Ecologism cu verdele de la dolar

Suntem în faţa unei crize majore, cu profunde implicaţii în absolut orice domeniu. De la săpătorii de şanţuri care, probabil, nu vor mai avea ce să sape şi până la „marii maeştri” ai sistemului care-şi văd pământul fugind de sub picioare, absolut toţi sunt ameninţaţi de criza care vine. Spun asta nu pentru a epata, ci pentru a vă atrage atenţia că găuroiul e atât de mare încât nici şeful lor suprem, cu toate legiunile sale lăsate libere, nu mai poate face mare lucru.


Când s-a pus pe tapet frauda de la Bretton Woods, se ştia că nu va funcţional la infinit, că-n 20-50 de ani va pica deoarece aceasta este limita oricărui fals sistem financiar. Sistemul pus la punct la Bretton Woods era, în sine, unul fraudulent deoarece punea toate finanţele lumii pe spatele unei teorii fanteziste, anume cea care mai prăbuşise odată lumea în prima jumătate a secolului XX. Noua utopie monetară promitea să nu mai repete eşecurile celei vechi şi să statuteze un sistem financiar uniform şi „corect” la nivel mondial. În fapt nu era decât o iluzie, iar stabilitatea noii înţelegeri venea, în fapt, din masa mult mai mare căreia i se aplica sistemul. Se ştie bine că într-un orăşel cu câteva mii de locuitori o schemă piramidală se duce de râpă în câteva luni. Dacă însă o extinzi la populaţia unei ţări şi fixezi intervale de plată(„înmulţire”) mai mari, o poţi duce bine câţiva ani. Dacă, şi mai mult, extinzi treaba la nivelul planetei, poţi spera la o perioadă suficient de mare de timp, astfel încât să apari „investitor serios” care şi-a înmulţit de sute de ori banii şi şi-a ridicat sumele, ca prin minune, fix înainte de prăbuşirea căruţei.

Spre deosebire de schemele piramidale, sistemele financiare actuale au anumite metode de „îndepărtare” a dezastrului prăbuşirii. Prima şi cea mai importantă este cea a inflaţiei. Inflaţia e precum pasărea Phoenix: face să ardă banii şi să renască aceiaşi bani fără a le fi distrusă credibilitatea. Aceasta deoarece „arderea” se produce lent, fără ca populaţia să simtă că se întâmplă ceva „peste noapte”. Însă, cu fiecare zi de tânjeală, cu fiecare moment pierdut, banii sunt măcinaţi de demonul inflaţiei. Banii celor de la bază, întrucât insiderii cunosc mecanismul şi au şi instrumentele de a-şi asigura rate de profit superioare inflaţiei, astfel încât, în timp ce majoritatea sărăceşte, minoritatea să se îmbogăţească şi mai mult.

Treaba ar fi funcţionat, doar că la vârful sistemului sunt plasaţi indivizi care n-au răbdare ca inflaţia să-şi desăvârşească în linişte crimele. E în natura omului să fie grăbit, doar „viaţa nu aşteaptă”, mai ales într-un sistem clădit strict pe un materialism dement. De-aceea se provoacă uneori dezechilibre atât de mari încât se pune însăşi existenţa sistemului în discuţie. Pentru acest gen de probleme există un alt mecanism de urgenţă care promite un „hard reset” al sistemului: criza economică. Criza se declanşează în general atunci când dezechilibrele provocate de speculanţii de la vârful sistemului sunt atât de mari încât nu mai pot fi cârpite. Şi-atunci se taie în carne vie. De-aceea uneori, în marile crize, mai pier şi mahări din vârful sistemului.

Criza însă nu e o chestiune atât de impredictibilă pe cât pare. Cheia oricărei crize se află în mâna Băncii Centrale. Când Banca Centrală apasă butonul STOP, totul îngheaţă şi cei prinşi pe picior greşit o înhaţă în plină meclă. Ar fi greşit să nu înţelegem că există şi la acest nivel insiderii care ştiu bine cum stau lucrurile. Şi care, înainte de dezastru, se aruncă făcând aşa-numitele „gesturi inspirate” care-i fascinează pe proşti. În fapt, acele gesturi nu-s decât nişte tranzacţii având la bază informaţii confidenţiale. Prost să fii să nu le pui în aplicare!

Crizele sunt elemente ultime ale corecţiei. Ele se diferenţiază doar prin anvergură şi, teoretic, ar trebui să acopere suficient de bine găurile. Asta doar teoretic. Practic, în momentul în care apar marile acumulări de capital, dublate de marile interese şi de şi mai marile lăcomii, distorsiunile sunt atât de mari încât este imposibilă corecţia prin intermediul crizelor. La nivel naţional apar aşa-numitele „stabilizări”, momente în care se preschimbă moneda suport, iar excesul acumulat în vechea monedă e topit. E un fenomen de sărăcire în masă. Într-adevăr, dispar şi câţiva dintre şmecherii sistemului, însă cei care suportă cel mai greu sunt tot amărâţii care-au strâns un biet spor printr-o activitate suplimentară şi care-şi văd economiile de-o viaţă topite în furnalele stabilizării.

Ultima asemenea stabilizare a fost mascată de trecerea la EUR. În acest fel, statele dezvoltate ale UE din primul val au putut să-şi corecteze dezechilibre grave. Desigur, întrucât am avut de-a face iniţial cu o monedă de cont, şmecherii şi-au spălat sumele negre, astfel încât adevărata stabilizare i-a prins acoperiţi. Însă, reţineţi că pentru sistemele financiare din primul val mişcarea a fost benefică.

Pentru cei care-au aderat la EUR după primul val, a fost un dezastru. De ce, e simplu de explicat: întrucât deja exista o monedă în care şmecherii să-şi convertească banii negri, la aderare, distorsiunile economice se propagau, astfel încât aderarea, în loc să fie un reset era o accelerare a dezastrului. Asta s-a întâmplat cu Grecia şi cu Cipru, ţări lovite profund şi sărăcite de ultima criză.

Să revenim însă la sistemul financiar internaţional. Ultima criză n-a putut salva fundul SUA. Largile dezechilibre generate de băncile locale n-au putut fi acoperite nici măcar prin eliminarea unuia dintre mega-vampirii financiari, anume Lehman Brothers. Pentru peticirea sistemului s-au folosit atât mişcări coordonate ale Băncilor Centrale - în premieră istorică - cât şi modificări legislative care-au permis ignorarea mizeriei din bilanţurile marilor bănci. Aceasta a deschis calea a ceea ce am numit sistemul cu masă monetară infinită.

Însă nimic nu funcţionează la infinit fără o bază reală. Aşa se întâmplă şi acum. La început apare neîncrederea în procesele economice, apoi cea în monedă. De-aceea orice criză financiară e precedată de o neîncredere în economie(oamenii încearcă să scape de produse pentru a se refugia în bani). La fel s-a întâmplat în 2007-2008, când lumea a ieşit de pe imobiliare pentru a reintra pe bani provocând cea mai aprigă criză a istoriei, întrucât imobiliarele respective erau legate de produse piramidale care valorau cu de câteva ori mai mult decât PIB-ul mondial. În aceste condiţii, refugiul în monedă de la baza sistemului se lăsa cu pierderi fabuloase la vârful său.

Un mecanism similar se-ntâmplă şi-acum. În fapt e vorba de o schemă identică de externalizare a riscului practicată de aceiaşi şmecheri de la Goldman Sachs. Acelaşi tip de instrumente financiare derivate au început să fie cumpărate de fondurile de investiţii, cu absolut aceeaşi lipsă de analiză. Desigur, la început garanţiile sunt acordate de mari societăţi de garantare. Însă, pe măsură ce acestea se atrag, apar şoricei mici gata să-şi pună pielea la bătaie. Şi, dacă pe lângă ei mai rămâne şi-o mare societate, cu atât mai bine.

Setupul fiind acelaşi, mă aştept ca marea falie să apară tot prin zona imobiliară, mai ales că e plin de „investiţii” intens sprijinite(subvenţionate?) de către bănci. Cu un asemenea setup şi cu mizeria rămasă prin contabilităţile marilor bănci internaţionale, e logic să vedem o explozie care-ar putea pune sub semnul întrebării întreaga finanţă mondială. Întrucât, în momentul în care treaba se îngroaşă, goana nu mai este cea după bani, ci cea pentru satisfacerea necesităţilor de bază.

Aceasta fiind perspectiva, şmecherii din spatele sistemului(pentru care unul precum Soros e doar un căţeluş) au pus la punct şi metoda de ieşire: schimbarea întregii economii. Pentru aceasta se tot propagă utopia referitoare la gazele cu efect de seră şi tot pentru aceasta aşa-zisele partide ecologiste(în fapt o altă faţă a mafiei mondiale) ies în scenă cu scenarii dezastruoase şi cu propuneri legislative pe măsură. Întreaga utopie a schimbării climatice efectuate de om e falsă, e o fraudă menită a acoperi gravele sincope ale sistemului financiar actual. Încercând redirecţionarea întregii economii spre falsul verde se crede că se va salva şi căruţa marilor interese financiare mondiale. În fapt, cam asta stă în spatele filmuleţelor în care o nulitate precum Al Gore lansează teorii abracadabrante sau Germania obligă întreaga Europă s-o vireze „pe verde”.