De ce stângismul are ca destinație finală groapa de gunoi a istoriei?

Am avut o discuție contradictorie cu un nene. Ca aproape de fiecare dată, totul a pornit de la stângismul său. Știți, există un stângism latent, care-i face pe oameni să emită enormități, gândindu-se că se sprijină pe fundamente solide. Adevărul este că sistemul de educație - atât cel care-a fost pe vremea comunismului, cât, mai ales, cel de-acum - a reușit și reușește performanța să le sădească indivizilor încă de mici false idealuri și adevăruri modificate, prin intermediul cărora efectiv își pierd busola, bâjbâind aiuristic prin viață.

Spunându-i omului nostru că societatea modificată de Revoluția Franceză este pe cale să se stingă, întrucât minciuna statutată ca adevăr ajunge să se epuizeze rapid, primesc replica seacă: „Dar ce-are Revoluția Franceză cu dezastrul de acum? Oamenii aceia au vrut să facă o societate perfectă, noi nu suntem capabili să ne ridicăm la nivelul ei, s-o înțelegem și să punem principiile sale în aplicare!”.

E o replică standard, demnă de cei imbecilizați de sistemul de învățământ. Cu toate că Revoluția Franceză a fost o imbecilitate și-o minciună de la cap la coadă, oamenii, bazându-se pe „adevărurile” predate la istorie, fac judecăți de valoare pe o fundație putredă. Un exemplu simplu: sărbătoarea națională a Franței e pe 14 iulie, sărbătorindu-se Căderea Bastiliei(din 1789) ca simbol al eliberării de teroarea Vechiului Regim. Copiilor li se vorbește despre Căderea Bastiliei spunându-li-se că acolo erau ținuți deținuții politici și sugerându-li-se astfel că, prin căderea Bastiliei au fost eliberați cei care se opuneau regelui. Minciună absolută, evident. În Bastilia se aflau la momentul evenimentelor respective doar 6 deținuți, după cum urmează: patru falsificatori, un nobil condamnat pentru crimă și doi pacienți cu tulburări mentale. În special, în ceea ce-i privește pe ultimii doi, ar trebui să știți că Bastilia era folosită de către familiile nobile ca azil pentru membrii care sufereau de boli mentale. Așadar, marea eliberare a scos din „negrele temnițe regale” patru borfași, un criminal și doi nebuni. Pe această minciună se bazează „măreția Franței” și a regimului care-a venit după această teribilă nenorocire. Și nu doar a lor, ci a întregii lumi întrucât, după cum constatați, tipologiile eliberate atunci la Bastilia conduc acum lumea: borfașii, criminalii și nebunii.

Când afirm chestiunile amintite, educația îi face pe interlocutorii mei să-mi dea replica seacă: „da, dar asta a adus egalitatea între oameni, element pozitiv, care nu poate fi contestat”. În mod evident, îmi încep expozeul demonstrându-le aberația: cum pot fi egale două persoane care sunt eminamente diferite? Unul e înalt altul scund, unul gras altul slab, unul e urât altul e frumos s.a.m.d. Găsește-mi doi oameni egali și putem continua discuția. „Nu, nu despre asta e vorba! E vorba de egalitate în fața legii, de egalitatea de șanse”. Și-apoi, evident, mă apucă nervii. Când n-a fost egalitate în fața legii sau egalitate de șanse? Încă de pe vremea lui Hammurabi(de fapt înaintea sa) exista un cod de legi uniform. Iar atâta timp cât mulți oameni au ajuns din sclavi oameni liberi sau bogați, înseamnă că a existat inclusiv egalitatea de șanse. „Bine, bine - va fi reacția normală - dar în Codul lui Hammurabi erau definiți trei tipuri de oameni: omul liber, cel care se prosternează și sclavul. Ce egalitate e asta? De asemenea, în timpul Vechiului Regim nobilii scăpau adesea de acuzații, în timp ce oamenii simpli nu.”. Și-abia de-aici începe circul deoarece oamenii confundă termenii.

Faptul că unii scăpau de acuzații este cât se poate de uniform în timp și ține de corupția sistemelor juridice. Care corupție s-a manifestat și înainte, dar și acum. Cei care-mi vorbesc despre egalitatea în fața legii să se uite doar la regimul postrevoluționar de la noi, care nici măcar nu e cercetat pentru trădările executate la fiecare respirație și pentru jaful la care-au supus oamenii. Așa că lăsați-mă cu „egalitatea” asta.

De fapt, aș merge chiar mai departe. OK, putem accepta ideea teoriei egalitariste, dar pentru cât timp? Să mă fac înțeles: nu-s vreun tiran din fire, dar trebuie să pricepem un lucru, anume stratificarea societății. Indiferent câte teorii egalitariste aberante ar fi introduse, societatea tot se stratifică. Iar delimitările gen cele din codul lui Hamurabbi nu-s un accident, ci, mai degrabă, o constantă a istoriei. Iar insistența de-a dreptul aberantă a societății actuale în egalitarism este o sursă de dezordine, decepție și frustrare. Să explic.

Indiferent cum ai da-o, se disting în societate două categorii de oameni: cei care știu ce au de făcut și cei cărora trebuie să li se spună ce au de făcut. Oricum ai da-o, oricum ai considera-o, cele două categorii sunt cât se poate de distincte, iar oamenii fac alegerea într-un mod absolut asumat. Rețineți: aici nu e vorba că unii ar fi proști, iar ceilalți deștepți. Proști și deștepți sunt în ambele categorii. Pur și simplu însă, unii aleg cât se poate de conștient să-și „externalizeze” unul sau mai multe aspecte ale vieții proprii. Doar din distincția amintită putem înțelege că avem o categorie de oameni care-s mai dinamici, care au anumite idealuri, care caută să privească în depărtare, bazându-și pașii pe ceea ce urmăresc. La fel, există o altă categorie, ceva mai statică, mai degrabă așteptând să primească în loc să întindă mâna cu hotărâre și să-și ia, care respectă regulile trasate de alții, fără a se gândi să le conteste s.a.m.d.

Iată așadar cum, doar printr-o observație minoră, reușim să avem imaginea unei societăți strict segmentate. Mergând mai departe cu observația, ne putem întreba limpede: oare cei cărora trebuie să li se arate ceea ce au de făcut au de ce să se pronunțe asupra unor treburi precum direcția în care evoluează societatea? Să luăm un exemplu practic. Recent am avut nevoie de-un faianțar și-am dat lovitura: am găsit un băiat extrem de muncitor, care a lucrat impecabil și rapid. A luat banii asupra cărora ne înțeleseserăm și l-am invitat să-și tragă sufletul la o cafea și o prăjitură. I-am spus că apreciez modul în care a lucrat, că nici nu speram să rezolv atât de repede povestea asta și l-am întrebat dacă nu s-a gândit să se extindă, adică să-și ia mai mulți băieți buni pe lângă el pe care să-i coordoneze și astfel să poată lua mai multe lucrări. Nici n-a vrut să audă! „La ce-mi trebuie mie asta? Eu iau lucrarea, îmi văd de ea și-mi iau banii. Cu cât fac mai repede, cu atât iau mai mulți bani. Și dacă treaba e bună lumea mă recomandă. De-aia am cereri de nici nu pot să le iau!”. Păi tocmai asta e problema, i-am explicat eu. Dacă ai avea mai mulți oameni ai putea lua și lucrările celelalte. Tu știi să alegi oamenii, îi simți dacă lucrează bine sau rău. Pentru unul ca mine e greu, mereu merg pe noroc. Uite așa ai putea nu doar să câștigi mai mulți bani, dar și să oferi servicii de calitate. „Nu mă încurc eu cu așa ceva! Mi-e de ajuns!”. Culmea, discuția a alunecat și-n alte direcții, motiv pentru care m-a făcut să-i apreciez onestitatea: omul nu votase niciodată! De  ce? Pentru că spunea că nu înțelege ce și pentru ce să voteze și că are impresia că prin votul lui ar trimite niște hoți pe funcție. Bine, i-am zi eu, dar uite că acum te lovește și pe tine prețul curentului, creșterea de prețuri s.a.m.d. „Asta e, mi-a zis el, cresc și eu prețul și mă descurc!”. L-am apreciat și l-am invitat să mă mai viziteze când poate, mulțumindu-i pentru munca pe care a făcut-o. 

Omul acesta e un om onest. Chiar dacă prin stilul său independent ar putea părea dintre cei care știu ce au de făcut, prin faptul că nu-și asumă riscuri suplimentare, limitându-se, face parte de fapt din cealaltă categorie. Însă e un om onest deoarece a înțeles ceea ce mulți din categoria aceea nu-s capabili să înțeleagă, anume că nu e bine să-ți bagi nasul acolo unde nu-ți fierbe oala. Iar refuzul lui de a vota mi se pare un teribil semn de onestitate. Însă doar o minoritate din această clasă e dotată cu un asemenea bun simț. Din păcate, mulți din acest segment au impresia că „ei știu mai bine”, cu toate că  nu-s capabili nici să-și gestioneze propriile venituri. Din păcate unii ajung să se cocoțeze, provocând adevărate cataclisme atunci când ajung în vârful piramidei.

Luați-l ca exemplu pe Mucușor. Ce-a făcut idiotul ăsta la viața lui? Absolut nimic. O nulitate care nu știe altceva decât să dea în judecată și să temporizeze prin tertipuri de tribunal. Și, desigur, să ia pe la spate bani de la păpușarii săi. Îl vedeți pe individul ăsta capabil să-și facă singur un destin? După cum limpede se observă, destinul îmbrățișat liber de el este cel de unealtă, adică de slugă. Și-abia acum înțelegem fragilitatea așa-zisului egalitarism. Prin mecanismele statutate de Revoluția Franceză, în principal de votul universal, o masă de oameni care nu are nicio idee despre ceea ce ar trebui să se întâmple ajunge să decidă pentru ceilalți, care au o imagine clară asupra a ceea ce mai bine pentru comunitate. Și uite-așa, diverse slugi ale unor interese obscure, ajung să se cocoțeze transformând totul într-un coșmar. Însă coșmarul e perceput de segmentul dinamic al populației întrucât cel slugarnic consideră teroarea o constată a vieții lor. Și uite-așa democrația clamată de progresism se dovedește calea cea mai sigură către tiranie.

Și, întrucât lungul meu expozeu se apropie de final, poate că e interesant să ne uităm în ograda noastră. Oare de ce noi suntem așa cum suntem? Oare nu cumva asta se întâmplă din cauză că mult prea mulți dintre noi așteptă „să ni se dea” în loc să ne luăm singuri. Și, mergând mai departe, oare nu cumva am fost educați să avem idealuri mărunte? Eu am făcut școala în comunism. Ne înghesuiam în pauze să luăm gumă de mestecat cu surprize de la un nene, care le vindea ilegal. Profesorii îi spuneau „bișnițarul”. Și, de altfel, școala ne spunea că orice om care are o inițiativă e bișnițar. Doar că omul ăla făcea ceva minunat pentru noi: ne făcea rost de gume de mestecat cu surprize în condițiile în care în magazinele comuniste găseai doar „Gumela”, o chestie tare de-ți rupeai dinții în ea până începea să semene a gumă de mestecat. 

Culmea, aveam în familie o „oaie negră”, pe vărul meu. Se ocupa cu blugi, adidași, casetofoane, aparate video s.a.m.d. Avea tot ce ți-ai dori. Ai mei nu-l înghițeau și, culmea, nu pentru că se descurca în felul în care se descurca, ci pentru că, spuneau ei, „dacă-l prind ăștia ne-ar putea da de gol”. Deh, le intrase frica în oase din cauza originii nesănătoase care-i făcuse să încerce să se piardă în imensitatea Bucureștiului. Asta în ciuda faptului că vărul le explicase cum stă treaba: nu era de capul său, tot comerțul ilegal era gestionat de o rețea ramificată până la vârful țării și că e mai puțin probabil să fie el prins decât să fie tata dezvăluit de vreun dușman din cercul lui de cunoscuți. 

Ceea ce vreau să subliniez e că educația de atunci, dar mai ales cea de acum, e axată pe castrarea mentală a individului și pe micșorarea programatică a numărului celor care „știu ce au de făcut”. De-aia de multe ori „proștii învârt banii”. Pe ei școala nu i-a infectat! 

Înainte era vorba de „strategia comunistă de edificare a omului nou”. Iar acum e vorba de ... același lucru, cu singura diferență, anume că acum educația îi face sclavi pe oameni pentru a servi interesului ocupantului. 

Culmea, ruperea pisicii în două la noi se poate face strict încurajându-i pe cei cărora nu li s-a reușit tăierea avântului prin educație. Și, mai mult, schimbând din temelii sistemul educațional, astfel încât, la final, oamenii să poată alege conștient în ce clasă se încadrează: în cea a celor dinamici, care știu ce vor, sau în cea a celor statici, cărora trebuie să li se dea. Și de-aici, inclusiv treburile precum votul trebuie separate. Ce sens are să decizi destinul atunci când n-ai habar care-i direcția ta? Vi se pare suficient de onest? De-aci și ideea: egalitate, egalitate, dar până când? Eu aș propune vârsta de 28 de ani. Să vezi atunci ce dinamism va căpăta societatea! Și, mai ales, ce bine o vor duce toți: atât cei dinamici cât, mai ales, cei statici.