Cum se „investește” în industria românească de apărare

Praful de pușcă este produs în România încă din Evul Mediu, țara noastră având o largă tradiție. Producem praf de pușcă înaintea multor țări europene, începând undeva din secolul al XIV-lea. În vremea în care nemții și-au inventat o legendă cu descoperirea prafului de pușcă de către un călugăr, aici „prăfăriile” lucrau din plin. După Unirea Principatelor, printr-un decret din 1861 dat de Alexandru Ioan Cuza, ia naștere baza industrială de producere a prafului de pușcă prin înființarea Fabricii de Pulbere de la Dudești. Astfel, organizării anterioare bazată pe mici „prăfării” îi ia locul un complex industrial major care a statutat trecerea Regatului într-o nouă epocă. 

Ca să înțelegeți cât de mare este tradiția fabricării prafului de pușcă pe teritoriul României, vă voi mai spune doar un element de fapt divers: rețeta originală a cârnaților de Burdujeni, de acum mai bine de 120 de ani, conține o cantitate infimă de silitră(azotat de potasiu, un ingredient cheie în praful de pușcă). Adăugarea sa s-a făcut pentru conservare și culoare. 

În vremea lui Ceaușescu industria de apărare duduia, constituindu-se într-un furnizor major pe piața mondială de armament. Însă, după Revoluție, întreg complexul industrial a intrat în paragină. Motivul? Prostul management și interesele ocupantului extern. Ar trebui să știți că fabricarea prafului de pușcă nu e ceva complicat. Probabil realizați asta. Dar hai să înțelegem, pe scurt, cam care sunt etapele.

În principal, compoziția e un amestec de trei ingrediente: salpetrul(azotatul de potasiu), cărbunele din lemn moale(salcie, tei) și sulful. Performanța prafului de pușcă este dată de gradul de purificare al salpetrului și al sulfului, precum și de prepararea cărbunelui. După purificare cele trei componente se amestecă în proporții precise, în funcție de rețetă, în două etape: prima dată mecanic, cu ajutorul unor tamburi rotativi, după care întreg amestecul este umezit(pentru a se reduce riscul de aprindere) și măcinat sub presiune pentru a forța moleculele amestecului să se întrepătrundă. Așa se naște praful de pușcă. Un procedeu rămas neschimbat de secole. 

Puteți lesne înțelege că avem de-a face cu un proces simplu, pentru care există suficient know how local. Doar că, ce să vezi? În loc ca industria autohtonă să reia producție, întrucât are baza materială suficientă pentru un astfel de proces industrial, auzim că vine „investitorul strategic” Rheinmetall care ne anunță că va construi aici „cea mai modernă fabrică de pulberi din lume”. Măi să fie, tocmai ce ne-am trezit cu nemții investitori strategici în domeniul ăsta pe care-l stăpânim de secole! Nu trebuie să negăm cunoștințele extinse ale Germaniei în domeniu, dar pulberile deja nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere al inovației. 

OK, până la urmă am putea crede că e în regulă, doar că treburile par de-a dreptul sulfuroase și, ca să fie treaba treabă, sunt parafate de clauze secretizate. Prin contractul semnat la inițiativa USR(I), Rheinmetall pune mâna pe 51% din acțiunile viitoarei fabrici de producție a pulberilor, în condițiile în care nu este deloc clar dacă va aduce vreun sfanț din investiția de 500 milioane EUR. Este foarte posibil să se spună că Rhenmetall vine cu know how-ul în timp ce proștii de români cu restul, adică bani și personal calificat. Tare, nu-i așa? O nouă țeapă adâncă, prin intermediul căreia brava armată autohtonă aruncă în aer industria militară de-aici, privatizând-o în cel mai păgubos mod posibil.

Ceea ce am văzut cu Rheinmetall este însă doar începutul întrucât, în cazul în care nu v-ați prins, România a devenit El Dorado-ul european al producției de arme. Așa-i că nici nu știați? Hai să vedeți schema. Degeneratul Rutte vine azi la București cu peste 300 de producători de armament. Ca să-ți vină un astfel de roi de muște, e clar că e vorba de-un mare rahat care duhnește, astfel încât a stârnit un asemenea interes. Dar care să fie? 

În cazul în care nu știați, România are a doua cea mai mare alocare din programul european de înarmare SAFE. Cea mai mare alocare o are Polonia, care însă are o producție de tehnică militară consistentă și, prin acest program, intenționează să și-o întărească. România însă e zero în domeniul industriei militare, dar are alocări mai mari decât Franța sau Italia. Să vă mai spun că țări precum Germania și Spania nu au solicitat niciun sfanț în acest program? De ce oare?

SAFE este un program care facilitează ÎMPRUMUTURI pentru dezvoltarea industriei de apărare. Așadar, România și-a luat angajamentul de a se împrumuta peste 16 miliarde de EUR pentru investiții în domeniul apărării. Asta e mai rău decât ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Doar că, din ceea ce se vede, bravul Guvern de trădători al României merge chiar mai sus cu ticăloșia, inventând o suveică deosebit de păguboasă: statul se împrumută sume fabuloase pentru a încheia parteneriate mixte în care, de facto, industria militară a țării este privatizată pe banii României, întrucât în societățile mixte au controlul partenerii externi. Care parteneri, în plus, par că nici nu bagă mare lucru de bani. Înțelegeți de ce dau buzna muștele occidentale la rahatul românesc?

Și uite-așa aveți și imaginea clară a programului SAFE. De ce nu ia Germania niciun împrumut pentru acest program? Pentru că iau proștii din România împrumutul, iar de profitat profită ploșnițele germane. 

Pare că „invenția” privind privatizarea pe un dolar a fost înlocuită de neo-invenția uSR(I)-stă de privatizare pe mulți bani, dar dați de statul român. Nu-i frumos să fii prostul lumii? Mai ales în condițiile în care datoria publică e deja nesustenabilă. România se află lansată pe o pantă dezastruoasă, deschisă de ticălosul băsescu, cel care, ca un veritabil instrument al finanței internaționale, a crescut primul datoria României de la câteva procente la 25% din PIB. A fost o lovitură inițială care a provocat apoi o acumulare din ce în ce mai accelerată de datorie, pe fondul unor performanțe economice discutabile, bazate strict pe consum. Iată-ne acum aproape de momentul în care se trage clopotul pentru ultima dată: în loc să calmăm dependența de credit, ne afundăm și mai rapid în datorii, așa cum drogatul nu se lasă până nu ajunge la sevraj. Asta-i România, luați cu lingurița!