Azi în Franţa, mâine-n toată lumea

Ceea ce se întâmplă acum în Franţa ar trebui să ne dea de gândit. Macron, o coadă de topor numită de nefasta alianţă a multinaţionalelor cu serviciile secrete, este pe cale să „revoluţioneze” Occidentul.

Lucruri pe care noi le-am văzut la alegerile din 1946, cele organizate sub atenta coordonare a Moscovei, sunt, la ora actuală, evenimente în plină desfăşurare în Franţa. Macron, un nimeni venit de nicăieri, a luat faţa tuturor celorlalţi participanţi la prezidenţiale, câştigând fără drept de apel. Cum a făcut asta? Cu ajutorul contracandidaţilor săi care, parcă mânaţi de nebunie, s-au autosabotat penibil. A mai fost, desigur, şi „personificarea răului absolut Le Pen”, menită a induce în mentalul colectiv ameninţarea unei distrugeri iminente a Franţei. Astfel faci posibilă apariţia proştilor eroici, a luptătorilor de mucava, bucuroşi că sunt „anti-sistem”, dar ştiindu-se protejaţi în spate de sistem. De altfel acesta este noul model al revoluţionarului: tembelul pe care-l scoţi teleghidat acolo unde ai nevoie, bucuros că prin urletul animalic pe care-l scoate influenţează naţia şi convins că râgâielile sale anti-sistem sunt corecte deoarece întreaga presă, întreaga corectitudine politică şi, de ce nu, întreaga „lume civilizată” e de partea sa.

Învăţământ şi reformă

Sistemul de învăţământ comunist avea un ciclu primar, unul gimnazial, două trepte, a căror picare echivala cu o reorientare a celor slabi către şcoli profesionale, un BAC (ceva mai puţin important în logica acelor vremuri) şi o admitere deosebit de dură la facultate. Existau ceva studii postuniversitare, dar erau puţine şi, în general, fără mare importanţă. Doctoratul era aproape un vis. Trebuia să-ţi aloci cel puţin 6-8 ani şi să treci prin furcile caudine ale coordonatorului şi ale diverselor comisii. Uneori se ajungea la argumente penibile de genul „unde-ai mai auzit dumneata să se termine un doctorat mai devreme de cinci ani?”.

Acuzele care s-au adus sistemului comunist de învăţământ au fost, de cele mai multe ori, penibile. În afara problemei concentrării excesive a elevilor pe materiile de la examenele de treaptă sau admitere(probabil singura problemă serioasă a acelui sistem), argumentele de genul „elevi stresaţi”, „materie prea concentrată” sau „manuale lipsite de creativitate” s-au dovedit a fi simple imbecilităţi.

Majoritate şi minorităţi

De când există omenirea, legile au fost făcute prin consensul majorităţii. Deciziile, mişcările strategice, regulile de funcţionare, toate s-au făcut prin acordul majorităţii populaţiei. Şi este de bun simţ să se întâmple aşa deoarece o societate este a celor mulţi, a celor care se simt aparţinând ei.

Desigur, în fiecare societate au existat şi există minorităţi. De când e lumea minoritatea a trăit în umbra majorităţii şi s-a manifestat astfel încât să nu deranjeze majoritatea. Este în firea lucrurilor să se întâmple aşa.

Înainte de a fi prea târziu

Am mulţi materialişti pe lista mea de prieteni virtuali. Oameni cu opinii solide formate în timp, cu instinctul „dovezii” în sânge. Excluzând impalpabilul, ei acceptă doar ceea ce se vede sau ceea ce se poate deduce direct şi indubitabil din cele văzute.

Lumea actuală care se tot construieşte în jurul nostru este, în realitate, lumea lor. Este o copie fidelă a ideilor care le animă spiritul(material, desigur). Mai mult, ideile devenite corecte din punct de vedere social sunt cele ale lor. Orice urmă de îndoială, orice supoziţie care nu se supune criteriilor strict materiale te transformă într-un condamnat, într-un paria demn de dispreţul tuturor. Pentru ei aceasta se numeşte normalitate. Pentru ceilalţi e semnul că leviatanul lumii şi-a mai adjudecat o victorie în împărăţia care oricum era a lui.

Despre granite si limite

Un gard îmi delimitează casa de restul lumii, e o delimitare voită pe care-o fac între teritoriul meu şi restul lumii, între lumea mea şi lumea celorlalţi. Indiferent că e un gard de beton de cinci metri înălţime sau un simplu gard viu, rolul său este acelaşi: de a delimita. Odată intrat în curtea mea ştii că trebuie să te supui regulilor mele, că trebuie să respecţi fiecare fir de iarbă de-acolo. De altfel, de fiecare dată când intri într-o curte străină simţi un sentiment ciudat, o sfială, un impuls care-ţi spune că te afli pe un teritoriu diferit, cu alte reguli pe care trebuie să ai grijă să le respecţi. E un sentiment normal.

Dotcom 2.0

Subiectul de faţă a mai fost atacat în trecut. Ca multe altele, de altfel. Şi am făcut-o nu doar pentru că era vorba despre un concept nou ci şi pentru că am presimţit că, la un moment dat şi-aici lucrurile o vor lua razna. Trăim într-o lume în care, ca efect al inovaţiilor nefaste de pe piaţa financiară, absolut toate domeniile se deformează, „infectându-se” de la boala principalului mijloc de schimb.

Desigur, toată lumea intuieşte că „e ceva putred”, însă, privind lumea prin ochelarii deformaţi ai mass mediei, totul pare normal. Numai că ştim bine că n-are cum să fie normal atâta vreme cât, pentru acoperirea unor găuri imense, banii produşi din neant au fost injectaţi peste tot unde părea a fi nevoie de ei. Ceea ce e ciudat e că acei bani aruncaţi artificial stau prin scripetele „marelui capital” gata oricând să evadeze de-acolo pentru a ataca, asemeni unor animale de pradă, orice semn de normalitate.

Ignoranta investitorului autohton

Pe piaţa autohtonă nu consider că este bine să vorbeşti de rău despre listări. Aceasta din cauză că listările, în ciuda declaraţiilor sforăitoare ale oficialilor Bursei, rămân atât de rare încât orice ratare este o tragedie. La atâta amar de vreme de la înfiinţarea BVB, instituţia în cauză n-a fost capabilă să scoată „la lumină” nici măcar o fracţiune a economiei naţionale. În continuarea sunt segmente întregi fără niciun reprezentant, iar pentru aceasta e extrem de greu de găsit explicaţii.

Majoritatea observatorilor şi participanţilor aruncă pietre spre conducerea Bursei. Şi au dreptate s-o facă. Mult timp, prea mult chiar, Bursa s-a uitat către stat ca spre „fântâna de leac”. Orice discuţie despre performanţa instituţiei în cauză se oprea în faţa „axiomei” cum că „statul nu face nimic pentru Bursă”. Sunt tare curios ce-o fi făcut statul englez sau statul american pentru bursele de-acolo? Desigur, n-are sens să continuăm polemica inutilă. Însă, cu toate că o mare parte a vinei o poartă conducerea Bursei, există şi-un alt vinovat, poate chiar mai mare decât aceasta: investitorii.