America e praf

E un subiect destul de sensibil pe care l-am amânat voit. Cu toate că aburii întâmplărilor s-au cam răspândit, măcinați fiind de infernala mașinărie a știrilor, gustul amar va rămâne mult timp de-acum înainte. Și, ca să trag o concluzie prematură, cred că deja începe să se contureze ceea ce am scris în titlu.

Întâmplarea la care mă voi referi ține de asaltul „marilor creativi” de la Apple la adresa așa-zișilor copiști de la Samsung. Să ne înțelegem bine, e vorba de un set de procese care se desfășoară pe toate continentele. Cu toate că la nivel mondial rezultatul acestora este unul cel puțin discutabil, lovitura finală vine dinspre mult prea scrufuloasa justiție americană. După un proces la finalul căruia aflăm că Samsung a păcătuit, între altele, prin copierea „colțului curb”, coreenii sunt obligați să plătească despăgubiri cocoșătoare și să retragă de pe piața americană câteva dintre cele mai vândute telefoane pe care le produc. Dacă ar fi să despicăm firul în patru, probabil ar trebui să punem în discuție tembelele reglementări în domeniul patentelor. Prefer însă să privesc toată tărășenia într-un alt registru.

În urmă cu vreo câțiva ani, industria auto americană era la pământ. De altfel, pentru cei care-și mai amintesc evenimentele, atunci toți marii producători din SUA au beneficiat de protecția legii falimentului și de ajutor de stat. Problema pe care-o aveau era legată de incapacitatea giganților auto americani de a se adapta realităților pieței. Mai pe șleau spus, nu mai puteau face față asaltului industriei japoneze. Am asistat atunci la un atac fără precedent la adresa celor de la Toyota. O eroare de proiectare care producea într-adevăr probleme, însă într-un număr destul de mic de cazuri, s-a transformat în tragedie națională. Astfel, bocitoarele profesioniste ale mediei au început să înfiereze concertat lipsa de siguranță a mașinilor japoneze, în timp ce instituțiile de reglementare americane împărțeau cu dărnicie amenzi producătorilor niponi. Care producători, după ce au înțeles mesajul și au redus presiunea prețurilor, au fost lăsați să „concureze liber”. Personal l-am perceput ca un mesaj de genul „ești liber să concurezi pe piața noastră, dar vezi cât vinzi!”.

Ceea ce se întâmplă acum cu Samsung mi se pare oarecum similar cu ceea ce s-a întâmplat atunci pe piața auto. E penibil să-i acuzi pe coreeni de clonarea iPhone-ului, în condițiile în care e vorba de tehnologii software total diferite. În ceea ce privește design-ul și elementele incriminate prefer să tratez acuzele într-un registru hilar. Aștept însă cu nerăbdare ca vreun american isteț să patenteze respirația și mersul la WC deoarece acestea s-ar putea constitui în baze solide de creștere a exporturilor americane.

Concluzionând, remarc oarecum stupefiat că America începe să introducă în practică un protecționism mascat. Este destul de ciudat să vezi cum tocmai în țara clădită pe principiile solide ale concurenței apar sâmburii unor practici care efectiv n-au ce căuta acolo. Acestea sunt semne de slăbiciune! Realitatea e că America nu mai are fundamente, iar măsurile disperate care se iau pentru a o menține pe linia de plutire sunt din ce în ce mai artificiale și netransparente. 

Rugina de sub luciu

În urmă cu vreo câțiva ani Turcia amenința cu ieșirea din NATO în cazul în care nu va fi primită în Uniunea Europeană. Câteva probleme legate de ciudata politică de pe malurile Bosforului, dublate de stupiditatea proverbială a unor lideri europeni, au tăiat avântul turcilor, teleportându-i într-un proces birocratic fără ieșire. 

Iată că nu a fost nevoie decât de o criză pentru a-i face pe turci să se răzgândească rapid și radical. Dacă inițial populația era majoritar pro-europeană, în prezent situația s-a deteriorat puternic. Astfel, numai față de anul trecut procentul pro-EU s-a înjumătățit, de la 34% la doar 17%. Cu această nouă realitate, aderarea la UE a Turciei este practic scoasă de pe agenda politică a țării. 

Mulți ar spune că e logic acest lucru, că oricum diferențele conceptuale între Turcia și Europa sunt majore, că e mai bine așa. Probabil au dreptate. Uniunea Europeană ar fi defectat iremediabil Turcia, în timp ce Turcia nu ar fi reușit niciodată să funcționeze în ritmul strict formal al Uniunii. Ar fi fost, cu siguranță, un eșec de ambele părți, o sursă de probleme izvorâtă din neînțelegerile niciunei dintre cele două părți a realităților celeilalte. Realitatea e că trăim pe sfere diferite, ireconciliabile. 

Privind însă dintr-o altă perspectivă putem afirma fără doar și poate că istoria s-a întors. La sfârșitul secolului al XIX-lea Imperiul Otoman era considerat omul bolnav al Europei, ceea ce l-a făcut pe țarul Nikolai să afirme în relația cu Marea Britanie că „e păcat să ne scape printre degete”. Ceea ce a urmat știe bine toată lumea. Ironia e că acum, la marginea Europei, Turcia prosperă, iar omul bolnav al Europei e Europa în întregul ei. Ar fi de-a dreptul hilar ca țarul Putin să repete cuvintele lui Nikolai, dar nu în relația cu sleitul Albion, ci cu „dușmanul istoric” Turcia. 

Desigur, avem câteva constrângeri de ordin militar și geo-politic, dar acestea nu sunt chestiuni imposibil de trecut. Ceea ce este interesant e că Turcia face deja propuneri de tranșare a cadavrului Uniunii Europene. Pe la colțuri se zvonește că Erdogan și-ar dori Siria, unde principalul cui al lui Pepelea este prezența rusă. Ei bine, partea interesantă de-abia acum începe deoarece rușii și-ar dori la schimb Grecia și Ciprul, iar Turcia nu pare a face o mare opoziție. Din punct de vedere strategic ar fi un troc de neacceptat pentru americani, dar în cazul unui picaj radical al Europei, absolut totul își pierde valoarea, astfel încât am putea vedea o rescriere a istoriei după alte note, uitate prin negura sfârșitului de Război. 

Fie că vrem sau nu, rugina începe să apară din ce în ce mai clar de sub luciul construcției europene. Devierea Uniunii de la scopurile inițiale către o construcție greoaie, similară Imperiului Otoman din secolul XIX pare a fi o chestiune fatală. Își va lua Turcia revanșa istorică? E o întrebare.

Ultima noapte de speranta, prima noapte de cosmar

Iată că, așa cum estimam, lovitura de stat a reușit. Motivul pentru care scriu acest articol este inutil, sunt conștient că nimic nu se va schimba, însă e important să înțelegem cine suntem, pe ce stăm și încotro ne îndreptăm.

Actul care s-a consumat azi ne demonstrează cu vârf și îndesat că suntem o colonie care, în scurt timp, va fi vândută pe bucățele. Lucrul și mai grav este faptul că s-a demonstrat că niciuna dintre forțele politice nu se ridică la nivelul de exigență cerut de electorat. Dacă 7.4 milioane de oameni au votat pentru a-l da afară pe băsescu, atunci tu, ca om politic inițiator al respectivei acțiuni, ai obligația să urmărești această decizie care ți-a fost transmisă cât se poate de clar. Din punctul meu de vedere usl nu mai există. Este la fel de demnă de dispreț precum băsescu și ai lui. Mi-e foarte greu să afirm acest lucru, dar trebuie să înțelegem că s-a căscat un hău imens între forțele politice și electorat. Politica, domnilor este o luptă pe viață și pe moarte. Dacă te sperii că poți fi următoarea victimă, n-ai ce căuta acolo. Ești doar un aventurier mărunt, un jeg care trebuie să fie aruncat la lada de gunoi. 

Am trăit cu speranța că voi vedea o umbră de demnitate în Parlament. Aiurea! După ce instituțiile statului s-au pișat pe votul oamenilor, Parlamentul, instituția supremă a oricărei democrații, n-a făcut altceva decât să fie de acord cu abuzul. Motivul? Nu știu care-a fost. Dac-a fost coana ieuropa sau dac-a fost sua mi-e egal. Rostul politicianului este acela de a da dovadă de demnitate și de a refuza diktatul extern. Ce transmit pitecantropii din usl? Că așa e mai bine pentru țară, că așa s-a dictat din afară? Nu domnilor, ceea ce e mai bine pentru țară au transmis clar cei 90% din votanți. Dacă n-ați înțeles nu trebuia să vă apucați de această imbecilitate!

Ce explicații veți da voi oamenilor în vârstă care au venit în baston să voteze ceea ce le-ați cerut? Le spuneți că asta e mai bine pentru ei, că ați acceptat să fie călcați în picioare pentru că altfel ar fi fost mai rău? Atunci nu trebuia să-i mai chemați la vot pe o căldură infernală! Ce explicații le dați oamenilor din sate care sunt intimidați de procurorii lui băsescu? Nu le puteți spune decât că au fost niște proști când s-au uitat în gura voastră! Și cu aceasta sper că nu veți mai avea tupeul să le cereți votul în iarnă. Ați încetat să mai existați, domnilor! Nu sunteți decât niște papagali, niște penibili care fac pe cavalerii în studiouri TV, în timp ce în luptă fac pe ei de frică. 

Singurul care poate răsturna situația e poporul. E nevoie de o schimbare a clasei politice din temelii, e nevoie de o purificare a națiunii. Istoria ne arată că o asemenea purificare nu se poate face decât prin intermediul unei revoluții. Ceea ce ar trebui să facă acest popor e ceea ce n-a fost capabil să facă toată istoria sa, adică o revoluție reală, adevărată, fără a fi ghidat de vreun vector deoarece nu are la cine se raporta. Abia atunci va putea să-și afirme identitatea, abia atunci va putea să-și ceară apăsat dreptul la existență.

Trebuie însă să ne păstrăm lucizi, realiști. Acest popor nu este altceva decât o multiplicare a politicienilor lași pe care și i-a ales liber. Poporul a fost cel care s-a lăsat călcat în  picioare, a fost cel care a ales demagogia, hoția și miloaga. Nu cred că poporul va fi capabil să se ridice deasupra condiției sale umile. În consecință, adio România oriunde te-ai afla. Ești o țară inutilă și nedemnă! De-aceea meriți să fii ciopârțită și vândută la tarabă, de-aceea meriți să te transformi într-un deșert radioactiv. E cel mai măreț lucru la care poți spera. Mi-e scârbă și ciudă. Atât!

P.S. Le cer scuze puținilor oameni care s-au dovedit demni și care s-ar putea simți ofensați de acest articol.  

Notă: Este interzisă preluarea articolului! 

Ora adevarului

Este o perioadă destul de mare de când n-am mai discutat despre imobiliare. Evoluând banal, static, piaţa imobiliară n-a mai interesat pe nimeni. Şi era limpede să se întâmple aşa atâta vreme cât preţurile au fost ţinute artificial sus de interese diverse. Principalul vector responsabil pentru blocarea pieţei este, aşa cum probabil intuiţi, sistemul bancar. Cum stimularea investiţiilor imobiliare a fost preferata băncilor în perioada de dinaintea crizei, picarea pieţei a pus presiuni extreme pe garanţii. În acest fel, fiecare scădere a preţurilor pe piaţa imobiliară se reflecta direct în valoarea garanţiilor sau a bunurilor aflate în curs de executare, ceea ce se traduce în deteriorări de indicatori. Multă vreme băncile au preferat cosmetizarea situaţiei şi aceasta fie că vorbim de acceptarea unor (re)evaluări optimiste ale garanţiilor, fie că vorbim de refuzul de a vinde anumite imobile în curs de executare la preţuri mai mici de un prag care garanta o pierdere minimă.

Lucrurile însă sunt pe cale să se schimbe. Noua paradigmă vine din Spania, fosta regină a imobiliarelor europene. Atât de mult a mizat economia spaniolă pe imobiliare încât stocul de imobile noi din Spania îl depăşise pe cel din SUA. De la începutul crizei băncile spaniole au încercat să-şi reducă din expunere dar, ca peste tot, n-au acceptat praguri mari de pierdere şi au încercat să contribuie la frânarea deteriorării preţurilor. O mişcare naturală, generată de propriul interes. Cum situaţia economică a ţării s-a înrăutăţit permanent, Banca Spaniei a hotărât să intervină în forţă, obligând băncile să-şi vândă "stocurile" de imobile la orice preţ. Cu toate că poate fi considerată o mişcare hazardată, decizia Băncii Centrale arată o hotărâre cât se poate de clară pentru curăţarea sistemului. Să fim bine înţeleşi, menirea unei bănci nu este aceea de a administra imobile astfel încât e limpede pentru orice om normal că lichidarea garanţiilor creditelor neperformante trebuie să se facă la preţul pieţei, preţ care este dictat de cerere şi ofertă. Aşa s-a ajuns ca anumite garanţii să fie lichidate şi la o pierdere de 90%.

Criticii deciziei Băncii Spaniei aduc în prim plan situaţia de pe piaţa imobiliară şi spun că a obliga vânzarea imobilelor deţinute pe o piaţă blocată înseamnă a conduce instituţiile financiare spre o pierdere sigură. Într-adevăr, dacă dăm un ochi pe statistici putem acorda circumstanţe unei asemenea opinii. Însă nu trebuie să uităm că băncile au ajuns cei mai mari jucători de pe piaţă, iar "ţinerea de preţ" nu este altceva decât principalul factor care blochează piaţa. Pe de altă parte, începând cu anul 2008 a fost timp suficient pentru lichidarea imobilelor, dar nu s-a făcut mai nimic. 

Decizia radicală luată de Banca Spaniei va avea două efecte pozitive: în primul rând va permite ca în scurt timp să se cunoască exact necesarul de capital al băncilor spaniole, factor care va contribui hotărâtor la însănătoşirea situaţiei şi, pe de altă parte, va debloca piaţa imobiliară deoarece cei care au cumpărat stocurile de imobile trebuie să găsească metode eficiente de valorificare a acestora, chiar dacă este vorba de vânzări pe 1 EUR. Este o mişcare cât se poate de inspirată care, în funcţie de rezultate, va fi multiplicată la nivel european. Oricum, uşor, uşor, ne apropiem de momentul adevărului, adică acel moment în care vor reapărea oportunităţile chiar şi pe o piaţă pe care o credeam sufocată. 

De ce jocul nu va mai functiona?

Ne aflăm cumva în apropierea liniei de demarcaţie. Jucătorii fac tot posibilul pentru a salva aparenţele. Spectatorii ştiu că jucătorii se prefac, dar, în subconştient, ceva le spune că jucătorii ştiu ei ce fac şi că, până la urmă, spectacolul va reveni. Şi chiar dacă jucătorii n-ar şti ce să facă, probabil că antrenorii, aceşti gânditori inflexibili, ştiu cu exactitate tot ce trebuie făcut. Dar nu este aşa. Mulţimea, ale cărei reacţii, aşa cum am învăţat la şcoală, sunt radicale şi haotice scoate tot felul de sunete ciudate. Antrenorii le interpretează în feluri diverse, iau decizii şi aşteaptă reacţiile. Care reacţii vin întârziat şi-i determină pe antrenori să ia alte decizii. Decizii despre a a căror corectitudine nu trebuie să medităm pentru că totul e hazard şi ignoranţă. Ele se iau în necunoştinţă de cauză, mai mult sub imperiul fricii şi al superstiţiilor. Dar oare cum s-a ajuns aici?  

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, atunci când cineva a spus că e nevoie de o coordonare, de o acţiune concertată şi tuturor li s-a părut o idee bună. Strânşi în jurul unei mese, antrenorii şi-au povestit unul altuia tot ce au pe suflet, a încercat fiecare să explice cum crede el că merge jocul, cum se poate salva situaţia şi ce trebuie făcut. La început a fost interesant, dar după aceea toţi au constat cu stupoare că jocul pe care cred ei că-l joacă are reguli diferite, că depinde foarte mult de public, de subiectivitatea arbitrului şi că, uneori, regulile se schimbă dinamic. Practic, fenomenul ciudat pe care l-au constat a fost că fiecare joacă în legea lui, lege care poate să o contrazică pe a celuilalt, că publicul n-are nicio regulă şi că însuşi stadionul face parte din joc, introducâd chiar şi el, prin presiunea strigătelor, regulile proprii. Odată constatată problema s-a încercat o rezolvare prin armonizarea regulamentelor. N-a mers deoarece marea majoritate a celor de la masă n-a avut încredere în proiect, considerându-l inutil. Atunci, experimental, au impus unor echipe un regulament unic, sperând că aceasta e calea de urmat. O perioadă lucrurile au părut că funcţionează. Echipele cu noul regulament evoluau mai bine decât ceilalţi, iar într-o perioadă, numeroase echipe, sub presiunea suporterilor,  au fost tentate să adopte noul regulament. Însă antrenorii cu experienţă au fost sceptici, preferând să găsească metode mai eficiente de pregătire. Astfel, i-au izolat pe cei cu regulament unic şi au dezvoltat un fel de colaborare numai a celor cu regulament variat. Ca prin minune, cei care refuzaseră regulamentul unic au făcut paşi imenşi, crescând şi efectiv sufocându-i pe adepţii regulamentului unic. A fost marea întoarcere, victoria libertăţii în faţa conformismului. Toată lumea s-a bucurat. Jucătorii echipelor cu regulament unic au fost cei mai fericiţi, la fel şi suporterii lor care s-au văzut eliberaţi de regulamentele stupide care le impuneau doar anumite sloganuri, care nu le permiteau să-şi schimbe locul şi multe, multe alte aberaţii. 

Competiţia părea a fi renăscut, dar ceva parcă totuşi nu mergea. După momentul de euforie, publicul începuse să devină apatic, jocul îşi pierdea din nou din vigoare. Atunci antrenorii au înţeles că e timpul pentru introducerea inovaţiilor. Cea mai mare a fost cea în care s-a permis doparea jucătorilor. O inovaţie atât de spectaculoasă încât jocul părea de neoprit. Faze formidabile, jucători totali, generaţii precoce s.a.m.d. Întreg stadionul înnebunise, echipele erau euforice, iar publicul în extaz. A fost o perioadă minunată, toţi ne-o amintim cu plăcere. Viaţa părea frumoasă însă inevitabilul s-a produs. Echipele dopate au început să se îmbolnăvească, să fie cuprinse de boli necunoscute. Antrenorii au început să cheme medici, dar mare lucru nu era de făcut. S-a ajuns ca întreaga competiţie să fie jalnică şi hilară, cu sportivii alergând în cârje sau târându-se spasmodic. Alţii intrau pe teren pe tărgi, împişi de infirmieri. Era ceva inimaginabil, dar toţi se întrebau cum de publicul încă e liniştit în tribune.

Misterul a fost dezlegat la o  întrunire a antrenorilor, atunci când o persoană aparent insignifiantă a luat cuvântul. Mulţi şi-au amintit că e exact cel care propusese întrunirea antrenorilor, cel care propusese regulamentul unic şi inovaţiile, un individ ale cărui păreri erau ciudate dar care au fost de fiecare dată aplicate. "Trebuie să vă puneţi pe muncă, să faceţi performanţă reală, nu imaginară!" - le-a spus el. Nu mai e mult timp şi va veni marea decontare. Antrenorii au zâmbit însă, văzându-le reacţiile, a îngroşat vocea şi  le-a spus care e situaţia reală: echipele nu mai au bani de substanţe dopante de ultimă generaţie, iar publicul îşi va pierde răbdarea. "Dar tu nu vezi că publicul tace?" - i-a replicat un antrenor cu experienţă. Atunci individul le-a spus nervos că publicul tace pentru e drogat, doar de-aia nu mai detectează că pe stadion jucătorii intră pe tărgi. Nervoşi, antrenorii l-au întrebat cine e el de ştie toate acestea? Atunci omul a fluturat calm o hârtie, explicându-le că el e proprietarul stadionului, şeful arbitrilor şi al federaţiei, că el e cel care produce substanţele dopante şi drogurile pentru mulţime. Că toată perioada de când cu coordonarea i-a fost foarte prosperă şi că practic multe dintre echipe îi sunt datoare vândute. "Atunci e treaba ta să rezolvi problemele!" i-a trântit-o un antrenor mai bătrân. "Într-adevăr, au sărit ceilalţi, asigură droguri pentru suporteri, resuscitează cum ştii tu echipele şi lasă-ne-n pace!". Imperturbabil, omul le-a spus că au perfectă dreptate, că e responsabilitatea lui, dar că lucrurile sunt mult mai grave decât îşi imaginează ei. "Substanţele dopante au îmbolnăvit echipele, iar drogurile nu mai au valoare din cauză că suporterii au dezvoltat o imunitate la ele. "Situaţia e critică, aşa că trebuie să vă puneţi pe făcut performanţă reală!". Antrenorii au început să râdă, unii chiar s-au revoltat văzând cât de mult tupeu are individul. "E treaba ta, prietene, noi oricum suntem cam obosiţi de jocurile tale stupide!" i-au replicat ei sarcastic. "Aşa e, a continuat insignifiantul, aveţi perfectă dreptate, numai că pe mine nimeni nu mă ştie, iar în toată această afacere eu sunt cel păgubit, cel pe care-l vor susţine suporterii. Eu am stadionul şi numai din cauza voastră nu merge nimic!"

De ce McDonald's n-a mers in Bolivia?

Bolivia, una dintre ţările sărace ale Americii Latine, este un model de supravieţuire în hăţişul contemporan de interese financiare. În trecut v-am prezentat un film despre cum a reuşit o comunitate locală să pună capăt unui plan tembel al FMI care forţase concesionarea întregii ape(inclusiv cea de ploaie!) dintr-o zonă a ţării. Ceea ce a fost un deranj la nivel local s-a transformat într-o revoltă naţională şi s-a reuşit stoparea planului nebunesc având la bază interese financiare ale unor ţuţeri care parazitează pe lângă marile instituţii financiare mondiale. De-atunci Bolivia a avut o evoluţie proprie refuzând reţetele prescrise din exterior şi încercând să se dezvolte pe propriile picioare. 

Documentarul al cărui trailer vi-l prezint azi vorbeşte despre falimentul vestitului lanţ fast food în Bolivia. Ce s-a întâmplat de fapt? Nimic deosebit, doar că pur şi simplu afacerea americană n-a reuşit să funcţioneze în Bolivia. Nimeni nu cumpăra de la McDonald's din cauză că nimeni nu era suficient de nebun încât să înlocuiască bogăţia locală de gusturi cu bucăţile de plastic vândute pe post de hrană. A fost un accident întâmplător sau un semnal? Nu ştiu deocamdată, dar fenomenul e interesant.

Politice

Un curtean disperat că lovitura de stat pe care a pus-o la cale are și sincope ne ține lecții zilnice de aruncat și mâncat rahat. Cu toate că nu vrea s-o arate, e cuprins de disperare. Asta însă n-ar trebui să-i liniștească pe adversarii săi deoarece individul respectiv reacționează cel mai bine atunci când e disperat. A demonstrat-o încă din vremea în care incendia un port pentru ca, după câteva minciuni grosolane și falsificări de probe, să se acopere și s-o șteargă englezește golănește. Acum este fix în acea stare de tensiune, benefică pentru el și dezastruoasă pentru noi, o stare în care e capabil să dea ordine precise, clare și radicale. Iar efectele se văd cu ochiul liber.

Procurorii Luluței atacă nebunește. După ce n-au fost capabili interesați să rezolve până acum contestațiile depuse încă de la alegerile prezidențiale trecute, iată că la strigătul de disperare al curteanului s-au înfoiat și au ridicat ilegal buletinele de la BEC. Mai mult, s-au coborât la chestiuni de-a dreptul hilare, interogându-le pe manechinele lui Mazăre deoarece au fost zărite în chiloți la vot alături de acesta. Cică fantele de Constanța s-ar face vinovat de „instigare la vot”, o vină care l-ar face până și pe un analfabet să râdă cu lacrimi. Dar procororii Codruței sunt colțoși și extrem de dedicați muncii lor; atât de dedicați încât au anunțat că se vor constitui comisii rogatorii pentru interogarea bichinistelor(sic!)  care n-au apucat încă să declare vajnicului organ al statului cum le-a injectat primarele constănțean cu dor de vot. Aveți habar câți bani se aruncă în aceste investigații cretine? Desigur mult, dar, cine știe, poate cu ocazia asta s-o reuși să se facă o legătură cu cazul Elodia și-mpușcă și procuratura noastră doi „epuri” dintr-o lovitură.

Tot sub imperiul ordinelor piratului suspendat, pe la Curtea Constituțională e jale! Cică una bucată judecător a făcut-o lată transmițând ilegal o erată către Monitorul Oficial. Erată care, nu-mi dau seama cum, suna de parcă i-o dictase marineru' cu o seară înainte. E o chestie cu iz penal, dar procororii lu' Luluța n-are ei timp d-astea pentru că e ocupați cu sportul olimpic numit umeri-craci cu referendumul. Un sport care n-are decât o singură regulă: „nu contează bă ce zice proștii ci ce arătăm noi, 'vă-n creer dă derbedei!”.Și, în spiritul olimpic al aceluiași sport, judecătoarea de pe feisbuci se afișează relaxată și endependentă alături de Udrea, altă blondă cu simpatii marinărești, la concertu' lu' dom' Colonel. Curat neutralitate, frățioare! Să vorbești de neutralitate la Curtea Constituțională e ca și cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. Păi care să fie bre neutrii? Petre Lăzăroiu(care-ai zis bă Ceaușescu?) care l-a curățat pe mariner ca la Nufăru'. Sau mărețul Zegrean, președintele oficinei cu pricina, cel care și-a pus în slujba patriei toată esperiența sa de bejeatemist politruc? Hai să fim serioși! Asta cică e instanța supremă în stat! Parcă îmi vine să strig „Haoleu marinare, ce mai comicării făcuși!”.

Lăsând glumițele la o parte constatăm cum, încet și sigur, comedia se transformă în tragedie cu față de lovitură de stat sud-americană. Dar șmecheria tre' să pară democratică, iar curteanu știe să le aranjeze pre toate. Mai un val de critici prin presa internațională la adresa lu' Ponta care cică trage să sufoce democratura cu perna, mai o țărancă la menopauză mugind în Consiliul Europii  că cică e deranj mare dacă pleacă ultimu' democrat din România s.a.m.d. Cu un desant irațional de eficient în interior și cu unul grasomeg plătit în exterior calea către reluarea ilegală a foncției e destul de lină. Acum, că mai sunt prostovani care se lasă impresionați de tremurul de mână sau de voce asta e altceva. Emoțiile alea se îneacă ușor, exact ca gheața în tărie. 

Ar mai rămâne un singur element neacoperit. O nimica toată de vreo șapte meleoane jumate' care votară contra lu' curteanu'. Știu bre c-o să spui  că ăia erau niște proști, da' încă de când cu Lăpușneanu știm că e nasoală cu axioma „proști da' mulți”. Atât de mulți încât s-ar putea ca, în lipsa lui Moțoc, să nu se sature decât cu pielea de mariner pusă pe dos. E o chestie la care ar cam trebui să te gândești pentru că a mai fost unu' care a încercat marea cu degetul. Iar la tine, cronometrul a început deja să ticăie. E aproape toamnă!