Incepe

P.S. Merg pe mana Spaniei! :-))

Dusmanul de la apus

Da, nu mai e niciun secret. Avem un duşman redutabil la apus, probabil cel mai mare duşman pe care puteam să-l avem în aceste vremuri. Aşa cum deja aţi ghicit, este vorba de Ungaria. Şi, cel puţin acum, nu mă refer la vreo revendicare teritorială sau vreo agresiune armată ci de o incredibilă ofensivă economică care este pe cale să ne sufoce.

Când alegerile din ţara vecină au fost câştigate de Fidesz am răsuflat uşurat deoarece respectivul partiduleţ nu este altceva decât o adunătură de aventurieri naţionalişti. În prima fază, intuţiile mi-au fost confirmate de declaraţiile iraţionale privind iminenţa repetării scenariului grec în Ungaria. Este o atitudine iresponsabilă atât de specifică partidelor gen Fidesz. În acel moment am crezut că, pe fondul unei nebunii la vestul nostru, România poate recupera mai uşor printr-o atitudine normală care, pusă în oglindă cu un comportament dezastruos al ungurilor, ne-ar crea un avantaj. Aici se pare că m-am înşelat teribil.

În primul rând, autorităţile maghiare au recuperat mult mai repede decât mă aşteptam. După un set de gafe început de secretarul de stat Mihaly Varga şi terminat cu ieşirile lui Viktor Orbán din timpul unui miting al liderilor UE, situaţia s-a stabilizat suspect de rapid, iar măsurile anunţate sunt mai bune decât ne-am fi aşteptat. În primul rând, naţionalismul partidului de guvernământ i-a ghidat instinctiv pe guvernanţi către o serie de măsuri pentru impulsionarea intreprinderilor mici şi mijlocii. Poate măsura cea mai bună pe care au luat-o este cea privind reducerea impozitului pe profit la 10% pentru IMM-uri. De asemenea, reducerea agresivă de taxe(începută de guvernul anterior) transformă Ungaria în ţara cu cea mai mică fiscalitate din UE. Iar acesta este un titlu destul de greu de obţinut având în vedere că din aceeaşi Uniune Europeană face parte, printre alții, și Ciprul.

Peste această imagine suprapuneți infrastructura impecabilă, forța de muncă educată, civilizația net superioară celei din arcul carpato-danubiano-pontic(parcă așa era frumos să denumești România pe vremea fostului dictator) şi un nivel al corupţiei infinit mai mic decât la noi. Este cred destul de clar că măsurile economice inspirate luate în vecinătatea noastră au, pentru noi, aproape rezonanța unei agresiuni economice. În aceste condiții, declarațiile sforăitoare de la București nu reprezintă altceva decât simple vorbe-n vânt.

Analiștii economici privesc suspicios recentul plan al autorităților maghiare. Într-un comentariu al Commerzbank(citat de Bloomberg) se spune cu subiect și predicat: "We do not think it likely that such a plan will satisfy the EU, the rating agencies or financing institutions such as the IMF, as a credible fiscal consolidation package. A plan of tax cuts is usually not an acceptable fiscal roadmap within an IMF program." Într-adevăr, e greu de presupus că un asemenea plan ar fi acceptabil, dar îmi revine în minte modul în care Ungaria a trecut peste recomandări similare pentru a-şi construi infrastructura. Aşa cum le-a reuşit atunci, este posibil să reuşească şi acum. Şi, aşa cum bine se ştie, cel mai important lucru e câştigarea încrederii investitorilor. Ungaria e pe cale să-i câştige, iar o asemenea victorie ar însemna că au câştigat lupta cu criza.

Ingrijorari

Zilele acestea avem din nou parte de spectacol. Era de aşteptat! De o parte unii fac paradă demagogică pozând în salvatorii neamului, iar, de cealaltă parte, sunt cei care scot câte cinci tone de pachete anticriză la minut. Nu ştiu de ce am impresia că trăiesc într-un ev mediu în care comerţul cu moaşte falsificate a fost înlocuit cu cel cu soluţii anticriză.

Situaţia este similară peste tot în lume, dar ceea ce se întâmplă la noi depăşeşte orice imaginaţie. De câţiva ani se mimează măsurile înţelepte, se face apela la divinitate şi se pierde timpul într-o prostie absolută. Nu voi mai repeta lucrurile spuse de atâtea ori. La urma urmei vedem cu toţii dezastrul de care avem parte. Şi, dacă voi spune că tot acest dezastru este cauzat exclusiv de prostie, cred că nu voi fi contrazis de nimeni.

Săptămâna trecută am fost înjurat de unii pentru că am afirmat că tăierea pensiilor şi salariilor este o prostie. Şi am afirmat acest lucru dintr-un motiv simplu: măsura respectivă ar putea fi considerată reformistă într-o societate comunistă. În capitalism altele sunt regulile, iar lucrurile acestea ar fi trebuit cunoscute de către cei care au impresia că se află la putere. Ceea ce se face acum nu este altceva decât o intrare voită în prăpastie, cu speranţa că până la urmă vom atinge fundul şi vom putea relua creşterea. Numai că respectiva prăpastie e mult mai adâncă decât ne putem imagina acum, iar aterizarea prea bruscă poate însemna moartea.

Aşa cum am mai spus, micşorarea de salarii şi pensii este doar începutul dezastrului. Urmează mărirea fiscalităţii. Deja germenii acestei mişcări se văd acum sub denumirea de "lărgire a bazei de impozitare". În fapt toată alergătura isterică după încă un ban în plus este contraproductivă. Spre exemplu, majorarea fiscalităţii în domeniul jocurilor de noroc nu face altceva decât să reorienteze jucătorii către platforme online aflate în paradisuri fiscale. Ceea ce reprezentau venituri fiscalizate/fiscalizabile se transformă cu bună ştiinţă în găuri negre. Şi acesta este doar un exemplu. Lipsa de eficienţă a majorărilor de taxe minore se va face simţită spre sfârşitul anului când, probabil, pe fondul scăderii dramatice a colectării se va lua decizia majorării TVA(în funcţie de amploarea dezastrului poate intra în calcul şi cota unică, dar tind să cred că majorarea TVA va fi justificată ca măsură menită a împiedica creşterea cotei). Evident, TVA-ul va aduce tot temporar venituri suplimentare la buget, dar o cotă mărită apărută într-o ţară sărăcită nu face altceva decât să încurajeze piaţa neagră. Cei care cred că instituţiile vor lupta cu piaţa neagră se iluzionează. La momentul respectiv statul va fi mult mai corupt decât acum, iar principala grijă a funcţionarilor va consta în a se alipi unuia din multele grupuri de contrabandă. Din nou veniturile statului se vor subţia, iar guvernanţilor nu le va rămâne decât o singură soluţie: inflaţia. Asta după ce-şi vor fi epuizat toată tolba de soluţii aberante. 

Degeaba se iluzionează unii că ceea ce este prezentat acum ca "reformă" reprezintă soluţia problemei. Este doar o măsură luată în disperare de cauză de unii care văd că le fuge pământul de sub picioare. Iar măsurile amintite nu fac altceva decât să le prelungească agonia. O agonie care pentru ei se poate dovedi foarte profitabilă. 

Probabil vă întrebaţi ce este de făcut. Cum nu se întrevede nimic bun pentru țară, cred că ieșirea de pe leu poate fi încă profitabilă. Cu toate că BNR mai are bani să țină forțat cursul, mai devreme sau mai târziu România se va confrunta cu o criză valutară. Să nu uităm că statul are o foame teribilă de bani și asta chiar dacă încă refuză ofertele băncilor care, cum bine se știe, sunt la limită cu expunerea pe România. În aceste condiții, valuta va fi o marfă din ce în ce mai rară și, automat, mai scumpă. 

Singura noastră șansă de evitare a unui asemenea scenariu ar fi o revenire rapidă a economiei europene. Numai că este extrem de greu de estimat când se va întâmpla asta. Cu ţările PIIGS gata de explozie şi cu o construcţie încă rudimentară, UE suferă încă de chinurile facerii. Iar aceste chinuri, suprapuse peste o criză profundă creează un mix ucigător pentru precarele economii estice.

Digital Nation

O istorioara si cateva consideratii personale

Dacă vă voi spune că actuala criză a fost prezisă ştiinţific undeva pe la începutul secolului trecut, probabil că veţi spune că glumesc. Sunt convins că unii dintre cititori înţeleg perfect ceea ce am spus acum şi zâmbesc superior.Pentru ceilalţi, ţinând cont de faptul că este vineri, m-am gândit că este util să readuc în actualitate o poveste istorică interesantă. Şi, pentru cei care ştiu despre ce este vorba, finalul îl voi rezerva unor consideraţii personale despre criza actuală.

Se întâmpla prin 1920 în frenetica Uniune Sovietică aflată sub stăpânirea tiraică a lui stalin. Tătucul, convins fiind de superioritatea comunismului, a vrut să afle cu exactitate data la care va cădea capitalismul, iar pentru aceasta a apelat la cel mai mare economist pe care-l avea URSS: profesorul Nicolai Dimitrievici Kondratiev. Când stalin i-a adresat bizara solicitare nici măcar nu a clipit din ochi; a cerut doar o perioadă de studiu promiţând că va reveni cu un raport detaliat asupra problemei în cauză. Întors de la întâlnire, Kondratiev s-a pus pe treabă şi a început să studieze serios comportamentul istoric al unor indicatori economici. Se spune că în timpul acelui studiu a descoperit aşa numitele cicluri lungi(sau supercicluri) a căror durată de viaţă variază între 50 şi 60 de ani. Studiul pentru stalin s-a terminat cu o concluzie surprinzătoare: orânduirea capitalistă nu va muri deoarece capitalismul are puterea de a învăţa din greşelile trecutului. Din păcate pentru el, concluzia prezentată personal dictatorului i-a asigurat biletul către Siberia şi moartea.

Ciclurile lui Kondratiev au rămas, fiind una dintre cele mai importante şi influente descoperiri ale mediului economic. Întreaga teorie a fost preluată, actualizată şi dezvoltată de Joseph Shumpeter, cel care a "legat" ciclurile lui Kondratiev de apariţia unor descoperiri sau inovaţii majore. De asemenea, au fost identificate pentru fiecare ciclu patru sub-cicluri sau anotimpuri: primăvara reprezintă perioada de revenire a speranţei şi a creşterii moderate, vara aduce accelerarea creşterii şi optimismul total, toamna aduce recesiunea şi iarna aduce căderea şi pesimismul. 

Ultimul ciclu lung a început în 1949 odată cu dezvoltarea industriei petrolului. Un ciclu care ar fi trebuit să se termine în anul... 2009. Este oare întâmplătoare izbucnirea unei crize devastatoare începând cu 2008? Cred ar trebui să ne schimbăm opiniile în legătură cu clasicii stiinţei economice şi să privim cu mai multă atenţie către opera lor. Cred că nu mai miră pe nimeni dacă afirm că, în mediile universitare, Kondratiev este privit ca un ciudat a cărui teorie are mai degrabă legătură cu ştiinţele oculte decât cu realitatea.

Un alt indicator critic asupra căruia trebuie să zăbovim este cel legat de şomaj. În graficul de mai jos aveţi evoluţia şomajului din SUA din 1947 până în prezent.Zonele evidenţiate reprezintă perioadele de recesiune. Cum bine se observă, fiecare recesiune se termină cu un vârf al şomajului. De asemenea, lungimea şi gravitatea unei recesiuni sunt direct proporţionale cu şomajul, iar aceasta se vede cu ochiul liber. Un indicator mult mai subtil este însă rata şomajului în rândul tinerilor. Acum cifrele acestui indicator sunt la nivele alarmante: în SUA şi UK ~20%, în Spania şi Italia ~ 40%, în Franţa şi Germania ~15%(sunt cifre generos rotunjite, nu mă judecaţi pentru asta). Ideea este că şomajul în rândul tinerilor este specific perioadelor premergătoare unor noi descoperiri tehnologice. Până la urmă, putem spune că asta e ceea ce aşteaptă toată lumea: o nouă descoperire, o nouă direcţie, adică un nou ciclu.

S-au făcut numeroase speculaţii referitoare la energia verde. Aşa cum am mai afirmat, nu cred că această tehnologie are forţa necesară aruncării noastre într-un nou ciclu. Probabil dezvoltarea va veni dintr-un domeniu destul de obscur, pe fondul unei descoperiri majore. Personal cred că domeniul cu cel mai mare potenţial este o combinaţie între biologie, ingineria genetică şi IT. Acesta este motivul pentru care în urmă cu două săptămâni v-am prezentat senzaţionala "invenţie" a lui Craig Venter. Pare un început de drum.

Dileme de miercuri

Ieri epicureanu' şi Berceanu au recunoscut că au mâncat rahat şi că, de fapt, ştiau că situaţia era alta faţă de ceea ce spuneau. Nu m-am îndoit niciodată că aşa stau lucrurile. Eram conştient că demagogia ieftină ridicată la nivel de politică de stat de Băsescu se bazează pe o imensă minciună. Era cât se poate de logic faptul că, mai devreme sau mai târziu va izbucni bomba. Într-o țară normală o asemenea informație ar fi inflamat cel puțin societatea civila.

Spre exemplu, în 2006, când s-a dat publicității o înregistrare în care Ferenc Gyurcsány recunoștea că a mințit în campania electorală, Parlamentul Ungariei a fost luat cu asalt instantaneu de manifestanți. Opinia publică din Ungaria a taxat corespunzător Partidul Socialist la următoarele alegeri, iar cei care cred că lucrurile au fost tranşate se înşeală. Şi acum partidul lui Gyurcsány e pe ultimul loc în preferinţele electoratului.

La noi, ca de obicei nu se va întâmpla nimic. Mămăliga nu se inflamează niciodată. 

***

Aflu cu stupoare că Nutzi nu mai doarme nopțile de grija creditului pe care trebuie să-l plătească. Având în vedere faptul că a luat creditul pe persoană fizică(parcă şi Vanghele acţionează la fel), sunt tare curios să aflu dacă au fost respectate normele băncii respective. Şi o să vă explic şi de ce: pornind de la gradul maxim de îndatorare permis de bancă în acea perioadă, îmi rezultă că doamna Nutzi ar fi trebuit să facă dovada unor venituri de cel puţin 500 000 EUR pe an, adică vreo 42 000 EUR/lună. Ei bine, aici sunt două întrebări de bază: ori doamna cu pricina a obţinut o derogare de la normă ori într-adevăr s-a făcut dovada respectivului venit. În primul caz banca pică într-o lumină al naibii de neplăcută(şi indirect BNR-ul în cazul în care a închis ochii  la control), iar în al doilea caz ar fi interesant de ştiut ce impozite a plătit Nutzi pentru respectivele venituri. Totuşi, ar trebui să se facă puţină lumină în acest caz. Şi probabil atunci Nutzi ar avea cu adevărat motive să nu mai doarmă nopţile.

***

Ieri am citit un articol excepţional în The Wall Street Journal. Este scris de Václav Klaus şi se numeşte "The Euro Zone Has Failed". Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii pripite înainte de a citi întreg materialul, chiar dacă omul e un cunoscut eurosceptic. Experienţa sa e profundă, iar argumentaţia foarte logică. Personal am rămas surprins de modul impecabil în care identifică punctele vulnerabile ale construcţiei europene. Oricum, pentru mine ca "euro-optimist" articolul este despre cum trebuie să arate Europa după ce se va debarasa de problemele identificate. 

În afară de aceasta mi-a mai reţinut atenţia un fragment:

 The Czech Republic has not made a mistake by avoiding the membership in the euro zone. I am glad we are not the only country taking that view. In April, the Financial Times published an article by the late governor of the Polish central bank, Slawomir Skrzypek. He wrote it shortly before his tragic death in an airplane crash near Smolensk, Russia. In that article, Mr. Skrzypek wrote, "As a non-member of the euro, Poland has been able to profit from flexibility of the zloty exchange rate in a way that has helped growth and lowered the current account deficit without importing inflation." He added that "the decade-long story of peripheral euro members drastically losing competitiveness has been a salutary lesson." There is no need to add anything to that.

În aceste condiţii, îmi poate explica şi mie cineva de ce BNR ne tot bate la cap cu aderarea la euro? Cred că stabilitatea economică e ceva mai importantă decât visele de carieră ale unui băiat...

P.S. Sunt proaspăt întors din periplul meu balcanic de unde am tras concluzii interesante. După ce mă aclimatizez probabil o să scriu şi despre asta. Deocamdată mă reobişnuiesc cu ceea ce am găsit. :-))

Modelul spaniol

Multă vreme, cajas, băncile de economii spaniole, au fost privite ca o partricularitate a acestei ţări. În afara unor bănci mari precum Banco Santander(cu active de ~1100 mld €) şi BBVA(active de ~535 mld €), piaţa bancară spaniolă este dominată de cajas. Aceasta a permis crearea unei pieţe competitive dar, în acelaşi timp, a permis dezvoltarea unor adevăraţi monştri în sistem. Astfel s-a ajuns ca sistemul bancar să sprijine aberant dezvoltarea iraţională a imobiliarelor din această ţară. Cartierele fantomă în care nu stă nimeni pot fi întâlnite la periferia oricărui oraş spaniol, iar aceastea au fost generos susţinute de către bănci. Cu toate că era logic faptul că majoritatea dezvoltărilor imobiliare de acest tip reprezintă pierderi nete pentru bănci, Banca Centrală a Spaniei a avut o politică laxă în domeniul provizionării permiţând ascunderea cu uşurinţă a gunoiului în bilanţuri. Aşa cum am atras atenţia în mai multe rânduri, dincolo de aparenţa de stabilitate, sistemul bancar din Spania ascunde probleme extrem de grave.

Este evident că oficialii ştiau de existenţa acestor probleme, iar aceasta se vede din insistenţa cu care au recomandat fuziunile. Până în urmă cu câteva săptămâni, patriotismul local al marii majorităţi a băncilor de economii era principala piedică în realizarea unor fuziuni. E greu să crezi că ar putea exista o fuziune între Caja Madrid şi Caixa Catalunya; numai discuţiile referitoare la dialectul folosit în formularistică şi normele interne probabil că s-ar întinde la infinit. Cu toate acestea, problemele majore ale sistemului nu mai lasă loc unor contre ieftine, iar ceea ce s-a văzut în ultima săptămână pare a fi o disperată cursă pentru supravieţuire. Astfel 12 bănci de economii au început discuţiile pentru fuziune în timp ce 13 bănci de economii au fost salvate in extremis de Banca Spaniei. Planul guvernului de la Madrid este acela de a curăţa sistemul bancar până la finele lunii iunie, iar aceasta este explicaţia pentru graba cu care se discută fuziunile dintre băncile de economii.

Principalii poli gravitaţionali sunt reprezentaţi de cele două mari bănci de economii: La Caixa şi Caja Madrid. La Caixa a început discuţiile de preluare a Caixa Girona imediat după ce ratingul acesteia fusese scăzut de către Fitch din cauza creditelor neperformante. La fel Caja Madrid se pare că va fuziona cu Caja de Avila, Caja Insular de Canarias, Caixa Laietana, Caja Segovia şi Caja Rioja. Cu toate că vor păstra aceleaşi brand-uri, va exista o conducere centrală a întregului conglomerat. De asemenea, cea de-a patra forţă bancară a Spaniei, Caja de Ahorros del Mediterráneo, va fuziona cu Cajastur, Caja Extremadura şi Caja Cantabria. Cei care cunosc realităţile din Spania probabil au observat din denumirile enumerate că avem de-a face cu  fuziuni pe criterii regionale, tocmai pentru a evita tensiunile care ar putea fi generate de diferenţele culturale dintre diversele provincii(unele dintre ele ireconciliabile).

Poate vă întrebaţi cum este posibilă realizarea unor fuziuni atât de rapide. În mod evident, totul ţine de supravieţuire. Băncile mici ştiu bine că bilanţurile cosmetizate nu ţin de foame şi că, la un moment dat vor pieri sub presiunea realităţii. Mai mult, Banca Spaniei a făcut o propunere de modificare a modalităţii de constituire a provizioanelor. Astfel, băncile vor fi obligate să provizioneze integral un credit la un an de la trecerea la restanta. Este, desigur, o reglementare mult mai dură față de actualele reglementări care permit băncilor să provizioneze eșalonat creditele neperformante pe o perioadă cuprinsă între doi și șase ani. 

Prin fuziunea cu băncile mai mici, marile bănci spaniole pierd puternic din profit, dar câstiga cotă de piață și posibilitatea de sprijin din partea Băncii Spaniei. Modelul pe care-l propun acum spaniolii va aduce un câștig numai prin prisma faptului că, având o concentrare mai mare, se evită intrarea în faliment accidental a unor bănci mici. Riscurile la nivel de sistem rămân însă aceleași, mai ales că problemele economice ale Spaniei sunt departe de a fi rezolvate. 

Motivul pentru care am prezentat această știre e unul cât se poate de simplu: în scurt timp, fuziunile bancare se vor generaliza în statele membrele ale UE. Este prima măsură care are ca scop evitarea unor falimente zgomotoase şi revenirea isteriei. Ceea ce însă ar trebui să ne îngrijoreze va fi posibilitatea apariţiei pe acest fond a unor instituţii too big to fail în spaţiul european. Deja există câteva instituţii bancare transnaţionale care, în cazul unor probleme, nu pot fi salvate de statele mamă. Crearea unor instituţii chiar mai mari ar putea prezenta un alt risc în viitorul apropiat. Dar suntem deja obișnuiți cu modelul: o criză creează bazele altei crize. Oare până când?