează frumos. 

Ciudata demisie

Nu vi s-a părut cel puțin ciudată demisia lui Dorin Recean? S-a trecut foarte repede peste ea, mai ales în condițiile în care a apărut într-un moment neașteptat. Dorin Recean a fost cel care a asigurat, din punct de vedere operațional, întreg fake-ul din Republica Moldova. Practic el a coordonat desantul prin intermediul căruia s-au furat alegerile de acolo. Că a făcut-o neelegant, e altă mâncare de pește. Cei care n-au habar cum funcționează lucrurile nu înțeleg că scopul este esența, nu contează cum ajungi la îndeplinirea sa. 

Totuși, câtă corupție?

Uniunea Europeană a implementat un regim de teroare în România pentru combaterea așa-zisei corupții. De fapt n-a fost nicio luptă anti-corupție, ci una de decapitare a elitelor și a celor care mai aveau ceva conștiință națională. Însă, după cum veți vedea în continuare, adevărata corupție băltește la vârful Uniunii Europene și în fiecare dintre statele sale membre. Și, culmea, corupția de acolo este una de-a dreptul gheboasă, în care niște nulități fac contracte babane contra unor sume derizorii. O dovadă privind prostia, dar și corupția endemică care a reușit să optimizeze inclusiv șpăgile date la nivel înalt.

De unde atâta deranj?

De ce s-a sucit Trump atât de radical după ce a discutat cu Putin. De ce s-a sucit atât de radical după ce vorbea despre „my friend, president Xi”? E ceva ciudat în toate întoarcerile acestea. Cu fiecare dintre cei doi a avut o apropiere, după care, precum o femeie refuzată, a început o amplă campanie împotriva fiecăruia dintre ei. 

Cum ne imbecilizăm?

Ieri, Robert Turcescu a publicat pe contul său de Facebook clipul de mai jos. Este unul în care i se dă lui Mucușor o problemă banală(dar genială în același timp), de clasa a patra, pe care retardul nostru se apucă să o rezolve muncitorește. Încearcă cu două cifre, apoi cu trei, după care concluzionează că „vedem noi ce-i cu 19 ăla”. La acel moment am înțeles că omul e praf întrucât ce era cu 19 ăla? Era ultimul număr care împărțit la doi avea câtul de o cifră(mai precis 9). Problema într-adevăr are o chichiță. Dar înainte de toate să vedem întreg clipul:

Ce ne spun situațiile actuale?

Mă tot întreabă lumea ce se întâmplă și la ce trebuie să ne așteptăm? Treptat(recunosc, mai treptat decât mă așteptam), ceea ce am tot spus pe blogul ăsta se îndeplinește. O confirmare de dată recentă este cea a imobiliarelor canadiene care au început ireversibilul drum al deteriorării. Încă nu se vede radical de clar din cauza unei chichițe de piață care face ca prețurile imobilelor noi să fie în continuare mare. În perioada în care dezvoltatorii creaseră falsa „criză de locuințe”, foarte mulți s-au înghesuit să semneze avansuri pentru achiziții la prețuri absolut incredibile, de teama de a nu crește mai mult. Acum prețurile se prăbușesc, doar că dezvoltatorii nu capitulează: dacă ai semnat un contract și te răzgândești, dezvoltatorul te dă în judecată și riști să-i plătești aiurea diferența dintre prețul cu care el vinde apartamentul și prețul pe care ai promis că-l vei plăti. Așa că omul merge înainte cu achiziția, fără să-și dea seama că e o aventură mult prea mare și prea complicată, în care-și distruge viața. Dar vom mai avea posibilitatea să vorbim despre Canada. Să ne întoarcem la ceea ce observăm acum.

Aurul e peste 4000$! Ce poveste ne spune noua realitate? E cumva complicat să analizezi deoarece prețul brut nu spune mare lucru. Mult mai util e să folosești o valoare ajustată la inflație. De ce? Pentru că elimini devalorizarea banului din ecuație, putând vedea cum stă în realitate raportul dintre aur și dolar. Așa ajungem la primul grafic asupra căruia vă atrag atenția:

Un veteran al studierii graficelor ar vedea instantaneu o formațiune cup-and-handle(cu toate că retragerea nu e la 50%), ceea ce ne poate sugera o creștere susținută în viitor. Graficul acesta însă poate fi pus într-o altă perspectivă dacă studia raportul dintre Indicele Dow Jones și aur. Este o rație puțin cunoscută, dar care ne indică un interesant ciclu istoric. Așadar, vă invit să vă uitați cu atenție la poza de mai jos:

Sunt trei vârfuri aici: primul în septembrie 1929, cel de-al doilea în ianuarie 1966, iar cel de-al treilea în ... aprilie 1999. Esențială în acest studiu este studierea trecerilor peste și sub nivelul de 13 întrucât acelea par a sugera perioade de exuberanță(la urcare) și suferință(la coborâre). Privind prin această prismă, constatăm că, în afara datei actuale, am avut 3 coborâri sub această valoare: în 1929, în 1973 și în 2008. Întâmplător sau nu sunt cele mai mari treci crize din istoria recentă. Cea din 1929 o știți, iar cea din 2008 ați trăit-o și încă o trăiți întrucât tot ceea ce vedem acum este o consecință a acelei crize. Cea din 1973 este o criză mai puțin cunoscută acum, fiind denumită cea a „primului șoc petrolier”. Ea vine imediat după „ruperea” dolarului de aur(ca efect al unor grave dezechilibre ale pieței interne americane) și marchează schimbări radicale. De atunci vin primele „măsuri de economisire” precum limitarea vitezei pe autostrăzi, restricții privind iluminatul public și încălzirea sau așa-numitele „zile fără mașină”. E interesant de înțeles că ceea ce am trăit noi în anii 80 se baza, în realitate, pe experiența Occidentului din timpul acelei crize. Ca să nu mai vorbim că nebunia transportului electric tot din acea perioadă provine! 

Pare că am introdus un filtru extrem de relevant. Ceea ce mai trebuie să remarcați este amploarea scăderilor atunci când se ajunge sub „linia de semnal”. Ce am putea deduce de aici? Că urmează scăderi abrupte pe piețele globale de acțiuni. Dar cât de mari vor fi aceste scăderi?  

Înainte de a trece mai departe ar trebui să înțelegem ce anume a determinat actuala apreciere explozivă a aurului? Cum prețul aurului este elementul de frânare al raportului pe care tocmai vi l-am prezentat, ar fi interesant de înțeles ce anume a făcut ca acest preț să crească. Dacă întrebi vreun așa-zis expert, îți va da câteva elemente-șablon:

1. Incertitudinile geopolitice;
2. Așteptările privind politica monetară;
3. Inflația și devalorizarea;
4. Cererea instituțională și industrială.

Dar știți deja care-i treaba: atunci când bagi esperții în ecuație, constați că niciuna dintre ipoteze nu stă în picioare. 

Incertitudini geopolitice? OK, păi dacă ar fi incertitudini atât de mari, care e motivul unei apetențe atât de mari pentru risc? Dacă însă deschidem televizorul, vedem că nu există nici măcar o preocupare minoră pentru risc. Peste tot vezi analize în care Rusia pierde, China e făcută praf, iar Occidentul victorios zdrobește tot. Și confirmarea acestor halucinații o vedem pe piețe, care tot cresc. Deci ipoteza 1 pică. 

Așteptările privind politica monetară reprezintă un alt șablon băgat la înaintare de proști. Ați uitat oare că atunci când aveam dobânzi zero aurul era pe la 400 $? Ce justificare putea să fie pentru acea cotație anemică? 

Teama de inflație vine la pachet și cu o altă poveste, anume cea a dedolarizării care ar impulsiona o astfel de creștere. Teoretic este un posibil vector de urmărit, dar e o chestiune care nu cadrează pe moment. În plus trebuie să fim realiști și să înțelegem că pe piețe nu se manifestă încă o pierdere a încrederii în dolar. Indicatorul cel mai coerent al încrederii în dolar este reprezentat de cererea netă de trezorerie americană și de prețurile acesteia. Cu toate că la un moment dat am văzut o lipsă de atractivitate a Trezoreriei americane, pe care am indicat-oi la momentul respectiv, nu trebuie să uităm că în trimestrul trei am avut plasamente record. Când vom putea aduce ipoteza dolarului în prim plan? Atunci când vom vedea probleme clare în zona trezoreriei, ceea ce pe moment nu există! Așadar pe moment  pică inclusiv această ipoteză!

A mai rămas cererea instituțională și industrială. Poate fi un punct, dar dacă privim la datele reale constatăm ceva ciudat: cererea instituțională este insignifiantă azi, grosul aurului instituțional cumpărându-se în perioada în care cotația era cea mai de jos(smart money)! Culmea, avem de-a face cu o contracție de 12% pe piața bijuteriilor și o ofertă care a crescut cu 8%. Așadar, din punctul de vedere al acestui indicator aurul ar avea toate motivele să scadă fiind vizibil dezechilibrul din avion.

Și-atunci ce ne rămâne? Cine cumpără hălcile ălea și, mai ales, de ce? Păi, după cum bine știți, când elimini șabloanele găsești explicația în realitate. Ca să înțelegeți vă voi da un grafic mai mult decât relevant, de la o autoritate în domeniu, anume World Gold Council. Este un grafic al cererii de ETF-uri denominate în aur(graficul din stânga are pe Y sumele în dolari, iar cel din dreapta cantitățile în tone).

Hopa! Devine interesant, mai ales în condițiile în care „poza” arată realitățile anului 2022. Cum stăm la zi? „West won’t rest – Q3 breaks records” ne spune aceeași organizație pe site-ul propriu într-un comentariu triumfal pe care-l puteți citi aici. Reținem de acolo graficul de mai jos:

E de-a dreptul revelatoare imaginea. Aurul defilează spre noi maxime ca efect al cererii de ETF-uri, care ETF-uri sunt cerute deoarece prețul aurului crește. Și, pe măsură ce prețul crește, isteria devine maximă, iar cererea se amplifică. Au, ați pronunțat cumva „exuberanță irațională”? Nici nu trebuia s-o faceți deoarece se vede cu ochiul liber!!!

Bun, am înțeles perfect acum situația. Ce concluzie trebuie să tragem? Esperții ar sări imediat și ar spune că, dacă factorul care frânează e într-o exuberanță, înseamnă că scăderea sub pragul de alertă a raportului Dow/Aur este doar una temporară, iar totul se va întoarce când se va corecta aurul. Așa gândesc însă cei cu mintea simplififcată, cărora AI-ul sau ideologia le dau mură-n gură o schemă de gândire. De fapt treburile stau radical diferit.

Ceea ce vedem acum se vede de mult timp, anume umflarea unei alte componente. Începând cu 2023 constatăm(și v-am tot evocat-o de-a lungul vremii) o umflare a fiecărui balon posibil. Acțiunile, criptomnedele sau aurul sunt doar niște denumiri abstracte intermediate de burse pentru a crește și a oferi randamente demne de Caritas. Peste 60 de trilioane de dolari au ajuns să se învârtă în piețe absolut aiurea, pompați strict de acțiuni de marketing. Piețele și-au rupt de mult legătură cu economia reală, fiind simple scheme piramidale. De altfel v-am arătat în nenumărate rânduri cum proastele obiceiuri de pe piețele financiare sunt preluate la bază pentru a repompa „optimismul” și, automat, creșterea cotațiilor. În 2007 se ajunsese ca o baracă de PAL din SUA să fie evaluată la peste 100 000$ deoarece asta „susținea” speculații de miliarde sau chiar zeci de miliarde pe verticală. Acum schemele circulare din industrie - de tipul eu îți dau ție-tu îmi dai mie - ne arată o altă realitate, cea în care spectacolul e unul total și în care nu mai poți avea încredere nici măcar în activele care, istoric, și-au dovedit viabilitatea.

Așa ajungem la concluzia că suntem într-o nebunie infinită, în care oamenii sunt chiar mai cretinizați decât cei din timpul „Tulipomaniei”. Modul în care noile tehnologii și accelerarea pe care au indus-o ne-au cretinizat este, probabil, cea mai mare și mai evidentă lecție a istoriei despre prostie. Vă spun cu mâna pe inimă că nicicând nu am fost atât de proști ca acum! Și tare mi-e frică de altceva, anume că prostia de azi - pe care unii o văd ca fiind incomensurabilă - e doar o parte mică din ceea ce poate cu adevărat omul. Însă istoria ne-a arătat întotdeauna că astfel de treburi nu pot rezista la infinit și că, atunci când sună goarna realității semnalul acela devine atât de strident și deranjant încât îi trezește brusc, nemilos și radical pe toți din sevrajul prostiei, dându-le cu realitatea în cap. Asta urmează. Când? Cu siguranță atunci când prostia va provoca un infarct generalizat.

Spre reîncălzirea Golfului sau spre marea retragere?

Zilele trecute, un masiv Antonov AN-124 - cel mai mare avion cargo în funcțiune - a decolat din Rusia cu destinația Iran. Este al treilea transport masiv de echipamente militare spre Iran, având ca scop retehnologizarea armatei icu sisteme de ultimă oră.

Viitorul meseriei de programator

Am surprins o discuție la cafea între mai mulți băieți de-ai mei. Unul susținea că AI-ul va spăla pe jos cu programatorii, aruncându-i la gunoi, în timp ce altul dădea exemple de aberații de cod generate de AI-urile orientate spre programare. A apărut și „realistul”, probabil cel mai detașat și hazliu om cu care reacționez zilnic, pentru a pune bomboana pe colivă. „Știți ce m-a rugat Mirela să-i fac?” - i-a întrebat el, referindu-se la o bombă sexy care lucrează în proximitatea noastră, cu care mai interacționăm la cafea și după care li se scurg ochii băieților. „Nu, spune-ne!” - au întins ei gâturile curioși nevoie mare, lăsând în urmă discuția existențială. Omul nostru, luându-și tacticos cafeaua și dozându-și perfect momentul exploziei a rostit sacadat, ca o mitralieră: „M-a rugat să-i adun două coloane în excel într-o coloană, iar într-o altă coloană să împart rezultatul la doi ca să aibă media. Când i-am spus că se poate face totul într-o singură coloană a rămas atât de surprinsă încât cred că acum se gândește la mine ca la cel mai deștept om de pe lumea asta. Dacă n-ați înțeles că Mirela va fi programatorul viitorului, n-ați înțeles nimic!”.

Nu, nu va fi așa!

Văd o televiziune care afișează cu litere de-o șchioapă că Mucușor urmează să fie suspendat. Întâmplător acea televiziune e aceeași care, după lovitura de stat, urla din toți bojocii să stăm în case că urmează ceva extraordinar. NU, nu vreau să-i blamez! Sunt singurii care fac o oarecare opoziție față de putere, dar e o opoziție strict controlată. E ca un câine care are lanțul ceva mai lung: indiferent ce-ar face, ajunge la limita lanțului și, oricum ar da-o, are nevoie de mâncare ca să nu moară de foame. Ce înseamnă asta? Că în ciuda poziției editoriale oficiale se scapă tot felul de șopârle. De ce? Pentru că așa merg lucrurile.

Pierduți între AI-uri

V-am făcut într-unul dintre articolele trecute un portret extrem de sumbru în ceea ce privește impactul AI-ului asupra noastră. Este posibil ca acesta să îndepărteze omul de muncă, rezultând astfel o specie care va fi eliminată definitiv de propria sa creație. Atunci când ai un instrument minune care-ți face totul, te cam tâmpești întrucât tu nu mai știi nimic. O să vă întreb câteva treburi de bază: cum se copilesc roșiile?, cum se tunde via?, cum se tund pomii fructiferi?, când pui răsadul de roșie?, în ce constă dezmiriștitul? etc. Cel mai probabil spui „nu știu” și dai din umeri. Doar că, în urmă cu 50-100 de ani, răspunsul la orice întrebare de acest tip era instantaneu, cunoștințele respective făcând parte din ADN-ul oricărui gospodar. Ca și cele despre planete sau de supraviețuire în mediile naturale neprielnice.

Mesajele și strategiile puterii actuale sunt identice celor din pandemie

Motto: „Dar dacă tot eşti deştept, hai, mă, fii şi bun!/Mai ales că nu e mult până la Crăciun”

(un răhățel făcut din taxi)

Mai nou, toți tiriplicii de la „Secția Propagandă” a Partidului Soros au ieșit cu mesaje de genul „din 2027 ne va fi mai bine, dar până atunci trebuie să suferim”. Alții mai de treabă, ne dau vești și mai interesante, cum că binecuvântarea asta ne va veni chiar mai devreme, mai precis din semestrul doi al anului viitor! Câtă bunăvoință, aproape îți vine să plângi. Au însă o singură cerere către noi, nerecunoscătorii. Sau, mai bine spus, un singur sfat: STAI ACASĂ! Exact ca-n pandemie: stai acasă că într-o lună se aplatizează curba. 

Și totuși, plătim la energie cel mai mare preț din Europa!

I-au sărit toți în cap amatorului de la Energie pentru că a spus adevărul, anume că plătim cel mai mare preț pe energie din Europa. Cum naiba să plătim atâta, au sărit trompetele, când realitatea din teren ne spune altceva? Pentru conformitate atașez și eu aici o poză, anume cea privind prețul energiei electrice în Europa. Graficul provine dintr-un raport al HEPI(Household Energy Price Index), un organism austriac deținut de reglementatorul pentru energie din Austria și de către cel din Ungaria(asocierea cu Austro-Ungaria e strict întâmplătoare). HEPI monitorizează prețurile pentru energie electrică și pentru gaz în întreaga Europă, folosind o metodologie cât se poate de clară și transparentă. Dacă sunteți interesați să cercetați singuri, găsiți mai multe detalii pe site-ul lor, https://www.energypriceindex.com/.

Când viermii de rahat se-apucă să cânte

Greșesc tratând subiectul de față. Și-o să vă spun de la bun început de ce: prin articolul de față nu fac altceva decât să legitimez niște nimeni. Cel care cântă nu există, e un nimeni. Cei care apar în clip, de asemenea, sunt niște morți, niște inexistenți, niște fantome. În aceste condiții e lesne de înțeles că, a trata polemic cu astfel de persoane este o acțiune profund ilogică, similară discuțiilor pe care un schizofrenic le are cu halucinațiile sale. Mi se pare normal să încep așa și să vă avertizez că, pentru sănătatea dumneavoastră mentală, ar trebui ca lectura articolului de față să se încheie aici. 

Marx și comunismul

Mulți au impresia că Marx a fost filosoful genial care a inventat comunismul, schimbând fața lumii. A fost impresia larg răspândită de comuniști care, ajunși la putere, au distorsionat realitatea istorică, marketându-i pe Marx și Engels ca pe apostolii noii lumi, cei care au „iluminat popoarele” cu învățătura lor revoluționară. Și uite-așa, oamenii se rup de realitate și idealizează niște personaje de-a dreptul insalubre ale istoriei.

În vizită la psihiatru sau de ce Nicușor Dan este în realitate o armă

Fiecare ieșire de-a lui Nicușor Dan este un spectacol al bizarului. Unii râd, alții spun că nu e bine să râzi de așa ceva. Și, mai nou, i-a ieșit și o porecla: „Biden de România”. Diferența e că, la vârsta lui Nicușor Dan, Biden era verde, afecțiunile sale fiind specifice unei vârste înaintate, adică perfect normale. În cazul bizarului nostru președinte treburile par mult mai grave.

Golănia cu pensiile private

A ieșit dobitocul ăla de ministru al Muncii, flegmându-ne pe toți în față și spunându-ne, asemeni Plăvanului, că, GHINION!, ne confiscă pensiile private, obligându-ne să le luăm cu picăturica deoarece, vezi Doamne!, așa e pensia peste tot în lume! Un argument perfect cretin, exact ca personajul în cauză. Cum e posibil să sfidezi o țară întreagă, obligându-i pe oameni să cotizeze până la moarte la un sistem mafiot, înființat prin corupție și trafic de influență? Sistemul respectiv de acumulare putea fi foarte bine gestionat de statul român, prin plasarea automată a banilor în cele mai rentabile împrumuturi ale statului, astfel încât randamentul ar fi fost unul superior celor actuale. Iar siguranța maximă. De ce nu s-a procedat așa? Din cauză de corupție!

Republica Moldova

Știți, au fost nenumărate elemente care nu s-au văzut în alegerile din așa-numita Republică Moldova. În, probabil, cea mai caricaturală țară a lumii, cu ocazia mult prea mediatizatelor alegeri, am văzut un întreg spectacol de comedie pus la cale pe bani grei, pentru o miză irelevantă. Cam așa am putea rezuma macabrul spectacol al alegerilor de-acolo.

Ce au făcut rușii din chip-urile furate din mașinile de spălat ucrainene?

Titlul este, desigur, o glumă menită a reaminti penibilul „război fake” declanșat de serviciile de dezinformare ale Ucrainei, coordonate de Anglia și diseminate de întreaga presă și politică a Occidentului. Scopul campaniei? Acela de a-i prezenta pe ruși ca pe niște rudimentari, subdezvoltați ajunși cumva întâmplător(și inexplicabil) în epoca noastră. Campania, desigur, a prins teribil la prostime, doar că toate aceste înșelătorii se dovedesc, în final, capcane care-i lovesc tocmai pe cei care le-au susținut întrucât, de la un moment încolo intri într-un ciclu din care nu mai poți ieși, întreg mecanismul infernal prăbușindu-se peste tine și provocându-ți daune iremediabile.

Ultima carte a Ucrainei

Serviciile secrete maghiare au descoperit un plan pervers de-al Ucrainei. Plan pe care, pentru a-l preveni, l-au suflat presei din Ungaria, unde au apărut tot felul de „articole de investigație” în care planul este descris cu lux de amănunte. Acesta este, între altele, unul dintre motivele pentru care Orban a spus că „Zelenskyi și-a pierdut mințile”. Suntem, probabil, în cea mai gravă situație de la Al Doilea Război Mondial încoace. Ceea ce, de altfel, afirmă inclusiv Maria Zaharova, purtător de cuvânt al Ministerului Rus de Externe. Dar, pentru început, să vedem ce susțin ungurii.

Ieșirea retardatului și spectrul prăbușirii totale

Interviul de la UM Digi este un exemplu care, pe mine, mă cutremură întrucât e o dovadă extrem de clară a retardului sever de care suferă cel care-și spune președinte. Desigur, am avut mai multe dovezi ale stării sale precare din punct de vedere mental. Personal însă cred că ieșirile sale sunt benefice pentru publicul larg deoarece, cu fiecare ieșire, se dezvăluie și mai mult din realitatea jenantă, care ne arată un individ efectiv ciudat, pe care, în viața reală, n-ai avea curajul să-l lași să facă nimic deoarece n-ai la ce să te aștepți bun de la un astfel de specimen. 

Mi-e scârbă

Am atacat ieri pe DDWall cele două elemente rușinoase ale Parchetului: pe de o parte clasarea dosarului lui Sechila și, de cealaltă parte, anunțul în trombă al arestării lui Potra, sosit fix pentru a stinge incendiul generat de prima știre. Așadar, după cum am spus în articolele de ieri(vezi aici și aici), clasarea dosarului lui Sechila este o flegmă pe obrazul ideii de justiție din România. Atenție, nu a Justiției, ci al ideii de justiție! E o mare diferență care ne arată în ce hazna ne-au condus personaje dubioase precum Elodiul și Ferchezuitul, acești Pat și Patachon ai sistemului juridic autohton, dornic doar de beneficii și pensii speciale în schimbul ticăloșiilor pe care le execută fără milă sau rușine.

O privire către Moldova

Mai e puțin și „paradisul din Moldova” e pe cale să se destrame. Știu, vor sări unii să spună că fac propagandă pro-Moscova acum, în pragul alegerilor de-acolo, dar e bine, zic eu, să le explic moldovenilor ce-i așteaptă. Este însă important inclusiv pentru noi să fim conștienți de ce ne așteaptă.

Primul element pe care-l subliniez: indiferent de rezultatul alegerilor vor avea creșteri generalizate de prețuri! Energia electrică, cel mai probabil, se va tripla, la fel ca și combustibilii. Iar de-aici o creștere masivă a prețurilor la raft. Asta indiferent de cine va câștiga alegerile. 

De ce se va întâmpla asta? Pentru că România nu mai poate să subvenționeze Moldova! În contextul unei fierberi extreme a societății românești, indiferent cine ar veni la putere în Moldova, conducerea țării va trebui să taie în carne vie. Românii nu mai suportă să sufere pentru alții, iar conducerea trădătoare a țării va face tot posibilul pentru a salva ce se mai poate salva pentru Ucraina. De aceea, este foarte probabil ca structura ajutoarelor din România să sufere modificări drastice. Repet: indiferent de cine ar veni acolo la putere! Probabil celor din Guvernul României le va fi mai ușor să taie dacă nu va câștiga partidul-panaramă al Maiei, dar și dacă acesta va câștiga, ajutoarele vor fi tăiate. Contextul este ultra-complex pentru moldoveni, ei fiind într-un soi de mat tehnic. Nu au de unde să se aprovizioneze cu energie, astfel încât poate fi considerat un favor doar aprovizionarea prin România la prețul pieței și asta deoarece sancțiunile europene vor conduce la o penurie energetică iarna aceasta. Rețineți, doar aprovizionarea, nu ți subvenționarea! Și și așa va fi enorm! Acum să înțelegem ce se va întâmpla în fiecare dintre scenarii.

În cazul în care pro-europenii Maiei Soros-Sandu câștigă, Republica Moldova va fi împinsă natural în război. Dacă însă nu vor câștiga pro-sorosistii, cel mai probabil va fi împinsă artificial. Ce înseamnă artificial? Probabil Curtea Constituțională nu va valida rezultatele alegerilor, va inventa un atac hibrid și va reface alegerile până când „alianța” Maiei va câștiga. Scenariul acesta ar putea fi eliminat doar în cazul în care populația s-ar revolta, ceea ce e puțin probabil, dat fiind numărul tefeleilor din Republica Moldova. Tefeleii mai degrabă vor fi împinși la înaintare de UE, după modelul românesc, împreună cu toate ONG-urile subordonate. UE va apela inclusiv la deplasarea de „manifestanți” acolo, după modelele cunoscute din Ucraina și Georgia. Părerea mea este că sunt pregătite toate tunurile pentru declanșarea unui maidan în Republica Moldova. Poate vă întrebați de ce. De când a ajuns Republica Moldova atât de importantă?

În principal pentru că interesele europene nu au altă soluție. Un exemplu: a explodat media propagandistică europeană în ceea ce privește „fake-news-ul” rușilor referitor la „ocuparea Moldovei de către UE”. Ceea ce nu spune media aservită este că în România se tot acumulează trupe și echipament, iar scopul este unul cât se poate de transparent. Cum Europa nu poate intra în Ucraina, vizează intrarea în Republica Moldova pentru două operațiuni. Pe de o parte se va spune că trupele pe care le trimit sunt unele „de menținere a păcii” însă sunt urmărite două obiective punctuale: pe de o parte Transnistria și pe partea cealaltă ... sudul Ucrainei.

Transnistria este importantă pentru depozitul de arme și pentru instigarea Rusiei. Indiferent cum ar da-o Rusia, nu poate spune că acel teritoriu le aparține, astfel încât, dacă UE intre „să integreze” respectiva zonă, ar fi o umilință enormă pentru Rusia. Și nu doar atât, ci și o sursă bună de echipament militar și muniție pentru Ucraina. Știu, se spune că depozitul e minat, că va fi aruncat în aer s.a.m.d. Dar dacă se reușește „pașnic” acapararea sa? Cu siguranță, în condițiile în care ești strâns ca într-un clește - dintr-o parte de Ucraina și din cealaltă de UE - altfel vezi lucrurile. Dar Transnistria este doar un element necesar umilirii Rusiei. 

Ținta reală a puterilor europene - și motivul pentru care nu se încheieie Războiul este ... Odessa. Atât Anglia cât și Franța vor să acapareze portul Odessa pentru a transforma înfrângerea Ucrainei într-o victorie proprie, o ispravă care ar repeta rezultatul Războiului Crimeei. Dacă însă în amintitul război s-a interzis accesul marilor puteri la Marea Neagră, acum Franța și Anglia își doresc acces liber la portul Odessa, astfel încât să-și poate deplasa navele de război acolo și să țină Rusia în șah. E posibil ca Ucraina să facă inclusiv o mișcare secesionistă, acceptând independența Odessei, care astfel ar putea adera la UE. Știu că pare o nebunie, dar secesiunea Ucrainei în mai multe republici independente este parte a programului prezentat în serialul „Sluga Poporului”. Ați uitat?

După cum limpede puteți observa, în tot scenariul, Republica Moldova este o componentă esențială, iar actualele alegeri au ca scop accelerarea planului occidental. Însă, ceea ce trebuie să înțeleagă moldovenii este că, indiferent de ce ar vota, pentru ei va fi al naibii de complicat. Și asta pentru că sunt un pion fără nicio șansă. Și au ajuns în acest statut ca efect al politicii lor tembele.

Ce se întâmplă cu adevărat?

Am văzut spicuiri din cadrul întrunirii de urgență a Consiliului de Securitate, în care un grup de nulități acuzau Rusia de încălcarea spațiului aerian. Nu știu cine ce a încălcat. Ceea ce știu însă e că, în mod suspect, s-au înmulțit acuzele la adresa încălcării spațiului aerian de către ruși. Și rușii par a ataca pretutindeni. Mă miră că, până acum, n-a acuzat Australia încălcarea spațiului aerian de către ruși!