Stop joc! Cine plătește nota de plată a bunăstării? Revenirea la costul real al capitalului va sfărâma economia globală

Roșii americane trimise la împachetat în China pentru ca apoi să fie vândute în supermarketurile americane. E un exemplu care mă obsedează privind cultura risipei generate de banii ieftini. Atât de ieftini au fost banii încât o companie care abia se târa în țara ei a ajuns să invadeze Europa cu supermarketurile sale în care vinde carton și plastic la prețuri mici. Atât de ieftin încât țăranii spun cu emfază că „nu se mai merită să ai porc sau vacă”. Atât de ieftin încât orice om a ajuns să se creadă nabab într-o fake-economie care face din rahat brand. Tenișii au ajuns să coste cât o pereche de pantofi sport premium pe vremuri, treningurile din plastic cât un costum de lână în alte vremuri, iar o jachetă mizerabilă de fâș - care se rupe în 3-4 luni - cât un palton care te ținea zece ani. Nu e ceva ciudat?

E imposibil să nu vă fi întrebat care-i sursa bunăstării și cum de oamenii aruncă atât de ușor banii lor pe niște mizerii fără valoare? Dacă mergi în parcările supermarket-urilor te crucești la câte junk-uri pot să cumpere oamenii. Cum e posibil? De unde atâta ușurătate a risipei?

V-ați gândit probabil că totul vine de la FED, banca centrală americană care, până la urmă, inundă lumea cu bani. Și, cum SUA are nevoie de dobânzi mici, lumea întreagă a trecut la dobânzi mici. Ar fi explicația cea mai favorabilă, doar că nu e una exactă, iar azi vă voi explica întreg fenomenul mecanicii monetare contemporane. Dar înainte ar trebui să înțelegem cum de-a reușit SUA să devină jucătorul nr. 1 al finanțelor mondiale.

După Al Doilea Război Mondial, unul dintre principalii câștigători era Anglia, imperiul unde soarele nu apunea niciodată. Însă, pentru englezi, s-a întâmplat ceva fenomenal: cu toate că au câștigat Războiul, au pierdut lumea. Întreaga lor lume colonială s-a prăbușit pe fondul irelevanței economice a Angliei. Londra, cea care fusese până atunci centrul mondial al finanțelor, ceda locul mult mai impetuoaselor instituții similare de peste Ocean. Brusc, lumea lor s-a prăbușit. Lira sterlină a devenit o monedă banală și golită de sens, pe măsură ce imperiul se destrăma din toate părțile. Care era motivul real? Economia. 

SUA avea o productivitate de invidiat, Anglia nici nu mai exista. Orice aveai nevoie era mai ieftin și mai bun dacă era produs în SUA. Banda de producție americane, inventată de Ford și perfecționată de nenumărate iterații, era mașina de tocat a vechii lumi și creatoarea impetuoasă a noii lumi. Uite-așa, treptat, a fost impus primul „circuit”, căruia i-am putea spune auro-dolarul. Rezervele imense de aur ale SUA și rolul de lider al Războiului împotriva Axei i-au permis să emită cea mai credibilă monedă a vremii: oricând dolarul putea fi schimbat în echivalentul său în aur, căpătând astfel valențe globale. 

Ca de fiecare dată în istorie, aberațiile populiste ale guvernelor fac ca moneda să se erodeze, chiar și când este strânsă într-o chingă precum cea a aurului. Mereu guvernele au capacitatea prostească de a cheltui bani pe care nu-i au, rezultând o depreciere previzibilă a banului. Asta s-a întâmplat și în SUA, în momentul în care Nixon a pus capăt denominării în aur a dolarului. O mișcare brutală, de-a dreptul teroristă, care ar fi trebuit să stârnească un val de nemulțumire la nivel mondial și care să se încheie cu abandonarea dolarului. N-a fost așa, SUA încă erau puternice, astfel încât au reușit să-și impună noua paradigmă, menținând dolarul ca monedă mondială de facto, în ciuda faptului că nu reprezenta nimic. A mai fost însă ceva. 

Dincolo de puterea economică a SUA, care era reală, o nouă schemă a luat locul auro-dolarului, anume petro-dolarul. Înțelegerea dintre SUA și Arabia Saudită a creat un veritabil circuit economic care a revitalizat dolarul, aruncându-l din nou în față ca monedă primară „justificată”. Dar lipsa chingii aurului a făcut ca finanțele SUA s-o ia realmente razna, mai ales pe fondul hotărârii de a câștiga Războiul Rece. De fapt, dacă e să judecăm limpede, pe cifre, constatăm un fenomen ciudat: puterea SUA a scăzut teribil în următorii 15 ani, ridicându-se un nou far călăuzitor al lumii, anume Japonia. Produsele sale hightech au lăsat în urmă SUA, iar prețurile efectiv au zdrobit nu doar industria americană, ci și pe cea europeană. Japonia deja lucra la o altă scară, era echivalentul Chinei de azi. Seriozitate, disciplină, calitate și prețuri imbatabile. Cine să-i oprească? Cum cine? Doar Japonia a fost și este o țară sub ocupație.

Așa a apărut în 1985 evenimentul cunoscut drept Acordul Plaza. Ca să fim corecți, încă din 1980 Japoniei i s-a pus în vedere să-și reducă voluntar exporturile către SUA, dar în 1985 ministrul de finanțe și guvernatorul Băncii Centrale a Japoniei au fost înghesuiți în hotelul Plaza, punându-li-se în vedere reducerea absolută a debalansării dintre ei și restul lumii. Și uite-așa a apărut o nouă înțelegere care-a menținut supremația dolarului.

Japonezii au fost obligați să-și devalorizeze moneda. Înainte de Acord, cursul era de 1$(USD) la 240¥(JPY). În doi ani cursul a ajuns la 130¥ la dolar, moneda jponeză apreciindu-se atât de tare încât produsele țării au ajuns duble pe piețele de export. Și așa a început marea stagflație japoneză. Doar că acesta nu a fost unicul fenomen. Treptat, Banca Centrală a Japoniei a devenit PRIMUL CREDITOR AL LUMII, punându-se bazele unui circuit financiar fabulos, cel cunoscut de destul de puțini inițiați ai lumii financiare, anume Yen Carry Trade.

Bazându-se pe dobânzile voit mici ale yenilor, investitorii(fonduri speculative, instituții financiare) se împrumută masiv în Yeni Japonezi(JPY) la o rată a dobânzii foarte mică. Apoi convertesc yenii împrumutați în moneda unei țări cu o rată a dobânzii semnificativ mai mare(de exemplu, dolarul SUA, euro sau dolarul Australian). Urmează investirea banilor schimbați în active care oferă un randament ridicat în moneda respectivă, cum ar fi obligațiuni guvernamentale, acțiuni sau alte instrumente financiare. Cam care e profitul? Imens. Dacă te împrumuți de pe piața japoneză cu 0.5% și investești în obligațiuni americane cu 3% obții un randament de 2.5% pe an fără riscuri. E alchimie, banii sunt produși prin transmutația nimicului. 

Ratele mici de dobândă practicate de Banca Japoniei - care era și primul creditor al datoriei americane - au condus la premisele care au scăzut dobânzile. Mecanica financiară ne spune că, în momentul existenței unei astfel de oportunități, piețele tind să se echilibreze. Iată mecanismul infam care a permis scăderea dobânzilor la dolar și EUR, un mecanism cât se poate logic și dubios în același timp. Vă vine sau nu să credeți, nebunia acestui circuit financiar a canalizat lumea în cea mai turbată perioadă a sa, punând bazele crizelor dotcom și subprime. Am analizat de mult prea multe ori criza subprime pentru a mai insista acum. Așa ceva, pur și simplu, într-o lume cât de cât normală NU ESTE POSIBIL!

Ceea ce nu s-a înțeles a fost faptul că 2008 - anul crizei subprime - a însemnat ruperea totală de normalitate și intrarea într-o epocă a irealului. Pur și simplu dolarul și fenomenul economic din jurul său nu mai aveau justificare. Dar asta nu a oprit dezvoltarea fabuloasă a randamentelor pe fondul hârșâitelor circuite financiare ale trecutului: petrodolar și „finanțatorul japonez”.

Vă vine sau nu să credeți, Japonia este cel mai mare creditor al lumii, cu active externe nete de peste 3 trilioane de dolari(se vorbește despre sume care ar depăși 4 trilioane!). Când vă uitați la gradul de îndatorare extrem al Japoniei ar trebui să puneți în calcul un element aproape invizibil: țara răsăritului a împrumutat extern sume de aproximativ 14 trilioane $, având credite de aproximativ 10 trilioane $. Și totul la un PIB de 4 trilioane de dolari! Vă vine să credeți? Chiar și aflați sub ocupație, japonezii au jucat inteligent un joc care, chiar dacă le-a afectat economia, i-a menținut solvabili și oricând gata de restart! Și-acum puteți înțelege momentul cheie!

10 noiembrie 2025, o dată ca oricare alta, dar în care randamentul obligațiunilor de stat japoneze pe 10 ani a atins 1,71%. Pare ceva banal, nu-i așa? O altă cifră care nici măcar nu are cum să stârnească atenția. Ce-i atât de special aici? Păi este întrucât este cel mai mare randament din 2008 încoace. Și dacă vorbim de randamente, cele din 2008 au fost ca rezultat al furtunii de pe piețe, însă aici nu e vorba aparent de nicio furtună, ci de semințele unui adevărat uragan care e în formare. Așa ceva n-ați mai văzut niciodată.

Valoarea mare a randamentului obligațiunilor japoneze e un semnal. Așa cum un general, dintr-o mișcare a mâinii produce o regrupare masivă a soldaților săi de pe câmpul de luptă, la fel se întâmplă și cu mișcarea politică a Japoniei: e o chemare a banilor plasați în afară către casă, sugerând încheierea Acordului Plaza. Ce înseamnă însă în termeni reali? În primul rând, jucătorii instituționali din Japonia, cei care au profitat cot la cot cu ceilalți de Yen Carry Trade, își retrag banii de pe piețele internaționale deoarece pentru ei începe epoca riscului valutar. Și există un echilibru pe care un administrator al unor astfel de fonduri îl înțelege extrem de bine, mai ales în condițiile în care Banca Japoniei pare hotărâtă în acțiunile sale. Apoi vin investitorii internaționali care-și văd ruinate pozițiile, astfel încât încep să vândă titlurile care, până mai ieri, le asigurau profitabilitatea. 

Aceste vânzări în cascadă de titluri de datorie pun presiune pe finanțele țărilor emitente care, pentru a face rost de bani, sunt obligate să ofere randamente mai mari. Păstrându-se la o distanță suficientă între dobânzile japoneze și cele ale lor, pot menține astfel interesul investitorilor. Doar că un randament mai mare înseamnă plăți mai mari cu dobânzile. Imaginați-vă cum e pentru SUA, unde cheltuielile cu dobânzile au depășit cu mult bugetul apărării! Înțelegeți? E un fenomen complex care nu face altceva decât să se constituie într-un uriaș tsunami financiar la nivel global!

Culmea, întregul fenomen nu e unul generat arbitrar. Japonia CHIAR E NEVOITĂ SĂ PROCEDEZE ASTFEL deoarece are o presiune internă din partea populației sale îmbătrânite, căreia trebuie să-i ofere randamente mai mari pentru fondurile de pensii. Și astfel se declanșează o pârghie financiară imensă întrucât acum cel mai mare creditor al lumii a ajuns la momentul în care își cere banii înapoi.

Când randamentele se normalizează în Japonia putem spune că e similar „datului cu sec”. Și-aici încep problemele întrucât, dintre jucătorii de la masă, Japonia e singura care a jucat cu bani reali, pe poziții solide, în timp ce restul celorlalți au jucat la cacealma, dând impresia de soliditate. Iar când se strigă stop joc începe să doară, iar piețele se însângerează.

Ce se întâmplă deja e grav. Singurul scenariu benefic pentru actuala ordine mondială ar fi acela în care yenul japonez ar prelua rolul dolarului, transformând Nikkei în vedeta internațională a fluxurilor financiare și transformând SUA într-o provincie insignifiantă, așa cum a fost Anglia de după Război. Ar fi probabil cea mai umilitoare înfrângere din partea fostului dușman aflat sub ocupație. Există, desigur, și un scenariu în care Japonia temporizează returnarea capitalurilor sale, printr-o politică extrem de controlată a dobânzii. Însă povestea acestor randamente nu e atât de limpede întrucât ele pot produce inflație, iar inflația necesitatea unei creșteri a randamentului ceea ce s-ar finaliiza cu forțarea din partea Băncii Japoniei a reintroducerii controlului curbei randamentelor sau reluarea relaxării cantitative pe scară largă, în ciuda inflației peste țintă! Ar fi un fenomen terminal, punând în balanță presiunea datoriilor record ale Japoniei, raportate la PIB-ul său.

Indiferent de ceea ce se va întâmpla, putem spune că suntem la o aruncătură de băț distanță de un fenomen generalizat de creștere a randamentelor, dincolo de ceea ce și-ar dori Băncile Centrale sau factorii politici. Am ajuns în momentul în care capcana monetară e totală, prinzând în interiorul său inclusiv Băncile Centrale. Știți doar că v-am explicat pe larg că, după trecerea în imaginar petrecută în 2008, la următoarea criză Băncile Centrale vor rămâne în fundul gol. 

E un punct terminus care ar fi putut fi rezolvat prin dezvoltarea unui alt circuit financiar, spre exemplu în japonizarea Chinei. Doar că aici avem o problemă cât casa întrucât, după cum bine știți, China nu e Japonia. China s-a aflat printre câștigătorii Războiului, astfel încât opinia SUA acolo nu valorează prea multe parale. Și, da, nici măcar opinia celor care se află în spatele „opiniei SUA”. Spun asta pentru cei care mă acuză că nu dau cărțile pe față, în condițiile în care ei reduc într-un mod naiv harta forțelor lumii, după cum vor strict cei pe care-i atacă!

Iată acum ce se întâmplă cu adevărat. Comerțul dintre China și Rusia a fost un experiment care a arătat că lumea poate funcționa fără dolar și asta fără a se afunda. Imensa creștere a Rusiei, continuarea ascensiunii Chinei în ciuda faulturilor americane, arată limpede că ceva e putred în Occident. Iar putrezeala are un nume: lipsa de relevanță. Mai țineți minte când clovnii Uniunii Europene s-au ridicat vocal spunând că China e obligată să facă transferuri tehnologice către Europa pentru a echilibra balanța comercială? Ce-a fost acea ieșire? Speranța deșartă a papagalilor Comisiei Europene era că vor repeta Acordul Plaza, de data aceasta cu China. Cum să fii totuși atât de prost încât să crezi că vei putea îngenunchea China așa cum ai făcut-o cu o țară aflată sub ocupație? Iar răspunsul Chinei a fost unul pe măsură, în spatele mesajului diplomatic fiind o întrebare jenantă: „Cine sunteți voi, pigmeilor?”.

Las pentru mai târziu analiza a ceea ce urmează la nivel global, anume analiza lumii post-dolar. Ceea ce însă contează acum este efectul imediat al noii politici a Japoniei. E o politică a disperării, generată de forțele pieței și, automat, e imposibil de contrat. Ceea ce înseamnă că, pe termen scurt, vom vedea o creștere masivă a randamentelor datoriei statelor, generată de disperarea de a se putea finanța. Doar că, după o astfel de disperare nu poate urma nimic altceva decât falimentul întrucât matematica e total inflexibilă, nelăsând loc de echivocuri.