Surprinzătoarea alianță arabă și cauzele ei

În 1989, Arabia Saudită anunța că deține rezerve „certificate” de 170 mld. barili de petrol. Un an mai târziu, fără a anunța descoperirea unor noi câmpuri petroliere, țara își reconstituie poziția și anunță rezerve de 257 mld. barili. Apoi a mai făcut rectificări - repet, fără descoperirea altor câmpuri - ajungând în final la 267 mld. barili.

Un calcul făcut de petroliști și bazat pe producția de petrol a Arabiei Saudite din 1974 până în prezent ne arată că, în realitate, țara ar deține mai puțin de 120 mld. barili de petrol. Și aceasta luând ca bază estimarea din 1989, care oricum era scoasă de la șosetă.

Calculul poate fi considerat apropiat de realitate în condițiile în care Arabia Saudită, în ciuda „amenințărilor” sale, e incapabilă să-și crească producția. În schimb, tot anunță posibilități ale creșterii producției zilnice în cazul în care ar intra într-un război comercial. Însă și treaba cu războaiele comerciale e cumva oablă. Țara a pierdut atât războiul comercial din 2014, cât și pe cel început anul acesta și menit a-i băga în faliment pe producătorii americani de petrol și gaze de șist. Poate vă amintiți cum, în acest război, cărțile au fost făcute de Putin, într-o demonstrație de forță în care a arătat limpede cam cine e tătucul în tot acest joc.

Și-acum încep problemele. Regatul din Golf a anunțat cu ceva timp în urmă fastuosul IPO al companiei sale stindard, ARAMCO, cea care are întreaga resursă petrolieră a țării. Inițial au anunțat că vând 5%, apoi 1.5%. Evaluarea ARAMCO s-a făcut după rezervele aiuristice și necertificate ale regatului. Prețul umflat al ARAMCO a fost și-o ambiție de-a tânărului moștenitor Mohamed bin Salman(MbS). Iar pentru aceasta băncile locale au supraîndatorat populația pentru a investi în „compania fanion” a țării și, de asemenea, a creat un mic grup de „investitori strategici” racolați din regimurile salafiste prietene și cărora li s-a promis ferm că ARAMCO va oferi dividende de minim 75 mld USD. Doar că, ghinion, în condițiile războiului comercial cu producătorii mericani, profitul ARAMCO a scăzut cu aproape 75%.

Să extindem puțin, panoramând situația. În 2015, țara înregistra un deficit record de peste 14% din PIB, adică aproape 100 mld$. În 2016, deficitul bugetar a scăzut la „doar” 12.8% din PIB. La momentul acela, într-o îngrijorare fără precedent, Ministrul Economiei Mohamed Al Tuwaijri declara că „dacă nu facem ceva, în 3-4 ani intrăm în faliment”. S-a făcut ceva? În 2017 s-a înregistrat un deficit de 8.9%, iar în 2018 a crescut din nou la 9.2%. În 2019 deficitul țării a scăzut la 7% din PIB, însă pentru 2020 Fitch estimează un devastator deficit de peste 15%. Privind toate acestea ne întrebăm oare ce-i cu prognoza lui Al Tuwaijri sau, mai pe șleau spus, cât oare va mai rezista Arabia Saudită?

Chestiunea are și o rezonanță geopolitică interesantă. Recent, țara a semnat un acord istoric cu Israelul. Practic, fără a se recunoaște explicit, cauza palestiniană a fost abandonată. Netanyahu s-a dovedit a fi un maestru al diplomației reușind, prin manevre abile, ceea ce în urmă cu doar câțiva ani părea imposibil. Fără doar și poate, după ce Israelul va trasa granița viitoare, restul teritoriului palestinian va fi anexat de Iordania, conform unui plan propus în urmă cu câțiva ani de Trump prin intermediul ginerelui său. Doar că Israelul știe mai bine ca oricine că un acord n-are valoare dacă nu e dus până în punctul de la care situația din teren devine ireversibilă. Și, în scurt timp, ea va deveni cu adevărat ireversibilă.

Privind în acești termeni am putea spune că Arabia Saudită și aliații săi naturali au cam pierdut o groază fără a câștiga cert mai nimic. Însă, dacă ne uităm pe cifrele seci înțelegem că MbS, prin parafarea acestui tratat, speră să-și salveze viitorul tron, întrucât țara sa are nevoie de o modernizare rapidă pentru a putea avea relevanță economică. Posibil ca Israelul să-i fi promis sprijin specializat în realizarea acestui deziderat, însă asta vine la pachet cu renunțarea la așa-zisul islamism politic. Astfel, Arabia Saudită - cea care se justifica față de cetățenii săi prin organizațiile teroriste avându-și rădăcinile acolo - tocmai ce-a spus pas acestei politici. Și, ca de fiecare dată, țap ispășitor a picat cel mai puțin vinovat, anume „Frăția Musulmană”, organizație având o expunere politică asumată și în limitele legii. De-aici lucrurile se complică.

Teoretic, noua înțelegere e făcută pentru a anihila Iranul. Aici apare cealaltă stea sunită, anume Turcia. Turcii sunt susținători declarați ai „Fraților Musulmani” - partid politic încercând să facă în lumea sunită ceea ce a făcut Revoluția Iraniană în lumea șiită. Dizidenții „Frăției” își găsesc astfel refugiu atât în Turcia cât și în Qatar, emirat care-i stă efectiv în gât lui MbS și cu care era cât pe-aci să înceapă un război. Occidentalii au impresia că Frații Musulmani sunt organizație teroristă de tipul celor pe care le cunoaștem. Aiurea. Frații Musulmani, dincolo de politică, se implică activ în viața oamenilor de rând încercând cumva reînvierea umma, a spiritului comunitar de la începuturile religiei musulmane, spirit cultivat de către Profet. În ciuda interzicerii mișcării, ea este prezentă și e imposibil de contrat. De altfel, ca să vă faceți o idee, vă amintesc că organizația a luat ființă încă din 1928 și, până în prezent, eradicarea sa a fost imposibilă, cu toate că regimuri precum cel al lui Hosni Mubarak au avut o prioritate în acest sens.

Să privim acum întreaga ecuație pentru a înțelege că suntem pe un butoi cu pulbere sub care arde focul. Cel mai probabil Arabia Saudită se va lăsa împinsă într-un război devastator cu Iranul, ecuație în care urmărește orbește controlul resurselor și, cumva, echilibrarea propriului său buget prin „taxarea vasalului”. Însă programul de laicizare a statului va întâlni opoziția puternică a poporului care, oricum, e destul de „nervos” în ultima perioadă.

O confruntare directă cu Iranul se va extinde nu doar în întreg Orientul Apropiat, ci și în Africa având consecințe deosebit de grave în Europa. În ciuda spațiului ocupat, tot ceea ce am spus până acum e doar o sumarizare, o simplificare. În realitate treburile arată mult mai urât și, cu siguranță, urmează să retrăim începutul de secol XX. Chiar dacă n-avem chef s-o facem.