A inceput foamea

Cu toate că aveam în plan dezbaterea unui alt subiect, prefer să discut astăzi despre ideile rezultate din întâlnirea dintre Isărescu, Pogea şi bancheri. Un fel de masă rotundă a disperării, unde fiecare a încercat să paseze pisica spre celălalt. În final s-a încercat desenarea unei strategii care ne-ar arunca undeva în anii '90i.

Să le luăm pe rând. În primul rând, Pogea a venit să spună vorbe mari despre lucruri mici. A vorbit, între altele, de odioasa moştenire(ştiţi vreun guvern de până acum care a trăncănit mai puţin de 6 luni despre cât de proşti erau predecesorii?), de economie în general, de buget s.a.m.d. În ceea ce priveşte bugetul, nu voi afirma decât că este construit pe nişte baze total nerealiste, iar dacă în acest an se reuşeşte înregistrarea unui deficit mai mic de 6%, înseamnă că avem de-a face cu o performanţă. În ceea ce priveşte restul subiectelor, cred că este destul de simplu să vorbim frumos despre nimic. La fapte stăm mai prost!

Isărescu a creionat fluxul banilor aşa cum şi-l doreşte în clipa de faţă: băncile creditează statul prin cumpărarea de titluri, iar statul, mai departe, finanţează economia prin investiţii masive în diverse dude. Asta ar însemna întoarcerea în perioada 1996-2000. Mai ţineţi minte? Băncile colectau bani de la populaţie, bani pe care-i plasau la Ministerul Finanţelor. Iar din această "speculaţie" îşi asigurau o bună parte a profiturilor. Vremurile nu mai sunt aceleaşi, iar reţeta de-atunci în mod sigur nu se mai potriveşte acum. Pe de altă parte, aş fi curios să ştiu de ce s-a ajuns la concluzia că statul ar fi cel mai potrivit actor pentru resuscitarea economiei. Dacă nu mă înşel, până acum statul nu a generat altceva decât corupţie şi nu văd de ce rezultatul actual ar fi diferit. Oricum, nu trebuie să ne facem mari probleme întrucât cei care ar trebui să cumpere certificate nu prea au cu ce. Iar când au, cred că preferă să acopere găurile băncii mamă.

Şugubeţi, bancherii au prins din zbor dorinţele celor doi şi au început cu cererile. Cum scăderea rezervei minime nu mai puteau să o pună pe tapet, propunerea surpriză a fost prelungirea perioadei până la executarea silită. Este una dintre cele mai periculoase măsuri, iar propunerea făcută arată disperarea unor bancheri. Voi explica pe scurt la ce se referă aceasta. Până acum perioada maximă acceptată era de 90 de zile. Aceasta nu înseamnă că în 90 de zile se trece la executarea clientului ci că, la o întârziere mai mare de 90 de zile, banca este obligată să constituie provizion la 100% din suma creditului. Pentru a-şi reduce cheltuiala cu provizionul banca este obligată să treacă rapid la executarea silită a clientului întrucât orice sumă recuperată se constituie în venit. Mărirea acestei perioade are un efect pervers întrucât eliberează pentru moment nişte bani din provizioane, rostogolind cheltuielile actuale în viitor. În plus se măreşte perioada de constituire a provizioanelor intermediare. Aceasta este doar o îmbunătăţire pe hârtie întrucât, un client care nu a adus banii timp de 90 de zile, în mod sigur nu se mai gândeşte să treacă pe la bancă. Între timp, restanţele se acumulează, iar la executare sumele care trebuie recuperate sunt mult mai mari. Alt rateu marca Gheţea!

Ca o concluzie, pot spune că am asistat la o întâlnire fără rost, unde s-au discutat vorbe . Nu cred că piaţa românească are capacitatea de a acoperi găurile şi dezechilibrele bugetului. Trebuie să recunoaştem că, în acest moment, singurele soluţii viabile sunt FMI şi UE. Dar FMI nu este acceptabil întrucât din nou suntem în campanie electorală, iar restricţiile pe care le-ar impune sunt de neacceptat într-o asemenea perioadă! Cu toate acestea, trebuie să conştientizăm care sunt priorităţile naţionale. Nu de alta, dar când ne vom trezi din visare s-ar putea ca FMI să nu mai aibă bani.

Omul care tunde iarba

Mai ţineţi minte vremurile de exuberanţă economică? Perioadele în care fluvii de bani curgeau dinspre ţările bogate, când lumea era împărţită între manufacturieri(emergenţii) şi speculanţi(naţiunile bogate). Era o perioadă în care puteai ridica o companie de la zero, iar listarea la bursă se făcea în câţiva ani. Şi, dacă printr-o minune ai fi avut nevoie de credit, obţinerea acestuia era floare la ureche.

În această perioadă au cunoscut o dezvoltare fabuloasă fondurile de investiţii cu grad ridicat de risc(hedge funds). Vehicule financiare complexe, lucrând cu instrumente sofisticate şi strategii de investiţii aproape obscure, hedge funds-urile şi-au tras seva din lumea emergentă. La un moment dat nu părea nimic exagerat ca un băieţel abia ieşit din şcoală să vină să-ţi propună o strategie bazată pe tranzacţii pe piaţa rusă, investiţii imobiliare în Kazahstan sau pachete de acţiuni la nişte firme impronunţabile din Bangladesh. Toată lumea urmărea cum unii se îmbogăţeau pariind pe creşterea pieţelor din ţările emergente, iar asta i-a făcut să-şi piardă capul. Dat fiind faptul că zona paradisiacă în care mulţi încă îşi pun speranţele e în fierbere ,m-am gândit să "dăm un tur de orizont" şi să încercăm să intuim ceea ce urmează.

Pe la începuturile crizei s-a crezut că ţările exportatoare de petrol precum Rusia şi cele din zona Golfului Persic sunt ferite de criză. Într-adevăr, nimic nu prognoza ceea ce avea să urmeze, mai ales că în cursul anului trecut, pe fondul unor speculaţii masive, preţul petrolului a crescut de câteva ori. Această bogăţie imediată a creat premizele unei creşteri fabuloase dublată de o explozie a optimismului. Reţeta a fost similară cu cea din SUA: credite din ce în ce mai mari, investiţii grandioase şi, în final, probleme acute de finanţare. Gândiţi-vă numai cât costă terminarea construcţiilor faraonice din Dubai.

În Rusia, indicatorii macro prezintă o economie în derivă care, sub povara datoriilor, riscă să se prăbuşească. Criza financiară a lovit puternic sistemul bancar rusesc şi a condus la o presiune extremă pe rublă. Aceasta, cu toate intervenţiile băncii centrale având ca scop încetinirea deprecierii, continuă să cadă antrenând după sine creşterea restanţelor şi deprecieri ale indicatorilor celor aproximativ 1000 de bănci ruseşti. De altfel, de curând, Banca Centrală a Rusiei a început retragerea autorizaţiilor de funcţionare pentru mai multe instituţii din cauza deprecierii indicatorilor(rate scăzute ale capitalurilor de bază şi capacitate scăzută sau incapacitate de rambursare a datoriilor) .

Fenomene similare se prezintă în toate statele ex sovietice. Kazahstanul - pe care l-am pomenit la începutul acestui articol - are de asemenea un sistem bancar extrem de fragil şi se confruntă cu scăderi masive ale imobiliarelor. Recenta devalorizare a tenge-ului a redus costurile de producţie ale exportatorilor de petrol şi, prin această mişcare, se speră că situaţia se va stabiliza. Dacă în Kazahstan pare a fi cât de cât sub control, în Belarus a fost nevoie de intervenţia FMI pentru stabilizarea situaţiei. Aflat sub cizma politică a Rusiei, Belarusul merge în derivă pe fondul căderii cererii pentru produsele sale, al lipsei ajutorului rusesc şi al scăderii accelerate a rezervei valutare. În aceste condiţii, prima măsură luată sub presiunea FMI a fost aceea de devalorizare a rublei din Belarus cu aproximativ 20%. Situaţia nu numai că nu este stabilizată, dar riscă să degenereze. Ucraina, aflată într-o profundă contracţie economică, pare a se confrunta în acest an cu un deficit bugetar masiv, pe fondul scumpirii cheltuielilor cu achiziţia de gaze şi al căderii exporturilor. Datoria externă şi situaţia politică precară sunt, de asemenea, elemente îngrijorătoare care tind să destabilizeze economia ţării.

În Asia, situaţia este, de asemenea, îngrijorătoare. China speră să aibă o creştere economică de 6%, dar şansele sunt destul de mici. Cei mai mulţi analişti nu văd posibilitatea unei creşteri mai mari de 5% din cauza scăderii accelerate a exporturilor. De asemenea, nici cererea internă nu stă pe roze, aşa că sunt toate şansele ca ţintele fixate de guvern să nu fie atinse. Oricum, bazându-se pe generoasa piaţa internă, China pare deocamdată departe de problemele celorlalte state emergente. Această percepţie este încurajată şi de obscuritatea sistemului financiar chinez care, cel puţin până acum, nu a dat semne de derapaj, dar m-aş mira să nu fie afectat de euforia investiţională de până acum un an. Pakistanul a dublat efectele negative ale crizei mondiale cu o situaţie politică de-a dreptul explozivă. Problemele teritoriale pe care le are cu India, precum şi poziţionarea sa în relaţia cu SUA sunt menite a accentua problemele economice întrucât, la ora actuală, fluxurile financiare ale acestei ţări sunt practic ştrangulate. Rezerva valutară a Pakistanului este de numai 3 miliarde de dolari, punând sub semnul întrebării capacitatea de finanţare a datoriilor. De asemenea, moneda naţională s-a depreciat cu 15%, iar presiunile asupra acesteia sunt în continuare mari. India pare ceva mai pregătită, dar are probleme serioase în ceea ce priveşte creşterea necontrolată a populaţiei. Creşterea economică, în cazul unui scenariu pesimist, urmează să fie de doar 4.7%, iar în cazul optimist de 6.8%(cf. S&P). Ambele valori sunt insuficiente dacă ţinem cont de numărul extrem de mare de locuri de muncă care trebuie create. De asemenea, India tinde să-şi piardă locul de outsourcer al lumii pe fondul unei mişcări de reinternalizare practicată în special de către companiile americane. Oricum, la fel ca şi în cazul Chinei, India are avantajul unei pieţe interne generoase(dar extrem de săracă). Coreea de Sud, altădată tigrul asiatic, are probleme generate de investiţiile în capacităţile de producţie care acum se dovedesc a fi fost supradimensionate. În paralel, băncile au finanţat dezvoltări imobiliare "fără acoperire", iar acum au intrat într-o criză profundă. Cu toate acestea, situaţia financiară a Coreei de Sud pare bună, dacă privim prin prisma rezervei valutare de peste 200 mld. dolari, mai mult decât suficientă pentru acoperirea datoriilor pe termen scurt.

Întorcându-ne pe bătrânul continent, remarcăm că Europa de est reprezintă zona cu cea mai mare probabilitate de aterizare forţată. Statele din această regiune au ca şi caracteristici comune deficite mari de cont curent, pieţe bancare dominate în proporţie de până la 90% de bănci străine şi, implicit, o dependenţă foarte mare de finanţarea externă. De asemenea, statele estice pot fi foarte uşor victime ale intereselor mai-marilor Europei care sunt dispuşi să se uite mai mult către ograda proprie, lăsând în mâna hazardului restul problemelor. Dacă până acum finanţarea deficitelor se făcea din credite şi investiţii, criza financiară le-a crescut costul creditării, iar "conducta investiţiilor" s-a oprit brusc. Cele mai afectate state sunt, de departe, statele Baltice. Combinaţia dintre deficitele uriaşe de cont curent (în Letonia peste 20%) şi ratele fixe de schimb pot conduce în orice moment la crize financiare radicale. În ceea ce priveşte aceste state nu se pune problema dacă ci când va avea loc dezastrul. Ungaria are una dintre cele mai mari datorii guvernamentale din zonă(aprox. 80%) şi o previziune de contracţie a economiei cu 1%. În acelaşi timp, pe fondul limitărilor bugetare şi al scăderii salariilor consumul intern scade continuu. Ajutorul FMI pare a fi stopat căderea de acum câteva luni, dar situaţia continuă să fie tulbure. Bulgaria, vecina noastră de la sud, are o datorie externă de aproape 100% din PIB, un deficit de cont curent de peste 20% şi un curs fix. Cu toate că, teoretic, este abonată la cădere, sunt pozitive excedentul bugetar şi creşterea economică prognozate pentru anul în curs. În ceea ce priveşte România, am scris foarte mult pe acest blog: deficit mare de cont curent, deficit bugetar mare(dacă în 2008 am avut 5%, este posibil ca anul acesta să depăşim 6%) , datorie externă mare(celor care doresc să scoată în evidenţă faptul că mare parte din datoria externă este privată, le recomand acest articol al lui Ilie Şerbănescu) şi risc mare de depreciere a monedei naţionale cu implicaţii directe asupra indicatorilor bancari. Mai mult, faptul că suntem într-un an electoral va avea, în mod sigur, implicaţii asupra performanţelor noastre.

Acesta a fost turul de forţă pe care l-am făcut prin zonele emergente ale lumii. Ceea ce am vrut să demonstrez este faptul că, peste tot lucrurile stau prost(contrar celor care cred că există insule de stabilitate). În plus, statele emergente îşi arată acum gravele dezechilibre care, în perioada de euforie, erau tratate ca fenomene marginale, "inerente unei dezvoltări accelerate". Ceea ce se va întâmpla va fi, cel mai probabil, reintrarea acestor economii în normalitatea de dinaintea "bunăstării aplicate cu forţa". Numai că, prin această "reîntoarcere la origini", cei care vor încasa loviturile vor fi tot statele de la care a pornit nebunia întrucât economiile emergente pur şi simplu nu au cum să plătească preţul dezvoltării lor accelerate. Acesta poate fi cel de-al doilea val al crizei, mult mai radical decât primul.

Revenind la titlul articolului, putem spune că economiile emergente seamănă ca două picături de apă cu retardatul Jobe Smith din romanul lui Stephen King. Iar răzbunarea acestui Jobe economic poate fi extrem de dureroasă pentru toată lumea.

Gloom, Boom & Doom

Desigur, un interviu cu Marc Faber, "tătucul" Gloom Boom & Doom report. Interviul a fost acordat Bloomberg TV. Vizionare plăcută şi optimism moderat!

Vremea tacerii

Rămân surprins de avântul revoluţionar pe care l-au luat politicienii în ceea ce priveşte concesiunea făcută firmei Sterling. Apreciez dăruirea cu care se aruncă întru demascarea duşmanului de clasă ameninţând cu desecretizări. Judecând logic, mi se pare perfect legitimă o asemenea iniţiativă întrucât este de neînţeles existenţa unor clauze secrete atunci când faci afaceri cu statul. Dacă în cazul diverselor contracte care ţin de siguranţa naţională(în general cele din zona armatei, a serviciilor secrete etc.) poate fi înţeleasă noţiunea de secret, în ceea ce priveşte restul contractelor nu văd rolul secretizării. Eu, contribuabil fiind, trebuie să ştiu exact pe ce se duc banii mei. Întrucât mă declar de acord cu acest lucru, trebuie să apreciez eficienţa cu care politicienii sunt gata să desecretizeze anexele acestei hotărâri. Ceea ce mă nedumereşte însă este lipsa de voinţă din partea autorităţilor române în ceea ce priveşte desecretizarea contractului de privatizare al Petrom. Deja răbdarea mea a cam ajuns la limită întrucât, la guvernare s-au cam perindat toate partidele importante şi nu am simţit din partea niciunuia vreo dorinţă specială de a desecretiza acest contract. Dacă mai punem la socoteală şi că această privatizarea fost votată în parlament, cred că avem de-a face cu un fenomen cel puţin bizar. Totuşi, în cazul Petrom a fost vorba de cedarea tuturor rezervelor ţării în condiţii, zic eu, nu prea avantajoase pentru noi. În cazul de faţă este vorba doar de două concesiuni(probabil tot în condiţii dezavantajoase, naiba ştie!). Ciudat nu?

Un alt element care mi-a trezit interesul este faptul că acest scandal s-a iscat aproape imediat după pronunţarea sentinţei în procesul intentat Ucrainei. Oare respectiva hotărâre nu avea aceeşi greutate şi înainte de pronunţare? O încredinţare directă şi o anexă secretă nu era la fel de gravă şi în urmă cu câteva zile? Totuşi, vânzoleala produsă în jurul acestui subiect pare suspect de concertată pentru a fi naturală. Părerea mea este că această "descoperire" putea fi un excelent subiect de atac în campania electorală, ca să nu mai vorbim de o posibilă anchetă cu tamtam a DNA-ului. Nu vi se pare ciudat că dintr-o dată explodează un scandal despre care nimeni nu a suflat nimic până acum?

Nu voi trage nicio concluzie în acest articol. Voi lansa totuşi trei întrebări asupra cărora puteţi să meditaţi, dar vă rog ca în comentarii să nu pomeniţi nume de companii(ştiu că ştiţi, doar de-aia citiţi blogul ăsta nu pe cel al Simonei Sensual :-) ).

1. Există vreo companie care a semnat un contract cu Ucraina pentru exploatarea zăcămintelor în eventualitatea în care România va pierde procesul de la Haga?
2. S-a schimbat ceva după sentinţa pronunţată la Haga? Simte cineva că-i fuge pământul de sub picioare din cauza acestei decizii?
3. Noi suntem chiar atât de proşti? Şi dacă da, de ce?

Precizare: "Tiempo de silencio" este un roman aparţinând lui Luis Martin-Santos.

Confruntarea valutara

Citesc în Ziarul Financiar seria de articole a lui Adrian Vasilescu. Evident, ca de fiecare dată, consilierul BNR ne înfăţişează o lume feerică, unde se dau lupte, se fac alianţe(asta n-a spus-o, dar sună bine :-)) şi unde funcţionează o lege implacabilă: legea pendulului. Aflăm cu stupoare tot mecanismul care a făcut ca, datorită acestui efect de pendul, euro să piardă, în timp ce leul a început să demareze furios.

Ar fi foarte interesantă opinia domnului Vasilescu, dacă nu am ţine cont de câteva realităţi. Spre exemplu, în luna decembrie 2008 din rezerva valutară s-au evaporat aproximatv 1 miliard de euro. Oficialii BNR ne-au declarat atunci că această scădere a fost cauzată de diferenţele de curs, dar nici până-n ziua de azi nu-mi dau seama ce curs au folosit pentru reevaluarea rezervelor. Mai degrabă bănuiec faptul că o bună parte a acelui miliard a fost jertfită pe altarul menţinerii unui curs de sub 4 RON/EUR. În ianuarie, din rezervă s-au volatilizat încă aproximativ 300 milioane EURO. Despre această sumă nu ni se spune nimic, BNR preferând comunicarea seacă a intrărilor şi a ieşirilor din rezervă.

Este clar că dincolo de pendulele lui Vasilescu se află o mult mai pământească luptă între BNR şi restul lumii. Este de neînţeles cum la nivelul BNR există percepţia că sunt mulţi cei care au acumulat euro şi aşteaptă o creştere în vederea obţinerii unor câştiguri fabuloase, sugerându-se că aceştia, alături de exportatori şi speculatori ar fi motorul creşterii cotaţiei. Eu cred că principalul element al actualelor tensiuni este numai şi numai situaţia economică precară a României. Am mai repetat-o de-o mie de ori până acum: nu putem trăi la infinit pe credit şi prin iluzii. Sunt ferm convins că asta o ştiu foarte bine şi oficialii BNR. Ceea ce nu înţeleg sunt motivele care stau la baza acestui misterios joc de-a "baba oarba", dominat de mişcări haotice. Până la urmă, sub presiunea realităţii, cursul va ajunge la nivelul de echilibru fie că vrea sau nu cineva. Prin continuarea jocului împotriva curentului nu facem altceva decât să întârziem momentul zero şi să radicalizăm efectele acestei întârzieri. Fac parte dintre cei care cred că reforma nu se poate face prin politică monetară. Mai mult, sunt ferm convins că în perioadele de criză încercarea de contracarare a efectelor strict prin politica monetară face mai mult rău decât bine.

În concluzie, nu-mi rămâne decât să aştept oprirea pendulului lui Vasilescu şi intrarea noastră în lumea reală. În timpul acestei aşteptări, poate se va găsi cineva care să înţeleagă că, înainte de privitul cu speranţă către farul călăuzitor numit BNR, ar trebui să se treacă la reformă. Sunt ferm convins că atunci şi Isărescu ar răsufla ceva mai uşurat.

Imperiul de carton

Vestea că Josef Pröll, ministrul austriac de finanţe, va face prin Europa de Est are rolul de a ne îngrijora. Aşa cum am atras atenţia într-un articol mai vechi, există o presiune puternică venită dinspre această ţară pentru susţinerea băncilor proprii. Ceea ce ar dori domnii austrieci ar fi ca noi, în prostia noastră, să conştientizăm faptul că, deşi băncile respective sunt instituţii pur private, este datoria noastră să le capitalizăm. Şi când spun a noastră, mă refer la statul român care ar trebui să bage adânc mâna în buzunar pentru a oxigena respectivele instituţii.

Oficial, domnul Pröll vine în ţările estice "pentru a promova un plan de protecţie a băncilor austriece". Ce-nseamnă asta? Simplu. Probabil ţările respective ar trebui ca, alături de statul austriac, să facă front comun întru apărarea vaşnicului interes austriac pe aceste pământuri. Şi, pentru a da greutate vizitei sale, băncile austriece au început un transfer masiv de fonduri către băncile mamă(asta conform unei declaraţii a celui de-al doilea om în stat). Dacă acest fenomen este adevărat, înseamnă că Pröll poate să negocieze "cu pistolul pe masă", adică ameninţând că, în cazul în care nu obţine ajutorul dorit, pot apărea fenomene radicale. Dacă vă întrebaţi de unde putem da noi bani, probabil domnia sa are deja răspunsul: un împrumut de la UE garantat de statul român. Altfel nu văd niciun motiv pentru care Pröll să se coboare în plevuşca estică.

Pentru a înţelege şi mai bine disperarea domniei sale, voi aminti doar că, în conformitate cu unele informaţii, expunerea instituţiilor financiare austriece pe Europa de Est este de aproximativ 230 mld. EUR, adică 68% din PIB-ul Austriei. Aceasta înseamnă că Austria ar fi practic sufocată în cazul unor derapaje ale estului europei. În aceste condiţii, nu cred că banii respectivi vor fi folosiţi pentru continuarea creditării în Est mai ales că această zonă devine din ce în ce mai periculoasă.

Prin gura aceluiaşi Geoană, se pare că se prefigurează o soluţie: „Nu pot să le spun să vină cu bani de acasă, dar poate găsim împreună un pachet, împreună cu BNR, cu băncile comerciale din România, cu factorul politic european, care are şi el o influenţă asupra băncilor respective, şi să ne apucăm să credităm economia reală, pentru că principala problemă dincolo de buget, dincolo de presiunea socială, este că în acest moment nu mai există credit în economia reală din România. Şi se sufocă firmele acestea. Trebuie să le salvăm cu orice preţ”.

Sunt sincer îngrijorat de această perspectivă. Este clar că, în condiţiile în care austriecii deţin o halcă importantă din sistemul nostru bancar, ne pot forţa să facem diverse concesii. Cred însă că trebuie să ne menţinem fermi. Cum nu deţinem o bancă de stat puternică s-ar putea să ne coste, dar există soluţii alternative de creditare a economiei. Trebuie să înţelegem că, la cât suntem de săraci, nu ne putem permite să aruncăm cu banii pentru salvarea unor instituţii care nu ne aparţin(evident, dacă se pune problema salvării acestor instituţii). În cazul în care cedăm acestor şantaje riscăm să ridicăm nota de plată la valori insuportabile pentru contribuabilul român. Şi asta numai pentru a sprijini un imperiu de carton.

Update:
- Reacţia preşedintelui Basescu referitoare la finanţarea băncilor româneşti de către bancile mamă;
- Replica Erste Group la declaraţia Preşedintelui.

Davos - vorbe-n vant

În mod normal ar fi trebuit să nu scriu despre acest subiect întrucât, dincolo de câteva isterii care nu-şi aveau locul, Davos n-a însemnat nimic. Nu m-am numărat printre cei care au privit cu speranţă către acest forum întrucât - din punctul meu de vedere - singurii care au acest drept sunt proprietarii de hoteluri din zonă. Până la urmă ,ei sunt singurii care văd binefacerile acestei întruniri.

Dacă până acum Davos-ul era un simbol al bunăstării, al celebrării profiturilor exorbitante şi al optimismului opulent, iată că lucrurile s-au schimbat la 180 de grade, ediţia din acest an fiind ceva mai discretă. Lăsând la o parte chestiunile de culise, pot spune că mi-au atras atenţia figurile ceva mai crispate ale participanţilor, mesajele mult mai rezervate şi doza de optimism redusă la maxim. Doar suntem în criză, iar speech-urile participanţilor mi-au confirmat încă odată faptul că mai marii planetei sunt cam abulici în ceea ce priveşte strategia pentru depăşirea crizei(dacă va mai avea cine să depăşească ceva).

Referitor la bănci, am fost surprins să remarc din partea unora o speranţă că situaţia îşi revine sau că suntem pe drumul spre revenire. Asta în condiţiile în care falimentele bancare încă nu s-au oprit(numai în SUA au mai dat faliment trei bănci regionale), iar guvernele luptă din greu pentru oprirea căderii libere a instituţiilor financiare. În ceea ce priveşte viitorul acestui sector, mi-au rămas în minte cuvintele guvernatorului Băncii Centrale a Italiei, Mario Draghi: "In the end, what we want is a financial industry and banking-sector industry where you have more capital, less debt, more rules and much stronger supervision". Asta ar însemna atât revenirea băncilor la funcţia lor de bază cât şi o mai mare atenţie acordată managementului riscului(una din idei ar fi interzicerea externalizării riscului). Acum, dincolo de speranţele unora sunt curios să ştiu care vor fi acele bănci care vor rezista. În ceea ce-l priveşte pe Draghi, nu înţeleg de ce n-a aplicat până acum acum acea supervizare strictă, preferând o dezvoltare bezmetică şi riscantă a unor bănci din peninsulă.

Un alt subiect care a fost aprig dezbătut a fost cel al protecţionismului. Extrem de hilar a fost faptul că Putin şi Wen Jiabao au combătut protecţionismul erijându-se în cavaleri ai libertăţii. Evident pe cei doi numai interesul de moment i-a unit, iar intervenţiile lor au fost susţinute de către cancelarul german Angela Merkel (ştiaţi că în prima campanie electorală a fost acuzată că nu ştie care e diferenţa între salariul brut şi net?) şi de către premierul Gordon Brown. Trecând peste interesele unora, este clar că putem ateriza într-un haos total dacă ne vom întoarce la protecţionism. Din acest punct de vedere, subscriu opiniilor lui Gordon Brown care, de altfel, mi s-a părut a fi unul dintre cei mai rezonabili vorbitori.

Cu privire la noi, veştile pe care le-am recepţionat sunt mai degrabă proaste. Preşedintele Azerbaijanului, Ilham Aliyev, a declarat că ţara sa nu mai este dispusă să aştepte la infinit finalizarea proiectului Nabucco. Nu pot să nu asociez acest anunţ cu prezenţa lui Putin. Aş putea paria că a fost un aranjament al premierului rus care a dovedit că şi-a pregătit temeinic prezenţa la Davos. Cu toate acestea, este clar că azerii pierd aşteptând o Uniune Europeană anchilozată să finalizeze un proiect de câteva miliarde de euro. Dacă stăm să ne gândim bine, este vorba de securitatea energetică a continentului, dar asta se pare că nu contează prea mult în ochii tâmpi ai birocraţilor comunitari.

Ca o concluzie generală putem spune că am asistat la o nouă întrunire seacă. Dincolo de scandalul dintre premierul turc Tayyip Erdogan şi Shimon Peres, scandal în urma căruia Erdogan a fost întâmpinat ca un erou la întoarcerea în Turcia, nu s-a petrecut mare lucru. Doar discursuri sforăitoare, înţepături fine şi tandreţuri mondene. Sau vorbe-n vânt, aşa cum am spcificat şi în titlu.

Pentru mai multe informații citiți și:

• Davos finds no answers to crisis
• In depth coverage of Davos 2009