miercuri, 31 octombrie 2012

Doua lucruri de invatat sau reamintit

Sandy a stat zilele acestea pe buzele tuturor. Am avut transmisiuni în direct, comunicaţii întrerupte, stare de urgenţă. Am văzut atât bâlbe cât şi intervenţii eficiente. Dincolo de tragedii am avut parte de un spectacol grandios al naturii.

O asemenea furtună era aproape inimaginabilă până acum. Nimic n-a mai fost la o asemenea scară, nimic n-a reuşit să paralizeze atâta lume. Să asişti într-un timp atât de scurt la atâtea distrugeri, să te simţi ca o furnică în faţa unui uragan, iată un sentiment straniu pe care-l trăim din ce în ce mai des.

luni, 29 octombrie 2012

Miscarile dragonului

Economia Chinei este deja supraîncălzită. Cu toate că încă nu s-au văzut reacţii, estimez că în scurt timp pieţele din Asia vor fi paradisul short-iştilor.”. Cam asta spuneam în septembrie 2007, ceea ce mi-a atras înjurături pe unul din forumurile pe care le frecventam atunci, forum unde vedeta incontestabilă era defunctul Sima. Cu toate că am renunțat destul de repede la pierderea de timp pe forumuri, fenomenul înjurăturilor l-am experimentat intens de-atunci. Multe dintre opiniile exprimate pe blog au avut parte de tratamente similare, însă, de cele mai multe ori, timpul mi-a dat dreptate. Revenind la China, ceea ce s-a întâmplat de la momentul articolului menționat(21.08.2007) până acum aveți în imaginea de mai jos(și rezumat în colțul din dreapta sus al imaginii).


vineri, 26 octombrie 2012

Samsung vs Apple

Sezonul raportărilor financiare aduce surprize care au ca efect mișcări reflexe ale piețelor, urmate, desigur, de reașezări. Spre exemplu, creșterea încasărilor Facebook a împins cotațiile cu peste 20% în numai o zi. O mișcare mai mult decât incredibilă pe o bursă matură! Cu toate acestea, după reacția isterică, trendul acțiunii este în continuare unul negativ, acțiunea pierzând ~4.5% față de top în următoarea zi. 

Cum trăim într-o lume a tehnologiei, cred că e interesant de văzut cum arată unul dintre cele mai mediatizate războaie prin prisma rezultatelor financiare. Nu mă gândesc să contrapun cifre ci să pătrundem în spatele lor pentru a înțelege adevăratele motive ale unui război juridic deschis pe toate continentele și care toacă o groază de bani.

miercuri, 24 octombrie 2012

Cata „Europa” ne trebuie?

Congresul popularilor europeni a scos la iveală un slogan oarecum tâmp. Mă refer aici la ceea ce au denumit ei ca fiind nevoia de „mai multă Europa”. Desigur, a spune că e tâmp ceea ce propun niște retardați politic nu e o surpriză. Te aștepți ca un prost să spună o prostie, doar asta e menirea lui pe lume. Este însă de-a dreptul hazliu să vezi cum tocmai groparii Europei se împopoțănează sugerându-ne nevoia de „mai mult”.

Dacă aș intra în logica lucrurilor, probabil că am pierde timpul discutând despre legitimitatea acestei bande de abulici care, din punctul meu de vedere, au parazitat și parazitează Europa. Dar intenția mea este cu totul alta și depășește polemica inutilă cu gașca nefericiților din PPE. După principiul „un nebun aruncă o piatră și zece înțelepți se chinuie să o scoată” m-am gândit să ne punem astăzi întrebarea sinceră „de câtă Europa avem nevoie?”.

marți, 23 octombrie 2012

Ascutirea sabiilor

În timp ce Apple se chinuiește să-și facă loc pe segmentul creat de Samsung(Galaxy Note) prin introducerea lui iPad mini, confruntarea cea mai așteptată din mediul IT este aproape de a începe. Practic ne aflăm în perioada premergătoare marii bătălii în care regele sistemelor de operare își joacă viitorul. Nu, nu e nicio exagerare. Experiența ne învață că într-o lume dinamică precum IT-ul, ierarhiile se refac peste noapte și, de cele mai multe ori, învingătorul ia totul. 

Aceasta este lupta care va începe această săptămână, odată cu lansarea Windows 8. Microsoft susține că și-a pus toată experiența la bătaie pentru a scoate cel mai bun Windows din istorie. Mai mult, a făcut o mișcare inedită prin „ieșirea la tarabă” cu propria tabletă. Sunt oare jocurile din IT pe cale de a fi refăcute? Greu de spus.

joi, 18 octombrie 2012

Cateva cuvinte despre legea insolventei personale

Cu toate că am mai vorbit despre subiect, voi relua discuția deoarece este unul dintre cazurile emblematice care ne demonstrează cum funcționează în realitate România. Cu toate că nu am o pregătire juridică, voi încerca să explic modul în care văd lucrurile și să demonstrez de ce reacțiile autorităților în fața unor chestiuni normale e de-a dreptul schizofrenică.

Chiar dacă nu poate fi considerat un argument valid din punct de vedere juridic, voi începe prin a spune că legea insolvenței personale este una care funcționează în țările dezvoltate. În democrațiile periferice precum cea în care ne aflăm, legea este privită cu frică. Și, când în ecuație mai intervine și o instituție internațională burdușită de interese(FMI), lucrurile se complică până la blocare.

miercuri, 17 octombrie 2012

Iluzia anonimitatii(II)

În urmă cu un an(vezi aici) vă vorbeam despre planurile incipiente ale giganților cardurilor pentru utilizarea în scopuri comerciale a datelor utilizatorilor. Încă de-atunci mi-am exprimat îngrijorarea față de această nouă realitate. Și nu am fost singurul deoarece numeroase organizații au atras atenția asupra tentativei de terfelire a intimității.

Pare însă că publicul este mult mai ignorant decât ne-am putea imagina. Reacțiile au fost destul de limitate, iar viața și-a văzut de mersul său înainte. Ceea ce le-a permis celor două mari organizații de carduri să-și continue demersurile și să încerce depășirea limitărilor legale pentru a-și duce dezideratul la îndeplinire.

marți, 16 octombrie 2012

Catre ce ne indreptam?

Există o anumită neliniște în atmosferă, pare că norii unor vremuri grele se arată. E un fenomen conștientizat de toată lumea și nu cred că trebuie investit prea mult pentru a-l demonstra. Cu toate acestea, semnalele mixte recepționate au darul de a sădi emoții diverse, de a da speranță sau, dimpotrivă, de a genera angoase.

Spre exemplu astăzi ar trebui să recepționăm semnale pozitive. Băncile americane au raportat rezultate surprinzătoare, peste așteptările analiștilor. Este pozitiv faptul că, în unele cazuri, se raportează creșteri ale creditelor ipotecare, ceea ce ar putea semnaliza într-un fel destul de limpede faptul că economia își reia avansul. Din punct de vedere teoretic, o însănătoșire a sistemului bancar redeschide robinetele fericirii, banii revin în economie, avem din nou creșteri și lucrurile se rezolvă. Am trăit de multe ori scenarii similare astfel încât nu văd de ce ar trebui să negăm această evoluție.

luni, 15 octombrie 2012

Romania, tara istetilor solemni

Butonam ieri pe posturile noastre TV și, la unul din ele, cineva de la Asociația Investitorilor pe Piața de Capital(AIPC) spunea în direct că „marele” Sima a intervenit pe forumul AGF. Cu toate că AGF blocase accesul lui Sima în urmă cu ani buni, omul se folosea de un alt nick pentru a-și comunica minunatele-i idei din bejanie. 

Voi intra direct în subiect pentru că, zic eu, avem de-a face cu un caz tipic pentru România. După ton și subiectele discutate, Sima părea a fi intrat cu nick-ul sanzi. Cei care sunt interesati pot intra pe forumul agf unde vor găsi mesajele la care mă refer. Pentru ceilalți, am atașat mai jos o captură de ecran cu două mesaje transmise de respectivul nick. 

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Gânduri despre un personaj din ce in ce mai ipotetic

Cât de românește sună întâmplarea din săptămâna care tocmai se încheie? Șeful contestat al unei burse, după ce reușise prin manevre oculte să întoarcă votul acționarilor, fuge ca un borfaș lăsându-i cu buza umflată pe clienții săi. Clienți care, în conformitate cu legea, n-ar fi trebuit să existe deoarece, ca șef al unei burse, Cristi Sima pur și simplu n-ar fi trebuit să mai desfășoare activități de brokeraj. Dar, așa cum ne arată experiența, respectarea legii(aici e vorba de spiritul ei) e oarecum facultativă atunci când te învârți cu grație în jurul satrapului zilei. 

Dar să începem cu începutul. Cine e Sima? Marea masă a semidocților bursieri îl consideră un personaj legendar, clienții săi credeau că e un insider extravagant care învârte piețele precum un vrăjitor, în timp ce colegii săi brokerii erau ceva mai aproape de adevăr considerându-l un speculator periculos cu papagal mult mai performant decât al lor.

joi, 11 octombrie 2012

Fondul Proprietatea & Franklin Templeton

Fără doar și poate, îngenuncherea Franklin Templeton în instanță este o știre în sine. Dar, cu adevărat important este modul în care această hotărâre va lovi Fondul Proprietatea. Neavând de a face decât cu varianta lacunară a hotărârii e greu de spus ce va urma. În mod normal ar trebui să așteptăm motivarea pentru a ști cu adevărat ce urmează de fapt.

Indiferent însă de nuanțele legale, e cert că avem de-a face cu o premieră. Venirea celor de la Franklin Templeton n-a împlinit speranțele acționarilor inițiali(foștii proprietari) care și-ar fi dorit o cotație a acțiunilor cât mai apropiată de valoarea nominală. Privind retrospectiv putem spune că așa ceva era imposibil din cauza șerpăriei din firmele statului. A fost lucrul pe care l-a conștientizat administratorul Fondului Proprietatea încă de la instalare și nu trebuie să uităm cum primele acțiuni întreprinse efectiv i-au șocat pe politicieni. Forțarea transparentizării activității din firmele statului la care Fondul era acționar, contracararea unor acțiuni cu iz electoralo-căpușător și criticile deschise la adresa managementului slab au fost principalele arme de asalt ale administratorilor privați.

miercuri, 10 octombrie 2012

Urmatoarea revolutie araba?

Chiar dacă până acum Arabia Saudită a părut protejată de spectrul revoluțiilor Primăverii Arabe, lucrurile nu sunt foarte clare acolo. Desigur, la suprafață totul pare calm, dar sunt câteva chestiuni destul de apăsătoare.

Voi începe prin a vă aminti că media de vârstă a țării este una destul de joasă, de numai 26 ani, aproximativ 30% din populație având sub 14 ani. Datorită geografiei zonei, peste 80% din populație este urbanizată. Principalele orașe ale țării au peste 1 milion de locuitori(capitala Riad are aproape 5 milioane), iar populația totală este de aproximativ 26 milioane.

marți, 9 octombrie 2012

Sfarsitul petrecerii

Cu ceva timp în urmă afirmam că 2012 va fi ultimul an al falsului optimism. Ultimul an în care ne vom amăgi cu mierea și laptele care, nu-i așa, până la urmă trebuie să reînceapă cumva să curgă. Iată că „semnele timpului” încep să apară obligându-ne să revenim cu picioarele pe pământ.

Desigur, întregul banchet de până acum a fost susținut cu generozitate de SUA care, aflându-se în an electoral, nu-și poate permite stresarea electorului cu chestii de nimic, gen starea dezastruoasă a economiei. Ultima realizare a mașinii de propagandă americană e statistica referitoare la șomaj care pare extrem de deranjant de falsificată. 

luni, 8 octombrie 2012

Atomizarea Europei

Imediat după cele de-al doilea Război Mondial, proaspăt scăpatele națiuni europene au început vaste programe de reconstrucție atât a țărilor cât și a popoarelor. Războiul a accentuat instinctul național, a întărit legăturile dintre diversele provincii ale statelor. 

Lupta pentru reconstrucția națiunilor s-a dat atât pe tărâmul realității imediate, reprezentată de refacerea infrastructurii, a instituțiilor s.a.m.d., cât și pe tărâmul educației. Așa se face că, în timp ce orașele se reconstruiau și economiile erau repornite, o nouă generație de elevi învăța despre valorile naționale, în limbile oficiale ale țărilor lor. Orice instinct regional, orice sugestie legată de vreun dialect sau de vreo tradiție locală era efectiv exclusă din programa oficială. Lucrurile nu rămâneau însă doar la acest nivel, întreaga societate fiind canalizată spre noul naționalism.

vineri, 5 octombrie 2012

Lumea de azi (VII) - in loc de concluzii

Iată că a sosit momentul să pun punct mini-serialului început săptămâna trecută. Cu toate că mi-ar fi plăcut să vă prezint mulți alți oameni interesanți de care am dat prin peregrinările mele, prefer să închei aici deoarece altfel risc să schimb direcția blogului. 

Ceea ce am încercat să prezint în aceste articole e faptul că lumea e mult mai complexă decât ne este prezentată oficial. Mai mult, conflictele și tensiunile pe care le vedem sunt date nu numai de interesele economice ci și de diferențele culturale și de viziune. Ceea ce putem spune este că lumea face ceea ce știe ea de când există, adică se schimbă. Însă schimbările nu merg în aceeași direcție și, din această cauză conflictele sunt inevitabile. 

Este foarte posibil să ne îndreptăm spre cristalizări ale culturilor, spre o nouă ordine mondială în sensul celei descrise de mult hulitul Huntington. O nouă împărțire a lumii după modele culturalo-religioase care să mimeze răspunsul la nevoile de azi ale oamenilor. Mapamondul unipolar, condus de o singură entitate și supunându-se unui singur model e o iluzie. 

Până acum am fost obișnuiți să privim lumea prin intermediul unei viziuni simpliste, ca și cum civilizația X este echivalentă cu civilizația Y plus/minus ceva. Trebuie să înțelegem că lumea este un univers care cuprinde lumi total diferite, că există diferențe iremediabile între culturi și că viziunea simplificatoare care presupune transplantul unui model de societate în toate aceste culturi este unul fals. Lumea este în aceeași măsură a lui Terry la fel cum este a lui Tariq, a exuberantului domn Li sau a  lui Mohamed(oricare dintre ei). 

Deosebit de interesant este  faptul că, după o perioadă de aparentă stagnare abulică, fiecare dintre marile culturi ale lumii încearcă să-și croiască un drum propriu. Este ceea ce a observat foarte bine Giulio, anume faptul că societatea post-istorică e o iluzie, că modelul lui Fukuyama e unul fals. Lumea nu se poate lăsa prinsă în capcana plictiselii. Așa că, cel mai important eveniment la care vom asista este reintrarea în istorie. Luați-vă adio de la modelul călduț al lumii de până acum. Motoarele culturale sunt turate la maxim, confruntările de aiurea nu semnalizează decât faptul că începe revanșa istoriei asupra non-istoriei. Nu este o veste bună sau rea, este noua realitate. Globul fierbe într-o supă ale cărei ingrediente suntem noi cu toții. Ce va ieși din tot acest mix rămâne să vedem. Anostul spectacol al lumii statice s-a terminat. Urmează istoria!

joi, 4 octombrie 2012

Lumea de azi (VI)

Îmi dădusem întâlnire cu Giulio la Mulassano, locul unde, spunea el, se bea cel mai bun bicerin din Torino. Când am ajuns, cafeneaua era aproape plină. Pe Giulio l-am găsit la o masă lângă tejghea, în compania unui bătrân având brodat pe fiecare obiect vestimentar steagul Italiei. Bătrânul era o rudă mai îndepărtată de-a lui Giulio, un italian a cărui familie, în decursul încâlcit al istoriei, se stabilise în Franța. Stilul său vestimentar ciudat avea o explicație legată de o încurcătură financiară prin care trecuse în tinerețe și din care-l scosese segmentul italian al familiei. Atunci și-a redescoperit originile și, impresionat de ajutorul primit, s-a recuplat la origini promițându-și ca, de fiecare dată când iese în public, să poarte cumva steagul italian.

Ne așezăm la discuție în timp ce chelnerul îmi aduce bicerinul mult prea lăudat de Giulio. Gust din licoarea după care Alexandre Dumas se dădea în vânt și am o oarecare dezamăgire. Îmi amintesc de gustul divin de caffe alla nocciola pe lângă care această specialitate nordică pare un joc de amator. Gustul e bun, dar când pui în balanță specialitățile legendarului professore din Napoli, parcă ai un regret, parcă tânjești după cerul minunat al sudului.

Începem să discutăm verzi și uscate și-ajungem inevitabil la actualitate. Bătrânul nu e prea impresionat de ceea ce se-ntâmplă, spune că tot ceea ce vedem noi i se pare cunoscut, că a mai trecut de-atâtea ori prin perioade similare acesteia și că nu avem de-a face decât cu o amplitudine diferită, restul pattern-ului fiind același. Giulio e neîncrezător și crede că suntem aproape de o trecere la alt nivel, de o rupere de ritm a societății și intrarea într-o nouă epocă. „Voi tinerii numai la revoluții vă gândiți. Vă place fiindcă vă fierbe sângele, dar aveți tendința să vă plictisiți repede de noua jucărie, să lăsați lucrurile neterminate și uite-așa se ajunge la tragedii”, îi răspunde bătrânul. Giulio zâmbește cu subînțeles în timp ce bătrânul continuă să mormăie. Pare o confruntare între proprietarul unei lumi și idealistul care vrea s-o schimbe. Plecăm din cafenea. Pe bătrân îl abandonăm la o verișoară de-a sa și mergem la reședința lui Giulio pentru a proiecta nişte portofolii.

Încă de la intrare te loveşte aerul acela aristocratic, inconfundabil, specific marilor familii. Nu există niciun exces în decorarea casei, nu ai parte de niciun element care să iasă fals în evidenţă. Fiecare lucru luat în parte e o valoare în sine, are o istorie a sa legată de familie. Mergem pe un culoar şi-mi atrage atenţia o uşă total diferită faţă de celelalte. Îl întreb ce e cu ea şi-mi spune că uşa originală a camerei, singura care e neschimbată. E o cameră nelocuită din cauza istoriei sale triste. Acolo, o stră-străbunică de-a lui Giulio a murit de foame. Se întâmpla într-o perioadă negră a familiei. Femeia rămăsese singură în palazzo în timp ce copiii se răspândiseră care pe unde au văzut cu ochii pentru a-şi revigora situaţia financiară. Prima dată a concediat servitorii, apoi a trăit cu minimul necesar. În final, refuzând să cerşească sau să-şi vână din casă s-a retras în această cameră unde a murit de foame. Ironia face ca moartea femeii să fi survenit doar cu câteva zile înainte ca unul dintre fii să se reîntoarcă acasă bogat şi cu o reputație glorioasă în spate. După ce-au citit îngroziți jurnalul femeii, urmașii au hotărât să conserve camera și să-și impună învățarea lecției umilinței. Astfel au înființat un fond prin intermediul căruia sunt finanțate anonim niște cantine ale săracilor, iar membrii familiei sunt obligați ca, cel puțin odată pe lună să mănânce alături de săraci. Strania întâmplare mă pune pe gânduri și, între timp ajungem în bibliotecă. Sunt copleșit de priveliștea din fața ochilor. Îmi arată câteva cărți, dar cireașa de pe tort este reprezentată de o ediție a Corpus Hermeticum de la jumătatea secolului XVII. „E foarte rară”, îmi spune în timp ce fac ochii cât cepele. „A venit să o studieze și amicul nostru comun, bolognezul. Mă rog, nu știu de ce insiști tu atât cu Bologna, omul e piemontez toată ziua, dar dacă-ți place ție, putem să-i spunem așa.”. Însă nu ediția în sine îl interesa pe marele bolognez, ci ceea ce Giulio avea să-mi arate într-un sertar, anume o groază de manuscrise hermetice extrem de vechi, unele din ele, complet necunoscute marelui public. Zâmbește când mă vede atât de șocat și-mi spune că n-am văzut totul. Îmi arată într-un colț câteva scripturi cu miniaturi superbe. Unele roase de vreme, altele incomplete. Mă simt precum Aladin în peșteră. Urcăm pe o scară și văd alături vestita Encyclopédie a lui Diderot alături de Encyclopædia Britannica din același secol. Omul deține practic o avere colosală în cărți, manuscrise, timbre, medalii, monede etc. Îi spun c-ar trebui să-i fie frică și că ar trebui să solicite ajutorul unei bănci pentru depozitare. Mă liniștește spunându-mi că cel mai sigur loc pentru aceste comori e casa sa. E vorba de averea familiei care trebuie să rămână în familie. Dacă o scoate din casă pierde controlul asupra sa, așa că-și asumă factura umflată pentru securitatea zonei. 

Trecem la subiectul pentru care ne-am întâlnit și care, credeam eu, se va finaliza rapid. Îi prezint cele câteva variante de portofolii, îi explic logica după care a fost construit fiecare și-mi spune că n-are nevoie de asta. „E o abordare clasică, nu mai pot să merg așa. Mă interesează o variantă care să-mi permită conservarea capitalului într-un scenariu de risc maxim. De-asta te-am chemat aici”. Resetăm discuția și încerc să înțeleg exact la ce se gândește, de ce anume are nevoie. Spune că ar fi interesat ca o parte din bani să-i plaseze în ceva care și-ar putea conserva valoarea indiferent de dezvoltările turbulențelor. „Sper că nu te gândești la metale”, îi spun. Zâmbește cu subînțeles. Nici el n-are încredere în metale, dar și-a asigurat un stoc fizic pentru orice eventualitate. „Dar totuși, la ce scenariu te gândești? Cât de radical e el?”, încerc eu să înțeleg. „Nu mă gândesc decât la o schimbare totală de paradigmă. Asta nu presupune obligatoriu existența haosului, decât poate pentru o perioadă limitată de timp. Dar, cu toate acestea, ar putea însemna o schimbare radicală a jocului, o răsturnare a valorilor. În cazul unor asemenea vremuri e nevoie de investiții-punte, care să te treacă dincolo fără prea multe pagube”. Rămân cumva interzis. Cel puțin pe moment nu-mi vine nimic în cap. Îi spun ceea ce cred și-i cer un răgaz de gândire. Înțelege, se aștepta la asta și-mi mărturisește că nu e un idealist și nu caută un panaceu al investițiilor, dar și-ar dori ca o parte a investițiilor sale să se constituie într-o asigurare de vreme rea. Rămâne să mă mai gândesc la ceva, dar, între timp, discuția deviază pe alte coordonate.

Îl întreb cui ar folosi o schimbare radicală a societății, până la urmă nimeni nu-și dorește asta. Mă contrazice spunându-mi că atunci când societatea refuză să mai funcționeze ea trebuie să se schimbe, să  se reinventeze. „Occidentul tocmai asta înseamnă, schimbare, inovație. Am intrat în capcana unor viziuni statice, precum cea a lui Fukuyama, a societății post-istorice plictisitor de stabilă. Inhibarea forțelor interne ale societății conduce la moarte, la dezastru. Cred că suntem într-un moment în care se impune o schimbare majoră”. Îi spun zâmbind că noi, în Europa de Est am mai trăit o trecere de la capitalism spre altceva și n-a ieșit deloc bine. Râde. Nu la asta se referea. Știe că știu unde bate. Îl întreb totuși de ce se aprinde atât de mult când vine vorba de schimbare. Teoretic, familia lui a pierdut de-a lungul timpului. Toate schimbările de paradigmă au afectat iremediabil vechea aristocrație. „E o iluzie”, îmi spune. „De fapt nu ne-a afectat deloc, poate doar aripile degradate care oricum ar fi fost afectate și în cazul menținerii vechilor societăți. Societatea e un organism viu, transformarea e esența ei. A-i împiedica transformarea e ca și cum ai obliga un copil să nu crească. Noi am știut mereu acest lucru, iar singurele noastre avantaje au fost date de această conștientizare a transformării și de adaptabilitatea de care am dat dovadă”. E foarte sigur pe el cu fiecare afirmație. Îmi spune că occidentul este slăbit tocmai din cauza iluziei că s-a ajuns la căpăt și este nevoie să re-preia frâiele progresului. „Occidentul e singurul capabil să se reinventeze, să se recreeze și aceasta pentru că nu-i e frică de distrugere. E timpul ca toată civilizația noastră să redevină cuceritoare, novatoare, să se repună în frunte”. 

Discuția s-a terminat târziu. Am cerut un răgaz pentru a găsi ceva care să-i asigure lui Giulio puntea mult-dorită. Noaptea se lăsase peste Torino și o ploaie ușoară răpăia. Orașul luptei dintre alb și negru, al confruntării dintre întuneric și lumină își continua imperturbabil planul său secret, propria-i existență. Iar eu, mă prelingeam printre coloanele sale către hotel gândindu-mă la un panaceu al salvării. N-o să vă dau iluzii, la fel cum nu i-am dat nici lui Giulio: n-am găsit nicio soluție și cel mai probabil ea nu există! „Singura soluție cred că e să ne păstrăm adaptabili și să încercăm să reacționăm suficient de rapid”, i-am spus câteva zile mai târziu. A părut mulțumit de răspuns, dar probabil încă se chinuie să găsească asigurarea ideală. 

marți, 2 octombrie 2012

Lumea de azi (V)

Pe Terry l-am cunoscut absolut întâmplător într-o cursă Londra-Madrid. Avea loc lângă mine și, ca de fiecare dată, am început să discutăm chestii convenționale. După aterizare aveam să ne întâlnim la biroul de închirieri mașini unde se afla în imposibilitatea de a-și lua mașină. Văzându-l la încurcătură și știind că merge oarecum în aceeași direcție, noi la Cordoba, el undeva între Cordoba și Sevilla, ne-am oferit să-l ducem. A stat două secunde după care a zis că-i OK, că e mai bine așa.

Ca orice american care se respectă e extrem de volubil, se minunează la orice și e împăcat cu el însuși. A făcut bani din intermedieri imobiliare și a avut norocul să-l găsească nebunia economică fără nicio expunere. Pe la începutul lui 2007 o operație care l-a ținut câteva săptămâni la pat l-a iluminat. A conștientizat că toți banii pe care i-a făcut nu reprezintă nimic dacă moare. Așa că și-a lichidat tot business-ul și s-a hotărât să-și ia un concediu prelungit pentru a vizita lumea. În Spania a ajuns în 2009 și, probabil mânat de instinctul său imobiliar, și-a spus că e momentul să-și cumpere o finca în Andaluzia. A făcut-o în primul rând datorită frumuseții locurilor, a liniștii pe care i-au inspirat-o peisajul și satul uitat de lume. E mulțumit de investiția sa, cu toate că, văzând ce-a urmat și care sunt trendurile, are o îndoială puternică. Dac-ar fi așteptat probabil ar fi luat-o mult mai ieftin și e foarte posibil ca pe viitor să-și mai piardă din valoare. Se împacă însă cu gândul că, la cât a cîștigat din imobiliare își poate permite fără probleme și o investiție neinspirată. Iar faptul că a luat-o doar pentru el și familie chiar nu-i mai dă emoții în ceea ce privește o ipotetică valoare viitoare.

Ușor discuția alunecă spre criză, politică și actualitatea lumii de azi. E cumva neliniștit de ceea ce urmează. „Ce părere ai, crezi că se va face schimbul de putere între China și SUA?”. Sub nicio formă nu crede asta. A bătut China în lung și-n lat, spune că o cunoaște destul de bine și că n-au nicio șansă. „Au parte de-o dezvoltare economică puternică, dar asta e doar pentru ei. Noi am trecut de mult prin această etapă, ei nu fac altceva decât să redescopere lucruri pe care noi le-am descoperit acum mult timp. În fapt noi nu facem altceva decât să profităm de ei, în timp ce ei se cred puternici. În realitate sunt extremi de slabi ”. Pare interesant ceea ce spune și-ncerc să-l provoc spunându-i că la ora actuală costurile de-acolo sunt imbatabile. „E o mare iluzie. Nu-s inventivi și așteaptă să li se dea de lucru. Într-adevăr, e mai ieftin de produs la ei, dar asta nu înseamnă că, la un moment dat nu ne vom putea muta infrastructura de producție în altă parte, poate în Africa. Ce vor face atunci?”.

E foarte încrezător în SUA și în capacitatea țării de a se auto-regenera. Îmi spune că istoria a demonstrat superioritatea mecanismului politic american, că e foarte greu, dacă nu chiar imposibil să învingi America. „Să nu uităm că suntem cea mai puternică armată din lume. SUA are cel puțin 30 de ani înaintea celorlalte țări. Până la urmă, de când e lumea cel mai puternic face legile. Așa e și-acum. La chinezi comuniștii nu fac altceva decât să-i amăgească pe oameni că sunt mare putere pentru că asta le justifică lor scaunele. Dar nu poți fi lider mondial atunci când regimul tău se bazează pe teroare și cenzură”. Îi replic dându-i exemplu cu camerele video montate peste tot în lumea democratică, cu ascultarea comunicațiilor operată de mega-organizații gen NSA și cu multe alte abuzuri care se petrec și în ceea ce numim lume civilizată. Oare asta nu e o formă de constrângere? Desigur, nu e de acord. Spune că e o mare diferență între a fi urmărit pentru a se face o fotografie a societății și a fi urmărit pentru a fi pedepsit. Are încredere infinită în instituțiile SUA și consideră că tocmai aici e avantajul societății sale. 

Până la urmă concluzionează că marele pericol pentru SUA nu e China ci UE. În cazul în care se reușește aici o uniune flexibilă, probabil va da multe bătăi de cap SUA, chiar dacă acum se zbate în chinurile facerii. Amenințarea n-o vede posibilă decât din partea unei democrații, nicidecum din partea unei autocrații precum cea chineză. Interesant, gândesc, e un punct de vedere care comprimă în el întreaga politică americană.

Între timp, după parcurgerea unui drum superb ajungem la finca lui Terry. Într-adevăr, o priveliște superbă și o liniște absolută. Ne despărțim de el și ne promitem să ne întâlnim, poate chiar dacă are de gând să vină în România. Pe drumul de întoarcere, soarele desena un apus fabulos făcându-mă să mă gândesc serios dacă nu cumva judec greșit. Pragmatismul debordant al lui Terry părea a avea o fundație solidă. La urma urmei, lucrurile se mișcă după aceleași legi de când lumea, iar legea celui mai puternic e una dintre cele mai verificate. 

luni, 1 octombrie 2012

Lumea de azi (IV)


O altă dimineaţă la câţiva ani după experienţa bunicului Nobuyuki mă găseşte în Shenzhen, în biroul somptuos al domnului Li. Este concentrat, transmite seriozitate şi are un mare respect pentru timp. El evoluează odată cu trecerea timpului şi de-aceea nu-şi permite să piardă aiurea nicio clipă. Domnul Li e un fel de spirit al lămpii lui Aladdin. Îţi găseşte orice doreşti. Fie că e produs în una din fabricile care susţine că sunt ale lui, fie că e luat din altă parte şi doar ambalat de el, orice e posibil. Unii l-ar considera intermediar, dar e cu mult mai mult decât atât. Produsele pe care ţi le oferă au un anumit standard de calitate şi, chiar dacă pentru mulţi sună a glumă, beneficiază de garanţie reală. Mi-a fost recomandat de un neamţ care importă electronice numai prin intermediul domnului Li. Neamţul are încredere deplină în el, mai ales după ce, în urmă cu un an, în urma unor probleme grave cu un lot de telefoane domnul Li i-a înapoiat inclusiv banii pe transport. "Seriozitatea se câştigă greu", îmi spune din spatele biroului somptuos. "Ceea ce fac eu poţi face şi tu, dar pierzi mult timp, îţi asumi riscuri mari şi, într-un final, ajungi tot la domnul Li". E extrem de serios când spune toate acestea şi, discret, îmi transmite că e timpul să discutăm ceea ce mă interesează. Chiar dacă niciun muşchi nu-i trădează interesul ştiu că e un business bun pentru el. Îşi notează datele esenţiale şi-mi propune să ne întâlnim a doua zi la masă. Accept şi-mi spune că va trimite şoferul să mă ia la ora stabilită.

Drumul de întoarcere spre hotel şerpuieşte prin acelaşi decor industrial pentru ca, după întortocheatele străduţe printre hale şi hangare să se deschidă exuberant oraşul. Te copleşeşte, îi simţi vigurozitatea şi ritmul. Pare că se hrăneşte cu pământ, înghite nemilos kilometru după kilometru în expansiunea sa înfometată. Şoferul îmi îngână într-o engleză aproximativă o groază de denumiri. Mi-e greu să-i disting sunetele, dar pune suflet în descrierile pe care le face. Când nu găseşte un cuvânt gesticulează intens, obligându-mă să joc un naiv joc de mimă. "Hir, hir, bus, bus sir. New factory for bus sir. Yes, yes, big bus sir". Nostim. Mă plimb relaxat prin oraş şi încerc să înţeleg cum ţara s-a transformat într-o Mecca a produselor. Nu prea am cuvinte să descriu ceea ce se petrece acolo, dar e clar că e o lume-fabrică, un gigant care ascunde prin adâncurile sale orice minune a lumii, fie că e original sau(de cele mai multe ori) copie.

A doua zi ajung din nou în biroul domnului Li. Mă întâmpină cu un gest larg. Desigur că are ceea ce mă interesează, dar mai întâi să mergem la masă. Cum unde, la cantina unei fabrici de-a lui. Hmm, nu mi se părea cel mai indicat loc, dar, mă rog, probabil e o tehnică de negociere de-a lui. După un drum cu maşina prin labirintul pădurii de unităţi de producţie, ajungem în curtea unui hangar şi toţi încep să alerge. Doi portari ne deschid uşile şi se înclină la nouăzeci de grade. Domnul Li dă discret din cap. Uşa se deschide, trecem printr-o retea de culoare şi mă trezesc în mijlocul liniei de producţie. Totul e, cum spunem noi "la milimetru". Oamenii stau concentraţi, însă la trecerea domnului Li se-ntorc şi salută respectuos. Parcă joc într-un film despre oameni şi roboţi. Ajungem la cantină şi ne aşezăm la o masă normală. Domnul Li pare să emane o energie puternică din moment ce pe o rază de patru-cinci metri nu se mai aşează nimeni. Mă întreabă dacă mi-a plăcut şi-mi descrie cu pasiune fiecare echipament care mi-a atras atenţia. Apoi revine la discuţia referitoare la business-ul nostru. Bineînţeles că mi-a găsit ceea ce caut, dar ar fi mai multe variante. Începe să-mi descrie caracteristici. "Ai grijă la omisiuni, îmi spusese neamţul. Dacă te prinde că nu eşti atent te-a fript şi-ţi ia şi pielea de pe tine". "E OK?", mă-ntreabă în timp ce suntem întrerupţi de chelneriţă care vrea să ştie ce vrem. Wow!, domnul Li a angajat o topmodelă, veche gaselniţă chinezească de a profita de poftele europenilor. După comandă verific cu atenţie specificaţiile şi-i propun să discutăm după masă, cu marfa în faţă, chestie care nu cred că-i pică bine. Divagăm, începem să discutăm despre prezent şi viitor. Domnul Li e încrezător în viitor şi când vorbeşte despre sine o face de parc-ar avea toată China în spate. Mi se pare precum copilul inteligent, dar obraznic. Are dreptate, nu-l poţi contrazice, însă ceva te face să-ţi vină să-l pocneşti. Terminăm masa, timp în care fotomodela n-a mai apărut. Ne întoarcem la birou unde stăm să discutăm pe marginea mostrelor şi a ofertei. Domnul Li redevine eficient încercând să-mi impună, printr-un teatru îndelung exersat un anumit model pe care se preface că-l ignoră. Trec peste, îi spun obiecţiile şi refuz toată selecţia. La fel ca şi până acum, niciun muşchi nu i se mişcă pe faţă. OK, ne revedem mâine pentru o nouă selecţie. Spre sfârşitul programului pentru că după aceasta spune că mergem la cină împreună cu câţiva colaboratori. 

Următoarea zi scena se repetă. Şoferul, gestul larg de primire, peregrinarea mostrelor, teatrul pseudo-ascunderii unui reper. Găsesc ce mă interesează, dar nu-i spun care este. Îi cer o listă de preţuri pentru fiecare în parte. Evident, n-o are, dar cu siguranţă o să mi-o trimită seara la hotel cu condiţia ca până la întâlnirea de a doua zi să-i spun la care m-am hotărât. La cină domnul Li încearcă o nouă schemă cu două colaboratoare simpatice, volubile şi deosebit de atente cu mine. Îmi spune că lucrează la marketing şi că le-a invitat în oraş ca semn al aprecierii pe care o are pentru ele. Cu siguranţă ăsta era scopul! După masă, una dintre ele propune să mergem într-un club. Găsesc vechile pretexte prăfuite cu oboseala şi cu partenera care mă aşteaptă în cameră. Pentru prima dată domnul Li are o tresărire de muşchi, undeva sub ochiul stâng. Golanule!, gândesc, ai dosarul meu complet. Cu siguranţă ştie că sunt venit singur. O şterg de-acolo spre hotel unde mă aştepta, desigur, oferta. Domnul Li ştie să joace tare. Absolut toate produsele au preţuri relativ identice! Fabulos, sunt conştient că va urma o zi cu pistoalele pe masă.

Dimineaţa următoare, din nou în biroul domnului Li. Acelaşi ritual, aceeaşi atenţie, acelaşi teatru. De data asta face pe obositul. Fapt pentru care "uit" de selecţie şi reiau discuţia despre termene. Domnul Li ştie exact ce-a discutat zilele trecute, când încerc să negociez reporneşte de pe poziţii defavorizante pentru mine, făcându-se că a uitat de negocierea anterioară. E pregătit bine, are un simţ nativ al negocierii, iar faţa impasibilă, nu trădează absolut nimic. Mă repliez cu o discuţie sterilă despre calitatea materialelor şi mă prinde la colţ reamintindu-şi că trebuie să-i spun ce-am ales. Aplic tactica sinucigaşului şi-i spun că am ales altă mostră. Îl las să peroreze despre faptul că fix aia se produce cel mai greu, că fabrica are un succes nebun din cauză că marfa e foarte bună şi că nu ştie dacă-mi poate asigura stocul de care am nevoie. Se agită, pune pe cineva să dea un telefon, primeşte un mail, piesa de teatru se pune în mişcare. E greu, e fantastic de greu, îmi transmite cu fiecare gest. Ştiu că ştie că nu ăsta e finalul. Întind coarda, îl mai las să peroreze şi, într-un final îi spun că am renunţat la respectiva mostră, dar vreau un preţ mai bun pentru cea pe care o alesesem iniţial. Desigur, nu poate umbla la preţ, e cel mai bun preţ pe care-l pot obţine aici. Mergi la cine vrei şi o să-mi dai dreptate. Apoi vorbeşte despre respectul pe care-l are pentru clienţi şi simt nevoia să mă desfăşor. Cer un calculator, fac nişte calcule inutile, aştept să se lase liniştea. Calculez în continuare, aplic VAT-uri la VAT-uri, adun de cinci ori transportul, aplic taxe vamale fictive. Reiau de câteva ori. Când simt că s-a făcut linişte deplină îi dau verdictul: 30% din preţul prezentat e maximul pe care-l pot oferi. Simt tensiunea şi primesc lovitura finală fix în plex. Fără să clipească, domnul Li îmi spune pe un ton ferm: OK, îţi dau preţul ăsta cu condiţia să dublezi cantitatea iniţial comandată. Discuţia se încheie aici şi nu mai negociem nimic. Mâine aştept confirmarea şi vedem dacă urmează să continuăm formalităţile. 

Am şters-o la hotel hotărât să mă îmbăt. L-am sunat pe neamţ să-l înjur pentru recomandare şi să-l rog să revadă calculele mele ca să verifice dacă sunt corecte. Ceea ce mi-a făcut domnul Li a fost total neaşteptat. Mă aşteptam să am parte de o pisălogeală chinezească, de o negociere în care să repete la infinit acelaşi preţ. Termin discuţia cu neamţul care-mi explică faptul că, totuşi, ar trebui să mai ţin cont şi de fusul orar când îl sun. Rămân singur, refac calculele şi mă hotărăsc să renegociez cantităţile. A doua zi mă regăsesc în biroul domnului Li. Îi spun că e OK, dar am o altă variantă: preţul rămâne cel negociat, lotul iniţial nu-l dublăm, dar îi ofer o garanţie care să acopere 10% dintr-un eventual lot doi care e cel puţin egal cu primul lot. În cazul în care nu-l comand în şase luni banii sunt ai lui. Acceptă la fel de rapid, îmi ascultă condiţiile de plată, se declară mulţumit. Lotul o să plece în câteva săptămâni spre Hans, neamţul prin intermediul căruia derulez importul. Mi-a pregătit şi trei mostre personalizate, cu ambalak cu tot. Excelent! OK, semnăm un contract agreat în prealabil de Hans şi gata. În total mai puţin de jumătate de oră. Domnul Li îmi spune politicos că are treabă acum, dar că vrea obligatoriu să ne întâlnim la cină. Accept.

Seara lucrurile se schimbă. Domnul Li este îmbrăcat casual, pentru prima dată-l văd dat jos din costumul strict. E însoţit de o fiinţă superbă. La naiba, gândesc, omul ăsta se-nvârte numai printre super-modele. Mi-o prezintă. Spune că e soţia lui şi, dacă e să mă iau după cum se manifestă, îl cred. Ne aşezăm la masă şi pentru prima dată discutăm liber. Povesteşte despre oraş, despre dezvoltare, despre cum merg afacerile şi despre ce vrea să facă în continuare. Treptat ajungem la subiectul criză şi-mi spune că el o simte. Că şi-a luat măsurile din timp şi că momentan nu mai are decât nişte credite minore. A văzut ce s-a întâmplat în SUA, în Europa şi peste tot în lume. Nu crede că asta va urma în China pentru că "noi suntem altfel, avem un război de câştigat şi nu ne împiedicăm în lupte minore". "Ce război", îl întreb? "Acela de a-i obliga pe cei care ne-au ignorat şi badjocorit să ne recunoască superioritatea". Înghit în sec, nu-nţeleg decât vag la ce se referă, mă simt inclus pe lista ticăloşilor şi-ncerc să deviez discuţia, însă domnul Li e prins de subiect. "Am avut parte de umilinţe în cele două războaie nedrepte ale opiului, am fost atacaţi mişeleşte de japonezi, ţara ne-a fost invadată, dar de fiecare dată am renăscut. Acum e timpul să arătăm că tot ceea ce ni s-a întâmplat negativ în istorie au fost doar accidente. Am devenit fabrica lumii pentru că aveam costuri mici de producţie. Peste puţin timp vom fi fabrica lumii pentru că altfel nu se va putea. Ne-am dezvoltat, putem produce orice şi suntem de la o zi la alta mai puternici. Nimic nu ne poate opri acum!". Vorbele lui mă pun pe gânduri. Şi asta pentru că pare a avea dreptate. Îl întreb despre Japonia şi recentele dezvoltări. Dacă iese vreun război din toată nebunia asta? Îi e frică pentru afacerile lui? "În cazul unui război, probabil toţi oamenii mei se vor opri din ceea ce fac şi vor produce arme. Asta e, va trebui să învăţ un alt business". De japonezi nu-i place, are o ură istorică pentru ei. Îmi spune că este posibil ca tot tărăboiul cu insulele să se termine indecis, dar că Japonia trebuie să se pregătească să primească o lecţie istorică usturătoare. "China e abia la începutul evoluţiei, mai avem multe de făcut". Uşor uşor timpul trece. Ne despărţim aproape prieteneşte. Domnul Li, chiar şi în timpul liber preferă să păstreze distanţa. Rămâne să aştept sosirea primului lot. 

Mă reîntorc la hotel. Rămân în urmă câteva zile intense, cu un domn Li care, după atâta timp, a rămas la fel de necunoscut pentru mine. Probabil în această ţară sunt milioane de domni Li şi din această cauză ne este atât de greu să o percepem. Atunci când spunem că ei urmează să facă ceva, de cele mai multe ori greşim. În realitate nu ştim nimic deoarece China e doar aparent deschisă sau, mai bine spus, deschisă atât cât îi convine. În rest, are propriul său drum, propriul program pe care şi-l urmează neabătută de câteva mii de ani. În ceea ce-l priveşte pe domnul Li am uitat să vă spun esenţialul: are doar 28 de ani! Fabulos!