33

Sunt 33 de ani de când am făcut pasul dintr-o negură în altă negură. În 1989 rulam într-un scenariu în care nu aveam acces la nicio ştire. Doar fluxul oficial ne era permis. Şi, din când în când, încălcând regulile, ascutam prin gard la ce se spune „de dincolo”. Am păşit cu speranţe, crezând că am scăpat de tiranie şi ne îndreptăm spre o societate în care fiecare se poate împlini la potenţialul său maxim.

Ceva mai târziu aveam să aflăm că toată ieşirea noastră în stradă - sinceră şi spontană din punctul nostru de vedere - a fost de fapt o manipulare de zile mari, în care forţe special antrenate pentru asemenea operaţiuni au rostogolit un bulgăre bine conceput astfel încât acesta, aproape instantaneu, s-a transformat într-un bolovan imens, demolator al anchilozatului regim politic autohton. Apoi am aflat că atunci a fost doar începutul unei epoci a manipulării, în care cineva s-a jucat cu sentimentele şi aspiraţiile noastre, manipulându-ne exact aşa cum un părinte îşi manipulează copilul pentru a face ceea ce i se cere.

Sunt 33 de ani. O viaţă eşuată pentru noi. Stai şi te uiţi şi nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor ceea ce vezi. Am fugit de cenzură, acum avem cenzură la fiecare colţ. Aproape că nu mai poţi scrie un mail fără să ţi se sugereze discret că foloseşti un limbaj cam „incorect politic”. Înainte te luptai cu tirania regimului, acum tirania s-a mutat în aproapele nostru. Mai ţineţi minte cu câtă sălbăticie idioţii utili ai sistemului promiteau să-i reclame pe „teroriştii” care îndrăzneau să iasă din casă fără mască? Îi mai ţineţi minte pe cei care pândeau bătrânii întârziaţi pe stradă? Aţi uitat teroarea în care armata a fost masată în interiorul oraşelor ca să tragă cu tunul după virus? Şi dacă ar fi doar asta. Oamenii din vremea lui Ceauşescu erau disperaţi că nu se găseşte nimic în magazine. Aveai bani, dar n-aveai ce să cumperi. Doar piaţa neagră, controlată de Securitate, suplinea lipsurile la preţuri piperate. O pereche de blugi costa un salariu. Da-l dădeai pentru a-ţi lua porţia de Occident! Acum s-a inversat roata: magazinele sunt pline, doar că oamenii se plâng că n-au bani. Până la urmă tot aia e, cu o mică diferenţă: atunci nu se găsea şi înjurai regimul, în timp ce acum se găseşte şi te înjuri pe tine pentru neputinţa de a-ţi cumpăra. Din punct de vedere material, pentru majoritatea oamenilor n-au fot mari schimbări, însă s-a adâncit frustrarea, care în timp dă în depresie şi nebunie. Omul aleargă după lanţul banului în disperare, transformându-se benevol în rob cu ochii injectaţi de furie. Vai, în ce specie ne-am transformat!

Parafrazându-l pe monahul Arsenie, putem spune fără tăgadă că „am vrut libertatea şi am ajuns robi”. Paradoxal, înainte nu aveam pic de libertate, dar parcă nu eram atât de robi ca acum. Sunt 33 de ani şi nu-mi mai găsesc resursele de optimism. Indiferent la ce m-aş gândi, când privesc retrospectiv mă simt cuprins de o iremediabilă tristeţe. A trecut atâta amar de vreme. Nu ne-a mai rămas decât neputinţa, lipsa oricărei speranţe şi mersul orbecăit într-un spaţiu iluminat înşelător. Sunt 33 de ani. Orbii se bucură nebuneşte, în timp ce aceia care văd lumea aşa cum e n-au decât motive de întristare. Sunt 33 de ani. Atât!