De ce Rusia nu va ierta niciodată SUA? Adevărul inconfortabil nespus, dar care se vede limpede în Rusia.

Mulți se lasă cotropiți de declarațiile lumii diplomatice, fără să înțeleagă valențele limbajului diplomatic. Glumind, putem spune că atunci când ți se spune „din păcate, vedem o divergență fundamentală între existența dumneavoastră și interesele noastre vitale” ar cam trebui s-o iei la fugă. V-ați întrebat de ce diplomația rusă vorbește despre „partenerii noștri” și nu despre dușmanii noștri, așa cum ar fi real? E simplu: în cazul dușmanului acțiunea violentă este justificată de statutul său, în timp ce în cazul partenerului e vorba de trădare, pe care ești îndreptățit s-o pedepsești aspru.

Ați putea, de asemenea, să vă întrebați de ce a fost aleasă Ungaria ca loc de întâlnire Trump-Putin și nu o zonă din Orientul Îndepărtat al Rusiei, cum ar fi fost simetric. Așa cum prima întâlnire s-a desfășurat în Alaska, cea de-a doua întâlnire s-ar fi putut desfășura la Vladivostok, Habarovsk sau Petropavlovsk-Kamceatski. De ce nu s-a aranjat o astfel de întâlnire? Nu doar că nu s-a aranjat, dar nici nu se va aranja niciodată! Sosirea lui Putin în Alaska a fost cumva justificată de faptul că pământul respectiv este rusesc. Însă primirea unui american pe pământ rusesc este absolut de neacceptat pentru Rusia în acest moment. Dacă s-ar fi aranjat o astfel de întâlnire s-ar fi sugerat o iertare istorică a SUA, doar că nu este cazul. Dar, totuși, care poate fi motivul?

În mod normal este vorba despre arhitectura de securitate negociată pentru perioada post Războiul Rece. Dacă mai țineți minte, acel „not one inch” al lui James Baker însemna o lume puțin mai normală decât imbecilitatea la care s-a ajuns. Țările Estului European trebuiau să fie lăsate să-și găsească singure drumul de revenirea din comunism, căzându-se de acord inclusiv asupra unor pachete financiare care ar fi ajutat reconstrucția și adaptarea la economia de piață. Neutralitatea militară și politică a acestor state era considerată axiomatică, asigurându-se astfel inclusiv necesarul de securitate al Rusiei într-o lume care ar fi trebuit să elimine războiul ca opțiune. A fost așa?

Evident nu. Culmea, cu toate că URSS permisese inclusiv utilizarea externă a unor agenți de-ai săi pentru destrămarea controlată a regimurilor comuniste ale Estului, ceea ce a urmat a fost o golănie fără margini. Occidentul a tăbărât precum tâlharul asupra unui copil naiv rămas fără ajutor. Și-au infiltrat agenții, și-au dezvoltat rețele finanțate din banii care ar fi trebuit să asigure tranziția și au transformat lumea estică într-un dușman pe față al URSS, luând ca bază ura care exista oricum în societățile Estului față de Imperiul de la Răsărit. Însă, paralel cu distrugerea Estului, agenții SUA își desfășurau activitatea de distrugere programatică a URSS. Brusc, banii americani au început să fie canalizați către miliardari ruși de carton, răsăriți de nicăieri. 

În 1991 s-a reușit destrămarea URSS, după care Rusia a intrat într-un proces avansat de degradare. FMI și SUA  au început să finanțeze Rusia, aparent pentru asigurarea unei tranziții controlate astfel încât, spuneau ei, după o scurtă suferință să urmeze bunăstarea. Și-au asigurat inclusiv telecomenzi eficiente în Guvern, precum premierul Viktor Cernomîrdin sau mult prea dubiosul Anatoli Ciubais, responsabilul cu privatizarea și autor al controversatului program „Împrumuturi pentru acțiuni”, programul prin care au răsărit toți oligarhii cunoscuți ai Rusiei, inclusiv impetuosul Hodorkovski. 

În anii 90, în timp ce Occidentul predica Rusiei despre „piețele libere”, au fost elaborate legi special gândite pentru a face ca Rusia să nu mai aibă acces la beneficiile din propriul petrol. După prăbușirea URSS am avut așa-numitele acorduri de partajare a producției, susținute de SUA. Astfel companiile străine au preluat profiturile, în timp ce Rusiei i-au rămas cheltuielile și câteva fărâme din profit. În fapt, sub masca tranziției la economia de piață s-a pus în aplicare un program parșiv de transformarea  Rusiei într-o colonie, exact așa cum au făcut în toate țările Estului Europei.

Ca să înțelegeți, urmând termenii înțelegerilor de partajare, din propriul petrol Rusia primea mai puțin de 10% și plătea cheltuielile, rezultând astfel un dezastru bugetar. Totul părea uns, iar pe măsură ce rusul de rând sărăcea, devenea și mai ieftin de cumpărat. Polarizarea excesivă a societății - între oligarhii miliardari răsăriți peste noapte și oamenii care abia își duceau traiul de pe o zi pe alta - era modelul ales pentru Rusia. 

Unde s-a greșit? Rușii au crezut basmele cu companiile care se luptă pentru cota de piață și care astfel contribuie la o bunăstare generalizată, din care rezultă o eficientizare a activității, un progres perpetuu al societății și o bunăstare a omului de rând. Același basm care ni s-a predat și ni se predă în neo-lecțiile de „informare politică” desfășurate acum la scară, în toată media. Lumea nu realizează nici măcar acum că acele companii denumite „investitori străini” sunt, în realitate, statul profund occidental, beneficiind de întreaga infrastructură politico-militară și de intelligence a Occidentului. În timp ce la suprafață totul e descris frumos, în subteran avem aburii unei conspirații teribile, în care oamenii tenebrelor manipulează totul după bunul plac. 

Ceea ce trebuie să știți este că la momentul „partajării producției” Rusia era țara care obținea cel mai mic preț din lume pentru resursele sale. Nici statele africane nu obțineau atât de puțin, iar prin manevre dubioase toate resursele ajunseseră sub control străin, guvernate de o legislație ne-rusească. În paranteză vă spun că acum lipitorile occidentale au dus jaful pe „noi culmi de progres și civilizație”. De exemplu, pentru petrolul pe care-l extrag din apele teritoriale ale Greciei, cei de la Exxon dau statului grec ... 1.58%. Asta în cazul în care vă întrebați de ce Grecia este o țară predispusă falimentului. Acum, pentru a înțelege deplin ce se ascundea în spatele privatizărilor cu cântec din Rusia, ar trebui să vedeți(sau să revedeți) interviul în care Hodorkovski recunoaște, la douăzeci de ani distanță de la acele evenimente, că în spatele său se afla Jacob Rotschild. De asemenea, ar trebui să înțelegeți inclusiv cum crime oribile, precum asasinările lui  Stephen Curtis(accident de elicopter) sau Yuri Golubev(infract în arestul poliției londoneze), au putut fi executate cu atât sânge rece. 

Revenind, voi spune că jafurile de neimaginat ale bandiților occidentali s-au transformat în premisele renașterii Rusiei. Nucleele dure ale KGB s-au regrupat și au hotărât recucerirea țării, dar cum acțiunea nu se putea face brusc, au pus în practică o strategie de încețoșare. Putin a apărut în politica mare în 1996, inițial ca adjunct al șefului Direcției Administrative a Președintelui(avea chiar și un dosar cu cântec în relația cu Germania). Până în 1998 a ajuns Director al Serviciului Federal de Securitate (FSB), după care a cumulat această poziție cu cea de Secretar al Consiliului de Securitate(mai 1999). La sfârșitul anului a fost numit premier, ulterior preluând ca interimar funcția lui Boris Elțîn. A fost un plan croit din timp și pus în practică extrem de rapid și coerent. În timp ce Elțîn se maimuțărea, adormind instinctele Occidentului, Putin era împins discret spre vârful statului. 

Prima parte a mandatului lui Putin a fost una „globalistă”, tot pentru adormirea instinctelor balaurului. În timp ce poza ca globalist convins, paradea miliardarii de carton ai Rusiei până când a readus toate activele furate sub controlul statului. Nu-i de mirare că bugetul Rusiei a crescut de 3-4 ori doar ca efect al lichidărilor privatizărilor făcute printr-o corupție de cea mai joasă speță. Dar nu vă imaginați că a fost simplu. De exemplu, proiectele de extracție Sahalin 1 și 2 au rămas sub control preponderent occidental până la începerea conflictului din Ucraina când, profitând de sancțiunile internaționale, Rusia a reușit preluarea controlului acestor facilități. E de menționat că Putin a pus atât de bine în aplicare „poza globalistă” încât a cerut inclusiv aderarea Rusiei la NATO. A fost o lovitură de maestru întrucât i-a condus pe occidentali către negarea pe față a angajamentelor pe care și le luaseră. În timp ce URSS a acceptat desființarea Tratatului de la Varșovia, Occidentul a profitat pentru a înainta până la granițele Rusiei.

De fapt, putem vedea cererea Rusiei de aderare la NATO ca pe o tentativă de repunere la punct a înțelegerilor inițiale URSS-SUA. Refuzul a mers pe calea fără întoarcere, iar de-aici a început marea ruptură. Escaladarea absolută s-a produs cu ocazia Olimpiadei de Iană de la Sochi. Atunci, provocările Occidentului au fost pe față, culminând cu mizeria Maidanului de la Kiev. Din acel moment a devenit cât se poate de clar că Occidentul caută un război cu Rusia, iar Putin a putut redeveni ceea ce era de fapt, anume un naționalist rus.

Ajungem așadar în zilele noastre, în care constatăm că ciocnirea din Ucraina era inevitabilă, iar angajamentul Occidentului acolo este total. Din acest punct de vedere, orice înțelegere dintre cele două părți nu poate fi una temeinică, indiferent cine ar veni la putere într-o parte sau alta. Rusia nu poate lăsa umilința îndurată nerăzbunată, astfel încât tot ceea ce se va petrece în perioada următoare va fi exploziv până când una dintre părți este înfrântă. Ca în ultimul Război, Rusia s-a văzut târâtă cu forța în prima linie, din nou europenii au repetat jocul lor tembel de-a cucerirea Rusiei și, din nou, Rusia e hotărâtă să-și apere țara până la ultimul pământean. Este avertismentul sumbru pe care trebuie să-l înțelegem.

Dacă până acum conflictul din Ucraina a fost unul localizat, Occidentul, prin Vestul Europei, îl vrea generalizat. Și, probabil, îl va avea generalizat, așa cum și-l dorește. Poate însă Rusia să câștige un meci dintre ea și Occident? E sub semnul întrebării. Însă ceea ce e cert este că, dacă cineva va înclina balanța în favoarea sa, așa cum s-a întâmplat la ultimul Război, atunci rușii vor ajunge nu doar până la Berlin, ci până la Londra și Paris. Va interveni jucătorul tăcut?