Sfarsitul unei epoci

Criza de lux

Intrarea casei de modă Christian Lacroix sub protecţia legii falimentului deschide o nouă pagină în evoluţia crizei: penuria pieţei de lux. Ceea ce părea a fi un segment protejat, imun la evoluţiile nefericite ale economiei, se dovedeşte a fi la fel de fragil precum întreaga piaţă. Relativa întârziere cu care se face simţită criza aici ţine atât de "direcţia de atac a undei de şoc" cât şi de structura pieţei.

Specifică perioadelor de avânt economic, "invazia" luxului este un fenomen care, de cele mai multe ori, precede criza. L-am putea pune fără nicio problemă pe lista indicatorilor neconvenţionali. Fenomenul e unul cât se poate de simplu: avântul economic duce la o aglomerare a segmentelor superioare ale societăţii. Aceasta creează false nevoi pentru un segment fals. De ce spun fals, e simplu. De obicei, "noii îmbogăţiţi" apar la fel de repede precum dispar. Numărul lor creşte în perioadele de isterie a economiei, atunci când totul pare a-şi schimba funcţionarea, când toată lumea preferă să creadă în creşterea perpetuă.

Perioada de maxim avânt se caracterizează prin invazia firmelor de lux, a producătorilor apăruţi peste noapte şi susţinuţi de un marketing agresiv. Este un comportament menit a satisface nevoia noii generaţii de oameni bogaţi, proaspăt intraţi într-un paradis pe care nu-l cunosc. Astfel poate fi explicată explozia de orogerii cu nume fabricate în câteva luni, impuse printr-o publicitate agresivă şi fără nicio istorie în spate. Dacă veţi face o investigaţie, veţi observa că nu numai lipsa istoriei este specifică noilor orologerii de lux, ci şi lipsa facilităţilor de producţie. Practic, un ceas pe care dai câteva mii/zeci de mii de euro are un mecanism identic cu alte câteva zeci de mărci de pe piaţă. Singura diferenţă dintre ceasurile respective este de design si marketing. Aceasta însă nu deranjează un consumator volatil precum cel anterior descris. El este interesat doar de achiziţia unui obiect de lux, a unui obiect cu imagine "scumpă", care-i creează iluzia accesului la zonele înalte ale societăţii. Ceea ce s-a întâmplat pe piaţa ceasurilor este specific întregii pieţe de lux. La fel ca în cazul ceasurilor avem "mărci proaspete" de haine, de încălţăminte, de genţi, bijuterii s.a.m.d.

În perioada de criză însă segmentul noilor îmbogăţiţi se reduce radical, iar producătorii care susţineau cererea acestui segment se subţiază. De obicei, criza este trecută doar de cei care au fundamente solide. Cu toate că producătorii tradiţionali simt profund consecinţele crizei, ceea ce-i salvează este clientela stabilă, "cunoscătorii" pieţei. Cei care nu-şi cumpăra ceasul după reclama din revistă, ci în urma unui ataşament, a unei emoţii transmisă uneori din generaţie în generaţie. Evident, criza va face victime şi din rândul producătorilor tradiţionali, dar numărul acestora va fi mult mai mic decât al celor din segmentul nou apărut.

O noapte extraterestra

Sunt destul de obosit deoarece am în urmă o noapte nebună. Echipa pe care o iubesc a câştigat în oraşul pe care-l ador. Nici nu se putea altfel, ar fi fost împotriva mersului normal al lucrurilor! Aşa se face că acum, în momentul în care scriu aceste scurte impresii, sunt frânt, după o noapte în care m-am bucurat alături de catalani şi am revăzut aproape până la refuz toate fazele importante ale meciului. Poate că cel mai mare regret al meu din seara trecută a fost că nu am putut să fiu în acelaşi timp şi la Barcelona unde înţeleg că atmosfera a fost de 10 000 de ori mai fierbinte decât la Roma.

Ceea ce s-a întâmplat aseară a fost emoţie pură. De la agonia primelor minute ale meciului în care Ronaldo ne-a dat fiori, meciul a evoluat exploziv spre deznodământul pe care-l aşteptam. Barca a reuşit să demonteze jocul reprezentantei "perfidului Albion", oferindu-ne un spectacol incendiar. Umilirea supremă a englezilor a venit în minutul 70, atunci când piticul Messi a plutit magnific peste întreaga apărare engleză pecetluind victoria extratereştrilor printr-un super gol cu capul.

Dincolo de sentimente, a fost o lecţie din care toată lumea ar trebui să înveţe ceva. Am văzut o echipă în care fiecare element a funcţionat, ca o rotiţă a unui mecanism impecabil. O echipă care n-a costat mult, dar care valorează enorm. Lecţia predată de catalani seara trecută a fost una cât se poate de simplă: nu-ţi trebuie foarte mulţi bani pentru a face lucruri măreţe, trebuie doar să investeşti într-un mecanism care funcţionează. Lucru perfect valabil pentru orice, în special pentru o economie anchilozată!

P.S. Cu această ocazie am reuşit, în sfârşit, să pun capăt seriei de pierderi de la pariurile sportive! Asta pentru că, înaintea fiecărui meci la Barcelonei, din superstiţie, am pariat pe adversari.

Consumer Confidence sau Consumer Hope?

E seară şi titlurile de genul "U.S. Stocks Advance as Confidence Boosts Tech" îmi inundă ecranul. E clar, încă o veste pozitivă, încă un motiv de petrecere. CNBC-ul se umple de "semnale" pozitive, fătucile şi fătucii postului îşi iau feţele optimiste şi zâmbesc forţat. Trebuie să fie veseli: "Consumer Confidence Sees Biggest Jump in 6 Years", "You Must 'Absolutely Buy' These Tech Stocks" s.a.m.d. Cu toate că nu e vorba decât de un biet indicator, revine obsesiv pe ecrane multaşteptatul "V shape recovery". Adevărul e că nu mai apăruse de ceva vreme, iar resărbătorirea "semnaleor" sale prevestituare era o necesitate. Motiv numai bun pentru a reactiva analiştii pozitivi(un fel de Simioneşti de US) şi a scoate de la naftalină scenariile optimiste.

Aşa cum spuneam într-un articol anterior, indicatorii macro trebuie trataţi cu mai multă atenţie decât până acum deoarece ori sunt manipulaţi, ori îşi modifică semnificaţia. Vom lua ca exemplu acest "consumer confidence" care a crescut fulminant în mai. Să fie un semn de revenire? Dacă privim celelalte date disponibile, imaginea se schimbă radical. Şomajul creşte de la o zi la alta, reuşind să producă nu mai puţin de 500 000 şomeri într-o singură lună. Piaţa imobiliară este în continuare în cădere liberă, cererea fiind practic blocată. Cele două elemente ne conduc cu uşurinţă la concluzia că lucrurile nu au cum să stea OK. Iar această "demarare în trombă" a "consumer confidence" nu este altceva decât una din numeroasele decorelări de care avem parte în ultima vreme.

Refrenul perioadei actuale, repetat până la răguşire de către oficiali şi media, este unul singur: mergem către recuperare, către ieşirea din criză. Pentru politicieni această sintagmă sună atât de tentant încât au preluat-o în masă. Cei mai ageamii au supralicitat spunând că au reuşit să depăşească criza. Evident fals! Realitatea e alta şi chiar dacă unii nu vor să o perceapă, asta nu schimbă cu nimic lucrurile. S-au atins nişte limite, iar anumiţi indicatori au menirea de a ne prevesti începutul unei noi crize.

În prezent datele ne indică fără dubiu că guvernele economiilor mari să se îndrepte inconştient către economia specifică republicilor bananiere. O observaţie de bun simţ a lui Kyle Bass(Hayman Advisors) are meritul de a ne readuce cu picioarele pe pământ: "There isn't enough capital in the world to buy the new sovereign issuance required to finance the giant fiscal deficits that countries are so intent on running. There is simply not enough money out there.(...) If the US loses control of long rates, they will not be able to arrest asset price declines. If they print too much money, they will debase the dollar and cause stagflation. The bottom line is that there is no global 'get out of jail free' card for anyone".

Schema aplicată până acum de toate economiile mari a fost fundamental greşită. Scăderea dobânzii spre zero şi inundarea pieţei cu lichidităţi nu au făcut altceva decât să stabilizeze temporar situaţia. Pe fond însă, dezechilibrele s-au accentuat, iar îmbunătăţirea unor indicatori nu reprezintă altceva decât reacţii reflexe rupte de context. Modelul economic în care rulăm acum este total atipic şi fundamental dezechilibrat. Practic, în orice moment putem deraia. Privit prin prisma acestei realităţi "consumer confidence" şi-a pierdut semnificaţia putând fi interpretat, în cel mai bun caz, ca şi "consumer hope".

Ambitiile fetei de la tara

Nu am scris prea mult despre bursa noastră. Am evitat subiectul pentru că, la fel ca orice entitate economică autohtonă, instituţia din Hotelul Modern se zbate într-o banalitate greu de înţeles. Născută cu forcepsul, BVB nu a reuşit până în prezent să depăşească vârsta copilăriei.

În orice ţară din lume, bursa reprezintă un punct central al economiei. Atunci când vrei să faci o analiză a situaţiei economice a unei ţări începi cu bursa. La fel când vrei să investeşti. Aceasta datorită faptului că bursa este un mecanism perfect corelat cu economia, o fotografie a climatului economic din ţara respectivă.

La noi, ca deobicei, lucrurile stau total aiurea. Putem spune orice despre bursă, numai că se corelează cu economia nu. Despre reprezentativitatea ei, iar nu putem spune mare lucru întrucât, în acest moment, bursa nu este altceva decât o adunătură arbitrară de companii. Unele din ele sunt listate pentru că "aşa trebuie", altele pentru că aşa au apucat şi foarte puţine datorită avantajelor pe care le-ar putea obţine. Aşa se face că bursa a fost şi este codaşă absolută în ceea ce priveşte numărul de listări noi. Practic, dacă privim numai prin prisma acestui indicator ne dăm seama de adevărata faţă a bursei: o instituţie haotică, prost gestionată şi fără viziune.

Raportându-ne la mărimea ţării şi la resursele care pot fi atrase, nu este greu să intuim că BVB ar trebuit să aibă o cu totul altă evoluţie. În mod normal, bursa noastră ar fi trebuit să fie un lider regional de necontestat, un magnet pentru toate marile firme din zona balcanică şi nu numai. Evident că acest lucru nu se va întâmpla. Lipsa de viziune, necunoaşterea şi limitarea sunt cei mai mari duşmani ai bursei. Acestea sunt şi motivele pentru care instituţia în cauză se zbate într-un provincialism şi amatorism devastator.

Deocamdată BVB seamănă extrem de mult cu o fată de la ţară ajunsă accidental în păturile de sus ale societăţii. Stângăciile, accentul şi apucăturile îi trădează originile "nesănătoase" şi o izolează de lumea civilizată. Probabil că singura măsură care ar putea revigora bursa ar fi aducerea la conducerea instituţiei a unor persoane cu viziune şi cu experienţă. Dar cine să facă asta? Acţionarii? Mă îndoiesc!

P.S. În contextul actual, deschiderea şedinţei de tranzacţionare de ieri de către Elena Udrea mi se pare a fi cel mai reprezentativ element al unui tablou grotesc. Întrebarea care-mi revine obsesiv în minte se leagă de motivele invitării "divei de la turism". S-or fi gândit că vor reuşi în acest fel să scoale bursa?

Prima casa

"Cum repornim economia" este o iniţiativă a celor de la "Ziarul Financiar", pe care nu am perceput-o decât ca pe o acţiune menită a acoperi cu ceva paginile ziarului. Altă fundamentare nu găsesc acestei iniţiative deoarece e clar că atunci când îl întrebi pe comerciantul de ciungă cum vede ieşirea din criză îţi va spune că cel mai potrivit e să se adopte o lege conform căreia ciunga e prioritate naţională. Din această iniţiativă, mai precis din ideea emanată de epicureanu' Vlădescu, s-a născut prima măsură concretă de stimulare a clientelei economiei. Prezentată cu tam-tam de către membrii marcanţi ai executivului, măsura a stârnit reacţii violente atât pro cât şi, mai ales, contra. Cu toate că a fost dezbătută intens, cred că a fost tratată superficial, majoritatea analiştilor nefiind capabili să argumenteze logic de ce susţin sau nu un anumit punct de vedere. Vom încerca să umplem acest gol aici, pentru ca, în final, să descoperim care vor fi adevăraţii beneficiari.

În primul rând, nimeni nu a remarcat faptul că schema de garantare va conduce la o creştere a costului creditului. Aceasta deoarece FNGCIMM percepe în prezent un comision de risc în valoare de 1.5-2.5%, în funcţie de tipul garanţiei. Având în vedere faptul că discutăm de credite acordate segmentului retail, fondul va avea nevoie de resurse suplimentare, motiv pentru care, cel mai probabil, valoarea comisionului va fi mai apropiată de valoarea superioară, poate chiar mai mare decât aceasta.

Privind din punctul de vedere al clientului, lucrurile nu arată deloc tentant. Oricât de mult ar tăia băncile din tarife, un credit ipotecar luat în noile condiţii se va ridica la un DAE de aproximativ 12-13% pentru EUR şi, probabil, 18-19% pentru RON. La asemenea costuri nu putem vorbi propriu-zis de un credit ipotecar ci, mai degrabă, de un credit de consum. Cel care decide să contracteze un asemenea produs nu poate avea decât două motivaţii: ori se gândeşte să-l achite accelerat(bazându-se pe lipsa comisionului de rambursare anticipată), ori pur şi simplu riscă, gândindu-se că, pe viitor, poate lucrurile se vor îmbunătăţi. Cred că este clar pentru toată lumea că, pentru a avea o piaţă a creditului ipotecar în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să avem costuri ale creditului undeva sub 8%.

Mulţi s-au referit la această iniţiativa ca la un cadou oferit băncilor şi au dreptate. Într-adevăr, instituţiile bancare selectate pentru programul "Prima Casă", vor face bani fără a risca nimic. Practic, în momentul în care banca trece creditul la restanţă, fondul plăteşte suma asigurată. În acest fel, banca nu va mai avea prea mari bătăi de cap cu provizioanele sau cu executarea garanţiei. Cu toate acestea, nu vă gândiţi că băncile vor face eforturi prea mari în sensul participării la acest program. La condiţiile puse până acum de reprezentanţii guvernului, s-ar putea ca, până la urmă, să rămână numai CEC-ul interesat de program. De asemenea, cota de garantare de "numai" 80% s-ar putea să nu fie deosebit de tentantă pentru bancheri. Ceea ce ar putea fi tentant pentru bănci, ar fi reacordarea unor credite ipotecare fără şanse prea mari de recuperare, astfel încât imobilul să intre în schema de garantare a guvernului. În acest caz, creditele ar putea fi preluate de rude apropiate ale debitorului, în condiţii mult mai bune.

Este foarte interesantă şi problema beneficiarilor reali ai acestor credite. Aceştia nu vor fi nici dezvoltatorii şi nici angajaţii acestora, aşa cum clama în gura mare piticu'. Atât suma asigurată, cât şi segmentul căruia i se adresează programul, ne conduc automat către piaţa apartamentelor ceauşiste. Impulsionarea acestui segment al pieţei nu are efectiv niciun efect asupra economiei. Din acest punct de vedere, singurii beneficiari vor fi, probabil, agenţii imobiliari rămaşi pe piaţă, dar chiar şi aceştia nu pot spera la mare lucru.

Ceea ce cred cu siguranţă că se va întâmpla va fi impulsionarea fraudelor. Ideea mi-a venit după ce am vorbit pur întâmplător cu un individ din zona periferică a societăţii. Gogu(un personaj generic, rod al imaginaţiei) practică una dintre cele mai rentabile meserii din ziua de azi: cămătăria. Cu toate că este un cămătar minor, Gogu are în prezent nu mai puţin de optsprezece garsoniere şi şapte apartamente. Criza de pe piaţa imobiliară l-a condus spre blocaj, motiv pentru care iniţiativa guvernamentală i se potriveşte ca o mănuşă. Aceasta pentru că, în acest moment, este în căutare de potenţiali clienţi pentru imobilele sale. Nu vă gândiţi că e vorba de cetăţeni care s-ar încadra target-ului la care visează guvernanţii. Clienţii lui Gogu sunt din zona rurală, în general indivizi care nu deţin absolut nimic şi cărora le face documente false de angajare. Probabil, în cooperare cu un funcţionar bancar, Gogu va reuşi să-şi "vândă" rapid toate imobilele. "Clientul" se va alege cu o sumă de bani la care nici nu visa, iar Gogu va scăpa de "pietrele de moară" care-i afectau "lichiditatea".

Indivizi precum cel prezentat mai sus sunt peste tot în ţară. Ei au "logistica" necesară derulării acestor operaţiuni. De cele mai multe ori, ei sunt cei care au stat în spatele fraudelor semnificative consemnate anul trecut pe segmentul creditelor de nevoi personale negarantate. Cei care au făcut bani din acele produse, sunt pregătiţi acum să profite de noua iniţitivă. Aşa se face ca zicala conform căreaia "nu e pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte" e perfect aplicabilă acestei măsuri.

Aşa cum lesne se poate observa, măsura nu este în niciun caz una anticriză. Este doar o altă modalitate de a cheltui inutil nişte bani, despre care nimeni nu ştie momentan de unde vor veni. Oricum, sper ca această măsură să fie doar o gogoaşă electorală care, la fel ca şi salariile profesorilor, să nu se pună în aplicare niciodată.

Capcanele verzi

Stirea zilei

Cu toate că promisesem să mă ocup de astăzi de proiectul "Prima Casă", voi lăsa pentru altădată acest subiect provincial în pofida a ceea ce consider a fi ştirea zilei: posibilitatea declasării Angliei.

Despre această mişcare am vorbit în 29 aprilie, când spuneam că o scădere a rating-ului Angliei va fi un fenomen care va accentua criza. Evident, o asemenea decizie nu poate fi luată brusc, deoarece ar provoca un cutremur major. Deocamdată suntem încă în faza tatonărilor, în care, de obicei, se prezintă publicului motivele care pot conduce către o asemenea decizie.

Comunicatul dat de S&P vorbeşte clar despre perspectivele negative ale rating-ului de credit acordat Angliei. De obicei, asemenea anunţuri sunt premergătoare unei scăderi de rating. Orizontul de timp pentru luarea deciziei finale este destul de vag, putând varia de la câteva luni la câţiva ani. Oricum, anunţul are meritul de a conduce la o conştientizare a publicului asupra riscurilor care se menţin încă la un nivel ridicat.

Aşa cum era de aşteptat, perspectiva scăderii ratingului UK a îndreptat automat privirile tuturor către celălalt mal oceanului, acolo unde problemele sunt fără sfârşit. Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu: dacă Albionul este într-o poziţie ingrată, este clar că nici mama crizei, SUA, nu are cum să se simtă mai bine. Numai că, e greu să ai o perspectivă negativă de rating atât timp cât ai tiparniţa în curte şi, la nevoie, poţi s-o porneşti pentru a-ţi acoperi necesităţile de moment.

Poate că meritul principal al anunţului S&P este cel referitor la semnalul de alarmă tras la adresa gradului de îndatorare al ţărilor dezvoltate. Cu toate că a fost luat rar în calcul până acum, ponderea sa în analizele viitoare va fi din ce în ce mai mare. Şi, probabil ne va aduce în prim plan ţări despre care, până acum, se vorbea în termeni laudativi(vezi graficul de mai jos).Evident, rationamentul bazat numai gradul de îndatorare este fără rost, motiv pentru care, cei de la S&P au atentia asupra ponderii in PIB a creditului, mai precis a tendintelor acestui indicator. Estimarile pentru 2013 ale ponderii creditului în PIB sunt de-a dreptul ingrijorătoare pentru unele ţări: SUA 77%(44% în 2008), UK 100%(51% în 2008) Japonia 120%(110% în 2008), Italia 116%(102% anul trecut).

Punctul de inflexiune

Cred că nu greşesc dacă afirm că ne apropiem cu paşi repezi către momentul zero al crizei. Este vorba de momentul în care vor fi evaluate dezvoltările actuale, urmând ca evoluţiile viitoare să capete un sens clar. Cu toate că optimiştii se grăbesc să proclame sfârşitul crizei, probabil va mai trece ceva până când vom putea vorbi cu adevărat de aceasta.

Ne aflăm la capătul a aproape trei luni de creşteri artificiale, bazate în principal pe veştile pozitive fabricate de guverne. Experienţa acestor luni demonstrează că populaţia, din dorinţa de a termina cât mai repede cu această criză, acceptă jocul propus de oficialităţi. Altfel nu poate fi explicată frenezia cu care investitorii sar să acopere găurile unor instituţii îndoielnice. Pe de altă parte, sub presiunea dezechilibrelor din sistem, indicatorii macro se deteriorează. De asemenea, o altă ciudăţenie a acestei crize este decorelarea indicatorilor, ceea ce ne semnalizează fie o posibilă dezinformare a autorităţilor(prin raportarea de valori eronate), fie existenţa unor dezechilibre profunde care vor conduce la dezvoltarea unor fenomene neîntâlnite până în prezent.

Prin martie estimam că este posibilă o creştere cu 40%, adică un DOW la aproximativ 9000. Era scenariul de care mă temeam cel mai mult deoarece această creştere practic confirmă pattern-ul unei noi scăderi abrupte, sub minimele înregistrate atunci. În toată această perioadă am sperat la o stabilizare a situaţiei printr-o corecţie sau o evoluţie laterală. Nu s-a întâmplat aşa, iar în prezent s-a ajuns la "nivelul" 8500, adică foarte aproape de ceea ce numem la începutul articolului "momentul zero". Practic, la atingerea "cotei 9000"(sau a unei valori apropiate) vom avea o confirmare clară a ceea ce va urma. Cu toate că există o probabilitate de continuare a creşterii sau de stabilizare, cred că sunt 60% şanse să scădem abrupt sub zona minimelor din martie.

Rămâne să vedem continuarea, dar tind să pariez pe scenariul pesimist.

P.S. Îi anunţ pe curioşi că în acest moment sunt total ieşit de pe burse. Am preferat marcarea profitului acum(în defavoarea stabilirii unor trailing stop-uri), pentru a putea ocupa locuri bune la "spectacolul apocalipsei" :-))

Auto-flash german

A trecut ceva vreme de când nu am mai abordat piaţa auto, motiv pentru care am hotărât să aruncăm privirea peste ceea ce se întâmplă în Germania. Şi facem aceasta deoarece, în scurt timp, vom avea parte de schimbări importante acea zonă, iar o "aclimatizare" este necesară.

Poate că cea mai mediatizată ştire a fost cea a fuziunii dintre Porsche şi VW. Se găsise şi un nume pentru noua entitate: Auto Union(un nume cu rezonanţe puternice în Marea Criză). Totul arăta frumos, aproape ireal, până când telenovela a trecut într-o nouă etapă: aceea a divorţului de dinaintea căsătoriei. Nici nu începuseră bine discuţiile dintre cele două companii, că scandalul generat de atitudinea pe care unii o au faţă de ceilalţi a avut rolul de a dinamita viitorul mariajului. Precum într-o relaţie pubertină, scandalul nu a avut nicio logică, drept care discuţiile premergătoare fuziunii continuă. Era logic să se întâmple aşa deoarece cele două grupuri sunt destul de interconectate pentru a-şi permite ratarea mariajului.

Principalul motiv invocat de VW pentru suspendarea negocierilor a fost reprezentat de datoriile foarte mari ale Porsche. Într-adevăr, dorinţa oarbă a Porsche de a cumpăra VW, a condus la împrumuturi fabuloase. Pentru cei care ţin minte, pe un trend clar descrescător al întregii industrii auto, acţiunile VW creşteau precum Făt Frumos. Şi aste numai datorită unei dorinţe nebuneşti a celor de la Porsche. Oricum ar încerca să justifice această mişcare, ea nu poate fi considerată decât, în cel mai bun caz, neinspirată. Într-adevăr, poate că rezervele de cash ale VW sunt tentante, dar a investi pe vremuri de criză bani împrumutaţi pentru a atinge "caşcavalul" este destul de riscant. Rezultatul acestei curse nebuneşti va atârna ca o piatră de moară la gâtul noii companii. De asemenea, rivalitatea dintre cele două familii (Porsce şi Piëch) reprezintă un alt element de risc al noii uniuni.

De cealaltă parte a baricadei, rivalii Mercedes şi BMW se pregătesc intens de o alianţă care să le permită depăşirea crizei. Chiar dacă momentan se vorbeşte doar de elemente comune ale platformelor în vederea reducerii costurilor, cred că, în funcţie de amploarea crizei, este posibil să avem ceva mai mult de-atât. Cu toate că alianţa dintre Mercedes şi BMW pare a se plasa sub auspicii ceva mai favorabile, marea problemă a celor două firme este ţintirea aceluiaşi segment de piaţă. Aceasta face ca, în viitorul apropiat, restructurarea ofertei şi construcţia unor modele care să ţintească alte segmente ale pieţei să devină prioritară.

Putem considera, fără să ne înşelăm, că industria auto germană se va cristaliza sub forma a două conglomerate foarte puternice. Auspiciile actuale însă nu le sunt foarte favorabile. Ani la rândul, modelul de business al producătorilor germani a fost tendinţa de a ataca segmentele cele mai profitabile ale pieţei, după modelul Porsche. La ora actuală există o aglomeraţie foarte mare pe segmentul premium, ceea ce reprezintă principala problemă a industriei germane.

O altă ameninţare vizibilă este legată de tehnologie. Ani la rândul, cercearea germană s-a orientat aproape exclusiv către motorul clasic. Viitoarele trenduri, orientate în special către "maşinile verzi", ar putea crea probleme întregii industrii din cauza unei lipse totale de know how în acest domeniu. Problema a fost intuită de Mercedes care, pentru a nu risca, a iniţiat un parteneriat cu americanii de la Tesla.

Viitorul, în mod sigur, ne va arăta modalitatea în care industria auto germană va traversa criza. Probabil refrenul următoarei perioade va fi restructurarea masivă şi reorientarea către tehnologiile noi. Oricum, apogeul atins în perioada anterioară va fi foarte greu de egalat în viitor.

Imprumut cu iz penal

În ultimele zile se observă o burzuluire formală a autorităţilor române la adresa băncilor străine care fac ceea ce a fost demult intuit: repatriază agresiv fonduri. Pentru a ascunde evidenţa, FMI va face un nou "joc de glezne", iniţiind discuţii inutile, dar care vor fi probabil supra-mediatizate pe-aici.

Trecând peste jocurile de imagine menite a masca interese cât se poate de clare, trebuie să conştientizăm faptul că un asemenea comportament ridică numeroase probleme în privinţa rolului pe care instituţiile financiare îl au în economie. Şi aceasta pentru că, până în prezent, o mare parte din vina pentru problemele economice cu care ne confruntăm, aparţine exclusiv băncilor străine. Ele sunt responsabile pentru explozia nejustificată a creditului, pentru bula imobiliară şi pentru agravarea situaţiei în care ne cufundăm.

Comportamentul acestor instituţii fusese intuit de mai multă vreme, iar pe acest blog s-au tras numeroase semnale de alarmă începând încă de anul trecut. Cu toate acestea, Romania a intrat prosteşte într-un joc al cărui rol nu este altul decât transformarea datoriilor private în datorie publică.

Că în tot acordul de împrumut este ceva putred o dovedeşte atât secretizarea sa, cât şi frenezia cu care Ministerul de Finanţe se împrumută de pe piaţa internă. Până acum statul - prin intermediul acestui minister - a aspirat din piaţă peste 7.5 mld. de euro. O sumă incredibil de mare, contractată la dobânzi de peste 10%. Practic, la modul agresiv la care aspiră bani, Ministerul de Finanţe se comportă de parcă nu ar avea voie să se atingă de banii de la FMI, BM şi CE. Ba, mai mult, aflăm cu stupoarte că se pregăteşte o emisiune de eurobonduri. Şi-a pus totuşi cineva întrebarea cât ne mai împrumutăm? Nu de alta, dar riscăm să ajungem la colaps din cauza unor politici economice total tâmpite.

Chiar şi în aceste condiţii există soluţii, dar nu le pune nimeni în aplicare. Suprataxarea transferurilor externe şi cursul ridicat nu sunt decât două din măsurile care pot stopa veritabila hemoragie de valută. În plus, aplicarea unor teste dure de stress bazate pe rezultatele actuale(mult mai proaste, dar mai realiste decât cele de la sfârşitul anului trecut) ar conduce la obligativitatea acestor instituţii de a aduce bani de-acasă. În ceea ce priveşte rezultatele afişate la sfârşitul anului trecut, există suspiciunea că acestea au fost umflate nejustificat pentru a putea scoate "oficial" cât mai mulţi bani sub formă de dividend.

Se pare că în toată ecuaţia descrisă nu poate fi vorba decât de două cauze: prostia sau ticăloşia. Nu o să comentez mai mult, dar ambele sunt condamnabile. Şi cum viitorul colaps financiar al României e aproape, mă întreb dacă cineva va plăti pentru asta.

P.S. Voi reaminti faptul că Austria trebuie tratată cu foarte mare atenţie din cauza jocurilor dubioase pe care le face. Că se comportă precum coloana a cincea sovietică o demonstrează "greşelile" din ultima vreme, precum pierderile de scrisori confidenţiale. Aceasta ne va cauza probleme foarte mari la viitorul summit Rusia - UE de unde presimt că o să ieşim foarte şifonaţi.

Cat mai valoreaza SIF-urile

Am atras atenţia în mai multe rânduri asupra riscurilor potenţiale pe care le implică investiţia în SIF-uri ca, de altfel, şi asupra modalităţii superficiale de fundamentare a achiziţiei acestor titluri. De mai mulţi ani încoace, refrenul preferat al brokerilor este cel privind "discount-ul" pe care-l obţinem atunci când cumpărăm SIF-uri. Că nu e chiar aşa vom vedea în continuare.

Sunt două lucruri care m-au făcut să nu privesc cu ochi buni investiţia în aceste titluri: calitatea managementului şi expunerea mare pe care o au pe sectorul bancar. Dacă în ceea ce priveşte calitatea managementului nu cred că are sens să discutăm prea mult, expunerea SIF-urilor pe bănci a fost unul dintre principalele argumente ale creşterii. Perioada de explozie a creditului şi a expansiunii bancare au fost cele care au împins cotaţiilor acestor titluri către niveluri greu de imaginat. Au existat şi există în continuare o mulţime de talibani ai SIF-urilor gata să demonstreze cu cifre că aceste titluri reprezintă investiţia genială. Cred că au trecut demult vremurile în care se discuta în aceşti termeni.

Coşmarul cel mai mare al acestor intituţii de-abia de-acum începe. Testele de stress efectuate de BNR pe baza datelor financiare de la sfârşituşl anului trecut indică necesitatea de capital suplimentar pentru băncile locale. Aceasta pentru a putea avea o rată de solvabilitate de peste 10%, valoare convenită atât cu FMI cât şi cu CE. Conform declaraţiilor Guvernatorului, rezultatele testelor de stress nu vor fi publicate individual pentru a nu fi interpretate eronat de către piaţă. Aceasta face ca, în acest moment, să fie imposibil de calculat necesarul de capital pentru fiecare bancă în parte. Cu toate acestea, este lesne de înţeles că cel mai mare necesar de capital îl vor avea băncile mari. Dacă nu sunt derapaje în sistem, probabil că necesarul de capital va fi oarecum direct proporţional cu cota de piaţă.

Ţinând cont de expunerea mare pe care SIF-urile o au pe bănci, rezultă două variante: ori aduc bani de-acasă pentru participarea la majorările de capital, ori îşi pierd cota deţinută. Dacă în ceea ce priveşte băncile cotate la bursă, diminuarea procentului deţinut nu este deocamdată atât de critică, în cazul BCR lucrurile stau mai complicat. Dacă SIF-urile nu vor găsi banii necesari participării la majorarea capitalului BCR este extrem de interesant de calculat cota pe care o vor mai deţine în urma acestei operaţiuni. Aceasta pentru că, în cazul în care austriecii vor reuşi să depăşească 75% din BCR, "politica de dividend" sau listarea la bursă vor deveni noţiuni desuete, în timp ce acţiunile deţinute de SIF-uri probabil nu vor mai valora mare lucru. În această situaţie, singurii care ar putea fi interesaţi să cumpere respectivele "fracţiuni" vor rămâne tot cei de la Erste, numai că nu văd niciun motiv pentru care s-ar grăbi să le achiziţioneze fără un discount semnificativ.

Prin prisma acestei perspective, putem înţelege motivele pentru care Dominic Bruynseels a declarat perfect relaxat că, dacă BNR o va cere, "disponibilitatea capitalului nu va fi o problema pentru noi".

Nu-mi este foarte clar dacă testul de stress făcut de BNR va fi luat în considerare de către CE în toamnă, când este programată "marea testare europeană". Perspectiva unui nou test, cu o metodologie mai dură, s-ar putea transforma într-o nouă cerere de capital. Adică, o nouă diminuare a deţinerii pentru cei care nu pot aduce bani de-acasă. Nu ştiu de ce, privind la ceea ce se întâmplă acum îmi revine în minte păţania unei cunoştinţe care, prin anii '90, a dat vreo două salarii pentru a cumpăra acţiuni la Banca Agricolă. Anul acesta, după o groază de vreme, a avut curiozitatea să citească scrisoarea prin care era înştiinţat despre valoarea acţiunilor sale: undeva sub 1 leu!

P.S. În toată această afacere, cred că CNVM-ul ar trebui să ne ofere un răspuns cel puţin la următoarea întrebare: dacă SIF-urile cer bani de la acţionari pentru participarea la majorările de capital ale băncilor, se mai respectă pragul de deţinere? Nu ştiu de ce mi se pare că toată tâmpenia cu 1% poate degenera într-un proces împotriva statului şi sunt tare curios cine va plăti daunele!

Roadmap to Recovery

No global recovery

Secretul ca ideologie

Trăim în ţara în care totul e secretizat. De la mersul pe stradă al vreunui politician incompetent până la preţul produselor din restaurantele de lux. Am dezvoltat un adevărat cult al secretului. Dacă nu e secretizat nu există. Şi un rahat dacă-l faci, trebuie să-l faci în secret.

Desigur, e vorba de acel secret românesc. Secretul anunţat în public. Toată lumea trebuie să ştie că tu ai făcut ceva secret, că ai ceva de ascuns. Atunci, în conformitate cu teoria, începi să creşti în ochii pulimii, eşti privit cu respect. Cu alte cuvinte, eşti ăla care are ceva de ascuns, deci ai ajuns cineva.

Evident la noi toate rahaturile se secretizează. E o cutumă. Aşa se face că, de-a lungul timpului am avut de-a face numai cu realităţi obtenebrate. Am avut contracte de privatizare secretizate întrucât totul puţea de la o poştă, am avut contracte de înzestrare secrete pentru a nu se scurge informaţii despre şpagă, am avut hoţi, borfaşi şi ticăloşi. Toate acestea au fost secretizate din raţiuni de stat. Poate vă mai amintiţi că, începând din noiembrie anul trecut am avut şi o criză secretă. Oricine îndrăznea să spună că suntem în rahat era considerat un soi de complotist, un element spurcat, care are el ceva cu ţărişoara asta a noastră.

Poate că, în mediul privat, secretul este ceva natural. E normal ca o descoperire, o optimizare, o idee genială pe care o ai să o ţii secretă. Mi se pare natural. Când este însă vorba de stat, secretul nu ar trebui să existe decât într-o măsură limitată, atunci când este vorba de siguranţă şi securitate. În rest, nu ar trebui să avem de-a face cu aşa ceva întrucât, e dreptul celui care plăteşte un aparat imens şi ineficient să ştie ce se întâmplă. Altfel toată cotizaţia pe care o plătim sub formă de taxe şi impozite nu este altceva decât impozit pe prostie.

Sunt tare curios să ştiu căror interese a servit secretizarea privatizării Petrom. Cine ce nu trebuia să ştie? Cui i-au servit miile de contracte semnate "la secret" sau "la urgenţă". Răspunsul e simplu şi-l ştie toată lumea.

Ceea ce mă uimeşte este că, pe măsură ce trece timpul, în loc să ne civilizăm devenind mai deschişi retardăm închizându-i şi pe alţii. Dacă până acum contractele semnate cu FMI-ul erau publice putându-le studia oricine, aflăm că anumite elemente vor fi secretizate, aşa numiţii "indicatori sensibili". Acesta, spune Isărescu, este motivul pentru care FMI nu a publicat până în prezent scrisoarea de intenţie. E o nouă anormalitate pe care mă chinuiesc să o înţeleg. Atâta timp cât prin intermediul acestui contract se semnează o datorie de 20% din PIB, oare nu e normal ca toată prostimea să ştie termenii acordului. Nu de alta, dar tot ea, prostimea, e cea care trebuie să achite nota de plată.

Cum privim realitatea

E simplu să te afişezi la televizor şi să dai din gură verzi şi uscate. Sportul nostru naţional se numeşte prostirea prostimii, iar principala tactică a acestuia este datul cu părerea. Poate vă plictiseşte această introducere, dar eu sunt după câteva minute de ştiri în care am făcut din nou cunoştinţă cu realitatea aberantă a vieţii politice autohtone. Cum nu mai fusese de multă vreme mahalageală, moţiunea de cenzură s-a dovedit a fi evenimentul ideal pentru desfăşurarea aceluiaşi spectacol penibil la care asistăm de atâta amar de vreme. M-am săturat să mă uit ca prostu' cum ăştia spun că de vină sunt aia, în timp ce ăia spun că de vină sunt ăştia.

Să lăsăm aceste realităţi debile în urmă şi să vorbim, în continuare, despre criza economică întrucât, dincolo de scandaluri sterile şi idioţenii, mai avem şi o criză despre care nimeni nu pare a şti prea multe. Cufundaţi în realităţile jenante de tipul celor descrise mai sus, uităm să privim către fenomenele cu adevărat importante. Aceasta face ca, o ştire precum cea referitoare la intrarea în şomaj tehnic a tuturor salariaţilor de la ArcelorMittal (Sidex) să treacă neobservată.

Motivul pentru care m-am oprita asupra ştirii referitoare la Sidex este cât se poate de simplu. O eventuală problemă acolo ne poate conduce accelerat într-o criză profundă. Alături de Dacia, Petrom şi Rompetrol, combinatul de la Galaţi este unul din stâlpii exporturilor noastre. În afară de problema exporturilor, sunt foarte îngrijorătoare problemele sociale pe care le-ar induce închiderea combinatului. Fiind principalul angajator din zonă, orice problemă de-aici trebuie tratată cu foarte multă atenţie. Dacă mai luăm în considerare şi ponderea pe care o are în PIB, de ~1.3%, avem toate elementele unei situaţii incendiare pentru economie.

Din păcate viitorul este problematic pentru acest domeniu de activitate. Potrivit unui comunicat al ArcelorMittal, cererea globală de oţel s-ar putea diminua cu încă 15%-20% în acest an, pe fondul problemelor economice din UE şi SUA. Cum întreg grupul era proiectat pentru o cerere cel puţin dublă faţă de momentul actual, se pune stringent problema restructutrărilor. Practic acum este momentul în care se stabilesc paşii strategici, mai precis unităţile care vor rămâne şi cele care vor fi închise. Aţi auzit pe cineva dintre politicienii noştri vorbind despre această problemă? Aţi văzut desfăşurându-se vreo acţiune, stabilindu-se întâlniri cu conducerea grupului? Evident că nu. Asta în timp ce alte ţări care au combinate aparţinând lui Mittal sunt în discuţii avansate.

Preferăm să privim la televizor unde sunt prezentate acţiunile violente din Franţa şi Belgia uitând că în secret se desfăşoară negocieri aspre. Când e vorba de viitorul unor regiuni întregi, vesticii au dovedit o foarte bună capacitate de negociere întrucât, în spatele zâmbetelor de protocol, se ascund acţiuni mai mult sau mai puţin ortodoxe. Ca de fiecare dată, noi preferăm să aşteptăm să fim loviţi de soartă, inconştienţi fiind de faptul că soarta e aia pe care ţi-o faci.

Cocoşaţi de griji profunde, gen ce-a mai făcut Nutzi sau cine e vinovat pentru prostia noastră, uităm să ne concentrăm asupra lucrurilor cu adevărat importante. Chiar nu e de glumit! Nici nu vreau să mă gândesc la consecinţele unei închideri a Sidex dublate de probleme ale celor de la Dacia. Deocamdată lucrurile nu au luat-o razna, dar nici mult nu mai au. Poate că şi politicienii ar trebui să conştientizeze că într-o criză de asemenea amploare scapă numai cine poate! Iar armele cu care se desfăşoară această luptă sunt întotdeauna cele neconvenţionale.

In zodia testelor

Subiectul stress test-ului american a ţinut prima pagină a ziarelor, a suscitat un interes enorm, a fost comentat, a fost contestat sau apreciat. Cu toate că, din punctul meu de vedere, nu a fost decât o modalitate propagandistică prin care autorităţile au pretins că prezintă contribuabilului o radiografie corectă a sistemului, metodologia în sine se pare că a dat tonul unei mode a testelor de stress. Altfel nu-mi explic graba cu care instituţii atât naţionale cât şi supranaţionale se grăbesc să adopte modelul american.

Surprinzător este faptul că, în ton cu noua modă, Comisia Europeană se grăbeşte să deruleze un mega-test de stress la nivelul UE. Testul are ca principal obiectiv identificarea pierderilor potenţiale, precum şi stabilirea necesarului de capital pentru bancile cu probleme. Responsabile pentru derularea procedurilor vor fi autorităţile naţionale(băncile centrale ale statelor membre) care vor utiliza un framework comun elaborat de CEBS(Committee of European Banking Supervisors). În urma rezultatelor centralizate ale acestor teste, UE va dezvolta un plan de măsuri menit a întări sistemul financiar european.

Ca orice cetăţean normal, mi-am pus întrebarea "de ce?". Cred că este clar pentru toată lumea că decizia nu s-a luat din raţiuni de "aliniere la moda de peste ocean", mai ales că întreaga procedură va costa destul. Realitatea este că, de mai multă vreme planează suspiciuni privind activele toxice deţinute de băncile europene. Cei care citesc acest blog, probabil îşi mai amintesc informaţiile pe care le-am publicat cu privire la implicaţiile europene ale falimentării AIG. Cum situaţia este incertă, la presiunile FMI, europenii par a fi dornici să-şi facă ordine în ogradă. Numai că, spre deosebire de americani, rezultatele acestor teste nu vor fi publice. O decizie tipic europeană care în niciun caz nu va contribui la credibilizarea finanţelor bătrânului continent.

Suspiciunile privind fragilitatea sistemului bancar european au plecat de la AIG. Dacă mai ţineţi minte, în martie, un document intern al AIG a făcut senzaţie prezentând sume fabuloase cu care au fost despăgubite bănci europene. Era vorba de bănci de prim rang care au încasat prime fabuloase: Société Générale(12 mld), Deutsche Bank(12 mld), Barclays(8.5 mld) sau UBS(5 mld.). La sfârşitul lunii aprilie, un alt document "scăpat" vorbeşte de pierderi de 10 mld. $ pe care le-ar înregistra RBS, BNP şi Santander în cazul în care AIG ar falimenta. Practic, o nouă informaţie cu potenţial exploziv care ne ridică foarte multe semne de întrebare.

Potrivit FMI, pierderile băncilor europene pot ajunge la aproximativ 1.42 trilioane de dolari, în timp ce pierderile băncilor americane se cifrează la 1.05 trilioane(aceasta înseamnă că estimarea noastră potrivit căreia pierderile europene sunt mai mari decât cele americane a fost corectă). În ceea ce priveşte Europa de Est, Fitch apreciază că, din expunerea totală de 1.3 trilioane de dolari aproximativ 20% va reprezenta pierdere, ceea ce înseamnă un total de 270 mld. $. O sumă destul de îngrijorătoare.

Dacă mai ţineţi minte, în urmă cu ceva timp, Roubini vorbea de nişte bănci mici la nivel european, dar prea mari pentru a putea fi salvate de statele din care provin. Sunt curios dacă se vor găsi resurse pentru acestea sau vom asista la moartea unor întregi reţele bancare cu tentaţii expansioniste. Rămâne să vedem prin octombrie/noiembrie, dar părerea mea e că vom avea parte de cel puţin un faliment răsunător.

Punct, Contrapunct

Am avut parte în ultima perioadă de câteva declaraţii destul de optimiste. Jean Claude-Trichet a spus că economia mondială se apropie de un punct de cotitură, alimentând sentimentul optimist al unor investitori. În acelaşi ton, Soros, cel care până nu demult părea a fi unul dintre cei mai sceptici indivizi, într-o declaraţie la fel de surprinzătoare, a mers chiar mai departe, desenând un fel de masterplan al paşilor următori în calea recuperării. Şi nu este vorba de singurele persoane respectabile care prevăd ieşirea din criză. Sunt mult mai mulţi, iar vocile lor sunt cu atât mai puternice cu cât presa de specialitate le alocă spaţii generoase. Un asemenea val nu trebuie omis. Cel puţin prin prisma faptului că nu este vorba de măscărici, ci de persoane respectabile, destul de bine conectate la dedesupturile lumii financiare.

Cu toate acestea, ca de fiecare dată, prefer să mă întorc la datele fundamentale şi să fac o scurtă analiză. Mai mult ca sigur, ceea ce ştiu eu nu reprezintă nici a mia parte din informaţiile pe care le au aceşti oameni(atât din punct de vedere al cantităţii cât şi al calităţii), dar de multe ori e mai bine să-ţi faci calculele cu datele pe care le ai decât să preiei nişte calcule gata făcute. Şi aceasta chiar dacă un comportament de acest tip presupune o probabilitate mai mare de a ajunge la erori.

Voi începe cu datele fundamentale ale SUA unde se estimează că deficitul bugetar pentru anul fiscal curent va fi de 1.84 trilioane, de la 1.75 cât fusese estimat în februarie. Aceasta înseamnă un deficit de, ţineţi-vă bine, 12.9% din PIB. Şi eu m-am uitat de două ori la cifre, întrucât iniţial am crezut că e vorba de o greşeală de tehnoredactare. Nu, nu a fost o greşeală ci realitatea nudă. Pentru anul viitor deficitul estimat va fi de 8.5%, adică imens. Toate aceste valori vin pe fondul unei scăderi susţinute a veniturilor federale, lucru estimat acum câteva săptămâni pe acest blog. Singura întrebare pe care mi-o pun acum este cât vor mai rezista SUA sau, mai bine spus, dacă vor mai putea rezista în acest fel. De asemenea, este interesant de studiat de ce Soros estimează o întărire a dolarului în condiţiile unei asemenea slăbiciuni a americanilor. Europa în niciun caz nu rulează cu asemenea deficite!

Dinspre celălalt stâlp al economiei mondiale, China, lucrurile nu se văd mai spectaculos. Sunt mulţi cei care cred în China, în rolul ei de salvator al economiei. Toţi aceştia uită că avem de-a face cu o ţară comiunistă, în care activiştii de partid se răţoiesc la fiecare creştere a şomajului, iar reforma se face doar de formă. Dincolo de această apreciere subiectivă, indicatorii indică limpede intrarea Chinei în deflaţie. Suntem în a treia lună consecutiv când CPI-ul (consumer prix index) chinezesc e în cădere. În februarie a cunoscut o cădere de 1.6%, în martie de 1.2%, pentru ca în aprilie cădererea se se accelereze la 1.5%. E greu de înţeles ce se întâmplă în interiorul" Marelui Zid", dar situaţia nu mi se pare nici pe departe atât de optimistă. Cum Asia era prima componentă pe care Soros o vedea însănătoşită, nu pot să nu remarc faptul că Asia înseamnă, într-o mare măsură, China. Iar cât timp China nu dă semne de normalizare, restul Asiei este paralizat.

Am prezentat doar două elemente care mă determină să fiu circumspect cu cele două declaraţii. Repet, nu-mi dau seama ce informaţii au cei doi şi sunt ferm convins că niciunul dintre ei nu e vreun "jucător la cacealma". E vorba totuşi de două dintre cele mai respectate figuri din business şi, în mod sigur, trebuie ţinut cont de opinia lor.

În ceea ce mă priveşte pe mine, tind să pariez cel puţin pe o corecţie de amploare. Nu vreau să fiu apocaliptic, dar graficele indicilor americani seamănă suspect de mult cu cei din perioada Marii Crize. E doar o simplă observaţie. Atât!

Despre noi numai de bine

De fiecare dată când ma gândesc la oficialul român îmi vine în minte imaginea croitoraşului cel viteaz, cu a lui declaraţie de război, "şapte dintr-o lovitură". Diferenţa dintre personajul poveştii şi oficialii noştri e una mică, dar esenţială: dacă în poveste nimeni nu ştia că cei şapte sunt de fapt nişte muşte, în realitatea mioritică toată lumea ştie acest lucru. De-aici apare dimensiunea hilară şi, în acelaşi timp, grotescă a mioriticului. Atitudinea lui băţoasă, autosuficienţa, imbecilitatea, prostia şi ticăloşia sunt elementele care, împreună, au ca rezultat un mix devastator. Desigur, nu generalizez, dar sunt speriat de această imagine terifiantă care poate fi întâlnită aproape la orice nivel decizional.

Nu m-am aruncat în această descriere din cauza vreunei altercaţii sau a vreunei frustrări. Problemele sunt mult mai grave şi ţin de impactul unor decizii aberante care, aplicate în perioada de criză, vor lăsa urme adânci şi-şi vor face efectul în momentele în care aici ar trebui să vedem "luminiţa de la capătul tunelului".

Poate că mă veţi judeca, dar pentru mine din ce în ce mai multe întrebări rămân fără răspuns şi din ce în ce mai multe declaraţii mi se par cuie bătute în sicriul economiei. Bunăoară, mă întreb cam cât de bătut în cap trebuie să fii ca să te răţoieşti la BNR deoarece nu a scăzut dobânda cu 3 puncte? Răzbate de la o poştă faptul că nu ai habar în ce ape te scalzi! Ca să nu mai vorbesc acum, că acelaşi personaj e din ce în ce mai vocal împotriva impozitului forfetar. Păi bre, nu guvernul lu' matale a scos prostia asta din sacoşă? Nu faci parte din structura aia? De ce dracu' ieşi cu asemenea aberaţii în presă când ai putea să ai o poziţie fermă acolo unde ar trebui să o ai? Probabil nu trebuie să ne mire atât timp când însuşi "capu' la guvern"(sic) susţinea că va reevalua impozitul cu pricina. Un alt băiat, în acelaşi ton, propune mărirea impozitului pe profit aplicat bănci. M-am crucit în momentul în care mi-am dat seama că domia sa nu are habar că jumătate din instituţiile la care visează cu jind înregistrează pierderi. Alt indivd îngroapă proiecte de drumuri realizabile, proiecte care au mâncat până în prezent milioane de euro pe studii de fezabilitate şi proiectare, pentru o fantasmagorică autostradă a sudului. V-aţi întrebat câţi km de autostradă a făcut băiatul ăla la viaţa lui? Probabil niciunul, dar asta nu-l împiedică să viseze pe bani mulţi! Vi se pare destul? Nu, nu e. Sunt mult mai multe: salariile profesorilor, ale funcţionarilor, haosul din pensii, nebunia de la CFR, minerii s.a.m.d. Toţi cer întrucât în urmă cu un an li s-a promis. Şi dacă ar fi numai asta, dar mai avem o groază. Bunăoară o duduie, supanumită de Nistorescu "spaima putzii", a pus-o de spectacole inutile întru revigorarea turismului. Eu unul mă gânderam că ar fi mult mai OK dacă ar reuşi să rezolve problema chelnerului de pe litoral care te ţine o oră până-ţi aduce meniul şi care te face "din tastatură" la nota de plată. Probabil era mult mai important decât prostescul "imn turistic" al României, ză lend of ciois.

Probabil că aceste infantilităţi s-ar fi consumat la fel ca şi celelalte idioţenii care se petrec de douăzeci de ani încoace. Numai că trăim o perioadă de criză profundă, în care polii de putere se schimbă, iar economia se reformează din rădăcini. Din păcate pentru noi, preţul plătit va fi extrem de mare şi, în loc să profităm ne vom scufunda iremediabil. Gândiţi-vă la un lucru: am luat aproape 20 de miliarde EUR inutil. Cei de la FMI pentru salvarea băncilor altora, iar cei de la UE, probabil pentru campania electorală, renunţând cu bună ştiinţă la finanţarea nerambursabilă(vezi votul din parlamentul german). Aceasta, în condiţiile în care aveam nevoie ca de aer de respectivii bani pentru reformarea economiei şi investiţii în infrastructură. Staţi liniştiţi! Nu se va face nimic, dar peste câţiva ani va trebui să returnăm aceşti bani care, între timp, se vor fi volatilizat în chiolhaniade şi alte inutilităţi.

Arată destul de sumbru acest tablou, dar nu este decât realitatea în care trăim de-atâta vreme.
Welcome to Romania, the land of choice, the land of stupidity!

Stress Test Propaganda

The Schiff Report

Intrarea pe euro

După discursul lui Isărescu două lucruri mi-au rămas în cap: atenţionarea cu privire la nivelul dobânzilor pasive şi "angajamentul" pe care şi l-a luat pentru apărarea cursului. În ceea ce priveşte prima idee consider că reacţia BN este cam târzie având în vedere faptul că acest trend nebunesc a fost identificat de noi încă din luna ianuarie(vezi articolul "Semnal de alarmă"). Nu trebuie să fii un iniţiat pentru a observa cum bănci kamikaze negociază dobânzi dincolo de limitele bunului simţ.

Partea interesantă a discursului însă a fost acea veritabilă declaraţie de război împotriva speculatorilor care a culminat cu mesajul transmis pieţelor, anume că "mai suntem şi noi pe-aici". Simţindu-se cu banii în cont, Isărescu face ceea ce ar face orice apărător al unei cetăţi asediate: ameninţă, îşi supraapreciază forţele în faţa duşmanului şi se declară gata de atac. Cu toate că mulţi s-au repezit să interpreteze spusele Guvernatorului ca o garanţie că euro va scădea sub psihologicul nivel de 4 RON, lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă priviţi graficul de mai jos, care reprezintă ziua de tranzacţionare de ieri, veţi observa o scădere a cursului până la ora 13, urmată de o creştere susţinută până la închidere. În cazul în care mesajul lui Isărescu ar fi avut reverberaţii puternice am fi văzut un trend descendent mult mai clar, dar, cel mai probabil, iniţiaţii au înţeles situaţia: nimeni nu are interesul ca euro să scadă întrucât, într-un asemenea scenariu, am reintra într-o zonă a dezechilibrelor periculoase.


Atât pe fond psihologic cât şi din cauza foamei Ministerului de Finanţe, în perioada imediat următoare, vom asista la o scădere a cursului, însă nu cred că aceasta va coborî sub nivelul de 4 RON. Vestea bună este că această perioadă va oferi oportunitatea cumpărării de euro ieftini, ceea ce nu este deloc rău. Probabil acesta va fi ultimul discount. Nu în ultimul rând m-a cam uimit obsesia afişată de Isărescu pentru valoarea de 4,7. Cei care l-au ascultat probabil au remarcat că a repetat de foarte multe ori această cifră.

Dar de ce vorbim despre intrarea pe euro? În primul rând datorită faptului că, pentru prima dată în ultima perioadă, scăderea dobânzii operată de către BCE nu mai conduce automat la o nouă depreciere faţă de dolar. Mulţi pun acest comportament pe seama anunţului privind răscumpărarea obligaţiunilor. Posibil, numai că trebuie să înţelegem că această acţiune, cu toate că este similară cu ceea ce a făcut FED-ul, nu va conduce către un rezultat destructiv. Dacă din punct de vedere al informaţiilor lucrurile par a fi OK pentru euro, este îmbucurător faptul că aceastea sunt susţinute şi din punct de vedere tehnic. Avem aici mai multe elemente care ne fac să privim optimişti către euro: evadarea din trendul descendent al ultimei perioade, formarea unui trend ascendent destul de bine articulat şi semnalul bullish dat de ridicarea deasupra norului Kumo.


Nu ascund faptul că mă număr printre cei care nu au încredere deloc în RON, iar cei care mă citesc ştiu bine asta(nu voi mai repeta motivele acestui scepticism). Fac precizarea că, de asemenea, nu am încredere nici în EUR şi nici în USD şi în nicio altă monedă, însă am deplină încredere în diferenţele dintre ele. Ceea ce vreau să spun este că, în scurt timp, vom intra în epoca volatilităţilor extreme, o perioadă în care forex-ul va trebui să devină o a doua natură a investitorului.

Cine mi-a furat cascavalul?

Acum câteva săptămâni, Parlamentul European s-a răţoit violent la Comisia Europeană pe tema fondurilor nerambursabile acordate României şi Bulgariei. Într-o interpelare radicală, membrii unei comisii au cerut nici mai mult nici mai puţin decât suspendarea finanţărilor nerambursabile acordate celor două ţări din cauza unor motive extrem de clare: incapacitatea de gestionare, corupţia şi lipsa reformei. Stând strâmb şi judecând drept nu poţi să nu le dai dreptate atât timp cât ştii care este realitatea românească.

Cred că este clar pentru toată lumea că observaţiile ridicate la adresa României sunt corecte. Este adevărat că ne scăldăm cu inconştienţă într-o corupţie generalizată, că reforma nu este decât subiect de campanie electorală şi de talk show. Este adevărat că nu suntem capabili să absorbim banii care ni se cuvin şi că ne complacem într-o lentoare şi o inconştienţă crasă. Dar, la fel de adevărat este faptul că e criză, iar aceasta nu este numai la noi, ci în toată Europa. Cum foamea e destul de mare şi pe la ei, se caută cu disperare motive legale pentru fentarea proştilor. Din păcate noi ne înscriem cu graţie în această categorie şi cred că ne-am calificat la o nouă leapşă cu iz vestic.

S-a tot vorbit înainte de acordarea finanţării că eliberarea banilor va fi condiţionată de realizarea unor progrese concrete în ceea ce priveşte reforma. Au fost foarte mulţi cei care au crezut în introducerea unei asemenea clauze, cu toate că, din punct de vedere logic, ea nu avea niciun sens. Nu poţi acorda un credit să spunem pentru investiţii în infrastructură pe care să-l condiţionezi de realizarea unor reforme în sănătate, învăţământ, zootehnie s.a.m.d. O asemenea formulare ar fi fost caducă, iar condiţionarea eliberărării unor sume în schimbul reformei ar fi făcut ca banii de care avem nevoie disperată acum să se fi eliberat foarte târziu(sau poate niciodată).

Pentru a împăca şi capra şi varza(veşnicul compromis european) cred că s-a făcut un troc pervers. Cum oricum noi suntem incapabili să accesăm aceste fonduri, acordarea finanţării se va face contra scăderii unei sume similare din fondurile pe care România ar fi fost îndreptăţită să le acceseze. Practic, prin acest troc imbecil, cred că am pierdut mai bine de o treime din banii care ni se cuveneau şi, cu această ocazie, am reuşit performanţa de a schimba o "asistenţă nerambursabilă" într-un credit în toată regula. Curat murdar monsieur!

Prima dată am auzit acest zvon acum vreo câteva săptămâni, iar probabilitatea ca el să fie adevărat e destul de mare. Altfel nu-mi explic suspecta tăcere a Parlamentului European pe marginea acestui subiect.

Dacă informaţia se dovedeşte a fi adevărată, putem spune că am reuşit marcarea unei noi mostre de prostie absolută în cartea de istorie. Iar ceea ce va urma merităm cu vârf şi îndesat.

Picnic la marginea drumului

Pentru americani a trecut un an şi jumătate de recesiune, perioadă pe care o resimt din ce în ce mai greu. Şomajul ridicat, contracţia economică severă şi lipsa unei perspective au condus la o erodare extrem de rapidă a imaginii lui Obama. Dacă la începutul mandatului părea că toată America a făcut front comun în jurul ideilor emanate de prompter, la mai puţin de jumătate de an se constată o recrudescenţă a mişcărilor marginale până acum, dintre care rasismul şi secesionismul par a fi vedetele. Cu toate că fenomenele sunt încă minore, un studiu al dinamicii lor ar putea pune pe gânduri pe oricine. Convingerea mea este că, următoarea dezvoltare a crizei se va face simţită pe plan social, tocmai prin întărirea unor mişcări radicale aflate, până nu demult, la periferia societăţii.

Evident, un asemenea derapaj cere măsuri imediate, iar una din ele este recenta iniţiativă a Administraţiei de amendare a codului fiscal. Iniţiativa are, în primul rând, un rol de supapă, menit a mai elibera din tensiunile acumulate în societate ca urmare a problemelor economice. Ţinta noii iniţiative par a fi marile companii multinaţionale despre care se spune că vor fi lovite puternic de cel puţin două elemente: scoaterea în afara legii a offshore-urilor şi reducerea rolului subsidiarelor prin dirijarea fluxurilor financiare de la centru. Cele două elemente sunt legate între ele. În timp ce offshore-urile au reprezentat baza pentru ceea ce se numeşte "optimizarea fiscală", structura organizatorică sub formă de reţea a permis multinaţionalelor implementarea impecabilă a "mantrei" think global, act local.

Cu noua iniţiativă Obama vrea să împuşte mai mulţi iepuri dintr-o lovitură: îmbunătăţirea colectărilor la buget, relocarea unei mari părţi a bazelor de producţie în SUA şi, nu în ultimul rând, îmbunătăţirea controlului asupra marilor giganţi americani. Pe hârtie lucrurile arată bine. Însă, la o analiză mai atentă, întreaga construcţie logică se prăbuşeşte lamentabil. Dacă facem un studiu numai asupra diferenţelor rezultate din costurile cu forţa de muncă ajungem la concluzia că, în acest fel, industria americană va fi împinsă către groapă. Indiferent că unora le place sau nu, costul de producţie al unei cămăşi este de aproximativ un dolar în Bangladesh, în timp ce în SUA, pentru acelaşi lucru plăteşti de cel puţin zece ori mai mult. Nu mai discutăm despre costurile de asamblare a echipamentelor electronice sau de outsourcing-ul unor servicii(call center, servicii IT, etc.). Toate aceste costuri(inclusiv cele rezultate din plata obligaţiilor către statul American) se vor reflecta în preţ, un preţ care în niciun caz nu va face produsele respective mai competitive.

Personal nu mă aştept ca cele specificate în propunerea lui Obama să aibă vreun efect. Nu cred că marile companii vor renunţa la modul lor de organizare sau la optimizările fiscale. Cel mai probabil îşi vor regândi întregul business astfel încât să nu încalce legile, dar, în acelaşi timp, să-şi poată desfăşura activitatea ca şi până acum. Nu cred că-şi va sacrifica nimeni viitorul şi competitivitatea pe altarul unei politici din ce în ce mai dezamăgitoare. Mai degrabă, marii jucători vor prefera să privească accidentul de pe marginea drumului decât din camionul care rulează cu o viteză prea mare pe drumul şerpuit şi înşelător al crizei.

P.S. Există un motiv pentru care companiile ar accepta să joace după regulile Administraţiei: protecţionismul. În cazul în care se va ajunge la acest troc, ne vom reîntoarce la perioade pe care le credeam de mult apuse.

Quo Vadis

Cred că am răguşit din cauza numeroaselor semnale de alarmă pe care le-am tras până acum în ceea ce priveşte România. Dacă prin toamnă eram luat în râs de către experţii mioritici, acum mi se reproşează pesimismul exagerat. Şi aceasta pentru că, în continuare, nu fac altceva decât să atrag atenţia asupra unui fenomen vizibil cu ochiul liber: suntem în cădere liberă.

În primul rând, statul întreţine un aparat birocratic neproductiv, greoi şi extrem de scump. Ca şi cum nu ar fi deajuns, acest aparat monstruos are darul de a complica extrem de mult viaţa celor care produc, a plătitorilor de taxe şi impozite. Toată această complicaţie are ca finalitate încurajarea zonelor gri şi negre ale economiei, probabil cele mai prospere domenii de activitate. Măsura logica pe care guvernul trebuia să o pună în aplicare ar fi fost restructurarea întregului aparat birocratic. Evident, aceasta nu poate fi luată din raţiuni electorale.

Cum e nevoie de bani ca de aer, Guvernul se împrumută. De asemenea, pentru evitarea derapajelor e nevoie de reducerea cheltuielilor, iar singura soluţie rămasă e şi cea mai proastă: tăierea investiţiilor. Pe o perioadă apăsătoare, precum cea pe care o parcurgem, singurul jucător viabil care poate resuscita economia este statul. Numai că, prin tăierea investiiilor s-au creat premisele unei contracţii economice de proporţii care va destabiliza şi mai mult raportul dintre angajaţii la stat şi cei din mediul privat. Confruntat cu o foame acută de bani şi cu datorii, statul va fi nevoit să găsească venituri noi, adică să majoreze taxele şi impozitele. Primul pas s-a făcut prin introducerea impozitului forfetar, un impozit care nu va avea alt efect decât scăderea veniturilor(numărul de lichidări ale firmelor mici e un indicator sugestiv pentru trendul care urmează). Dacă până acum înfometatul braţ al Guvernului a atins numai mediul privat, este posibil ca în cel mai scurt timp să asistăm la o creştere generală a impozitelor şi taxelor percepute persoanelor fizice.

Nu vă gândiţi la împrumutul FMI-BM-CE ca la soluţia salvatoare. Banii respectivi ne-ar fi putut ajuta la uşurarea efectelor crizei, numai că proasta negociere a acordului cu FMI nu a făcut altceva decât să ne conducă spre groapă. Modul în care băncile şi firmele scot valuta din ţară este mai mult decât evident, iar în aceste condiţii oricine poate înţelege înţelege valoarea pe care o are documentul semnat la Viena(cel prin care băncile se obligau să nu scoată bani din România). Nu speraţi la proteste din partea oficialilor, întrucât ei ştiu destul de bine ce au semnat! Dacă ar fi dorit într-adevăr evitarea ieşirii banilor din ţară existau soluţii perfect legale.

O altă realitate este costul menţinerii cursului. De câtva timp observăm scăderi substanţiale ale rezervei BNR, ceea ce ne duce automat cu gândul la sustenabilitatea acestei practici. E cert că un curs la acest nivel nu va putea fi ţinut la infinit. Probabil este extrem de greu pentru BNR să pună în balanţă toate implicaţiile pe care le are o nouă devalorizare însă experienţa ne-a demonstrat de atâtea ori până acum că renunţarea la minciună este drumul cel mai scurt către normalizare.

Colac peste pupăză, domnii europeni au început procedurile de infridgement împotriva României pe motivul deficitului excesiv. Poate vă mai amintiţi răţoielile de acum câţiva ani ale Franţei şi Germaniei pe aceeaşi temă. Ei bine, când e vorba de noi nu se va putea face nimic şi este posibil să ne trezim "amendaţi". O altă mişcare dureroasă ar putea fi suspendarea fondurilor europene din cauza corupţiei şi a progreselor nesemnificative înregistrate. Sunt două elemente care ne-ar putea agrava situaţia(în special ultimul).

Am înşirat numai câteva elemente ale unui puzzle destul de complicat. Realitatea noastră de acum este foarte dezechilibrată şi haotică. Acestea sunt situaţii generatoare ale unor probleme profunde şi de durată, a căror rezolvare necesită ani buni. Cum deocamdată nu se întrevede nimic coerent în politicile economice adoptate, sunt din ce în ce mai convins că perioada de criză va cunoaşte la noi dezvoltări radicale.

Privită în ansamblu, situaţia României nu este una îmbucurătoare, motiv pentru care mă menţiun destul de sceptic în privinţa creşterilor din ultima perioadă. Cum iniţiative de genul jenantei "the land of choice" nu vor contribui niciodată la îmbunătăţirea situaţiei economice, ecred că destul de clară direcţia în care mergem.

La prima vedere

Înainte de a începe aş dori să cer scuze tuturor celor care au aşteptat răspunsuri din partea mea(voi răspunde problemelor ridicate pană mâine). Din păcate, nici timpul(pe care, în afară de job şi postarea noilor articole, mi l-am dedicat aproape în totalitate relaxării) şi nici posibilităţile tehnice(am mai înjurat Win Mobile de vreo câteva ori, aşa că nu mai insist) nu mi-au permis să-mi păstrez "nivelul de interactivitate". Întrega săptămână care a trecut mi-am petrecut-o undeva, departe de nebunia acestei ţări. A fost o evadare pregătită cu ceva vreme în urmă, într-un colţ uitat de timp, unde aburii ceaiului respiră un aer mistic, iar viaţa oamenilor este ceva mai mult decât o întâmplare. O experienţă extrem de interesantă despre care poate voi povesti cândva şi care, în mod sigur, m-a pregătit pentru ceea ce urmează.

Cum încă nu sunt complet "aclimatizat", voi face în acest articol doar câteva consideraţii scurte, urmând ca, pe viitor, să dezvoltăm subiectele.

În primul rând sunt plăcut surprin să remarc faptul că ceea ce intuisem cu privire la mişcările lui Marchionne începe să prindă contur. Alianţa Fiat-Chrysler este deja o realitate, banii Unchiului Sam au fost "marcaţi", iar următoarea ţintă este Opel. Preluarea va fi făcută, cel mai probabil în acelaşi stil: fără bani, cu ajutor de la stat(german în acest caz) şi cu riscuri minime pentru Fiat. Dacă va reuşi şi de această dată, Marchionne va putea fi considerat managerul deceniului!

În altă ordine de idei, cred că ciclul de creştere se apropie de sfârşit. Începem o perioadă în care credinţele iraţionale vor pierde rapid teren, fiind înlocuite de analizele la rece. Atât datele macro ale SUA cât şi contracţia continuă a schimburilor internaţionale se constituie în factori de îngrijorare. De asemenea, rezultatele stress-test-ului(încă sunt subiect de negociere), cred că vor conduce la deraierea cel puţin a unei bănci de calibru, fapt care va genera o nouă turbulenţă.

Următorul fenomen la care vom asista va fi decuplarea pieţelor de trendul american. Dacă până acum evenimentele şi trendurile erau extrem de bine corelate, pe fondul noilor dezvoltări ale crizei, corelaţiile dintre pieţe se vor distruge. Astfel, în scurt timp, este posibil să vedem evoluţii diferite ale pieţelor mari, ceea ce va induce confuzii suplimentare.

La noi cred că vom avea parte, de asemenea, de o inversare de trend. Cel mai probabil vom asista din ce în ce mai intens la campanii puternice de imagine pe fondul apropierii alegerilor. Aceasta, în timp ce firmele mici se lichidează masiv, veniturile la buget scad şi băncile repatriază fonduri cu toptanul. Sunt fenomene care, necontracarate la timp, vor produce rezultate devastatoare în toamna acestui an. În plus, vom avea ca şi element agravant un scandal care mocneşte de câtva timp şi a cărui detonare s-ar putea să facă victime. Deocamdată nu sunt decât zvonuri, dar dacă acestea se dovedesc a fi adevărate, vom intra într-o perioadă destul de agitată.

What's On the Other Side of the Recession?

1 Mai muncitoresc

De fiecare dată când vine 1 Mai îmi răsună în minte această melodie. Oare de ce?