Încotro se îndreaptă relațiile China-Occident?

O să încep cu câteva date financiare, chiar dacă pentru mulți vor părea excesiv de sterile. Este însă necesar pentru a înțelege contextul în care ne aflăm. 

În perioada iulie-august 2025, când constrângerile plafonului de îndatorare au fost eliminate, SUA a înregistrat un deficit de 636 mld. $, față de 623.8 mld. $ anul trecut. Este cel mai mare deficit din istoria SUA! Cu toate acestea, cheltuielile pentru ajutoare sociale și subvenții au scăzut cu 9.7%, cheltuielile pentru educație au scăzut cu 17.7%(aici e vorba, într-o proporție covârșitoare, la creditele de studii), iar cheltuielile alocate Departamentului de Stat(pentru relații internaționale) au scăzut cu 13 miliarde, în condițiile în care în perioada iulie-august aceste cheltuieli au fost ... zero. Cel puțin în cazul ultimei cifre, părerea mea e că e vorba strict de un artificiu contabil. 

Acum partea interesantă a situației: în iulie-august veniturile au crescut cu 7.2% față de anul precedent, mai precis cu 42 mld. $. Creșterea a fost însă asigurată, în mod exclusiv, de scamatoriile vamale ale Administrației Trump. Fac precizarea deoarece încă de când spuneam că tarifele vamale au ca scop peticirea bugetului SUA, erau tot felul de neica nimeni care îmi explicau doct că „n-am habar de nimic”. După cum se observă limpede, iar „au avut dreptate”!

Însă chestiunile interesante se văd cel mai bine în indicatorii puțin mai subtili. De exemplu, încasările din impozitul pe profit s-au prăbușit, înregistrând o scădere de 18.5%(-5 mld. $) față de anul precedent. Cheltuielile cu dobânzile însă s-au accelerat puternic, înregistrând un plus de 90.2% sau, în termeni reali, un plus de 51 mld. $. Doar uitându-ne la balanța încasări-cheltuieli cu dobânzile, înțelegem că situația este extrem de groasă!

Mulți spun că marea parte a datoriilor sunt interne, fără să înțeleagă că în raportul cheltuieli vs încasări și în dinamica datoriei nu este important cine-cui are ce și cu ce să-i plătească. Aici e vorba, în primul rând, de o poză care ne indică validitatea economică a SUA. În condițiile în care tu nu ești capabil să echilibrezi raportul, înseamnă că mergi spre râpă. De fapt, privind cifrele, constatăm că SUA nu merge spre râpă ci accelerează isteric. 

82% din veniturile statului american sunt realizate din impozitul pe venit și contribuțiile sociale. Dinamica încasărilor contribuțiilor sociale dă semne de stagnare, ca efect al pierderii locurilor de muncă. Și fix de-aici vine isteria lui Trump, care vede cum îi fuge pământul de sub picioare. Practic, în SUA, ajungerea la o dinamică normală a locurilor de muncă devine aproape imposibilă ca efect al ... dezvoltării tehnologice. Automatizarea și AI-ul generează un tsunami pe piața forței de muncă, iar alte locuri nu prea mai au de unde să apară. Semn că SUA nu poate depăși „dilema socială” a noii ere tehnologice. De partea cealaltă, cheltuielile sunt păpate, în proporție de 70% de pensii, sănătate și ... dobânzi. Vă spune ceva chestia asta?

Fără doar și poate, în ciuda determinării pe care o arată Trump, totul ne semnalizează o disperată politică de peticeală, menită a mai salva ceva din ceea ce poate fi salvat. În plus, SUA a început să aibă o atitudine de benzinărie. Fără un alt domeniu în care să-și proiecteze puterea, SUA a ajuns ca, sub amenințarea armelor, să-și oblige partenerii să cumpere hidrocarburi de la ei. E o nebunie care ne arată dezastrul real al economiei americane.

Și-acum, în acest context, să înțelegem discuțiile cu China care sunt pe sfârșite la nivel de experți(mă rog, asta în condițiile în care un idiot absolut precum Bessent poate fi numi expert). Astfel, mulți vor să știe e întreaga ecuație? 

Dacă stăm să judecăm corect, constatăm că cele două țări sunt interdependente. În mare, SUA este dependentă într-o măsură foarte mare de metalele și pământurile rare chinezești, iar China este dependentă de SUA din punct de vedere al pieței de desfacere. Metalele și pământurile rare ale Chinei sunt vitale pentru puterea militară a SUA. În schimb, în ceea ce privește piața americană, remarca este că dacă se va forța blocarea Chinei, „acesteia îi va fi foarte greu să înlocuiască piața americană cu altceva”(George Friedman). Rețineți balansul fin: SUA e dependentă de China pentru a-și menține puterea militară, în timp ce Chinei „i-ar fi foarte greu” să înlocuiască piața americană. Nu vi se pare că balanța înclină rău spre China?

De altfel, mai e un element: câte daune ar provoca economiei americane dispariția furnizorilor chinezi din peisaj? Vă spun eu: ar fi dezastru! Uitați-vă la ce se întâmplă acum, cifrele de la începutul articolului stau mărturie. Măsurile tarifare „au lovit” doar marginal importurile chinezești întrucât, pe perioada negocierilor, impozitele lui Trump sunt suspendate. Și, cu toate acestea, bate vântul prin cifre! 

Mulți au impresia că mâna de lucru chineză ar putea fi suplinită ușor de mâna de lucru indiană. Acești oameni habar n-au ce vorbesc! China nu mai e de mult o destinație pentru mâna ieftină de muncă, ci pentru management și know how, adică expertiză pe care n-o găsesc nicăieri în lume. Simt că v-am dat lumea peste cap. Cum adică management? Mai pe șleau spus, companiile care vor mână de lucru ieftină apelează tot la chinezi întrucât aceștia și-au deschis afaceri în toată Asia săracă. Decât să te duci în Bangladesh sau Sri Lanka să faci gumari, mai bine negociezi cu un chinez care deja are fabrici acolo și iei marfa la un preț pe care nu-l obții dacă faci tu investiția! Nu ai de ce să mai riști să-ți deschizi tu propriile facilități de producție și să intri în combinațiile mafiei locale în condițiile în care chinezii știu mai bine cum să managerieze riscul de-acolo. 

Ați văzut episodul cu mutarea producției Apple în India? Probabil v-a fost ascuns un amănunt semnificativ: pentru ca facilitatea să poată produce a fost nevoie de aducerea de specialiști chinezi. După o perioadă de câteva luni, China a cerut celor de la Foxconn să repatrieze specialiștii, altfel rămâne fără licență de operare în China. Și totul s-a executat. Acum, fabrica minune din India merge în virtutea inerției, dar de produs noile modele nici nu poate fi vorba. Sau, ca să vă mai dau un exemplu, poate n-ați uitat ce s-a întâmplat cu facilitatea de producție a TSMC din SUA: taiwanezii n-au găsit local forță de muncă calificată, fiind nevoiți să aducă oameni din Taiwan. De asemenea, toți angajații americani sau hispano au fost dați afară, taiwanezii preferând angajarea de asiatici. De altfel, compania se află în procese de discriminare în SUA. Asta în condițiile în care managementul e disperat să găsească o soluție pentru ca fabrica să funcționeze la parametri optimi. 

Destul cu paranteza. Ce trebuie să înțelegem din toată povestea? Că negocierile dintre SUA și China sunt unele în care China are primatul. Știu, vor fi mulți care mă vor înjura, dar realitatea e cea care se vede cu ochiul liber. În plus, observ optimismul cu care Trump dă asigurări că „a găsit soluția în privința TikTok”. Și din nou mă pufnește râsul întrucât asta înseamnă că, în condițiile în care toată industria ta de vârf nu e capabilă să înlocuiască o tehnologie chinezească, înseamnă că SUA e dependentă tehnologic de China. Nu încercați să-mi dați exemple întrucât realitatea vă contrazice. Americanii au ajuns atât de jalnici încât au copiat dronele ieftine Shahed pe care le-au prezentat drept „programul lor independent pentru dezvoltarea de drone ieftine”.

Un alt element al puzzle-ului este relația cu Rusia. SUA au anunțat că intenționează să impună tarife vamale de 100% oricui ar mai cumpăra hidrocarburi rusești. Ciudat, extrem de ciudat, mai ales prin prisma faptului că în Alaska păreau că bătuseră palma. În timp ce India a reacționat cam cu capul plecat, China a spus-o cât se poate de clar: China e neutră și oricine ne va pune tarife suplimentare pentru că luăm energie din Rusia, se va lovi de sancțiuni drastice. Moment în care partea americană n-a mai scos nicio vorbă. Iar chihuahua europeni, de asemenea, au amuțit artistic. De ce? Îndrăznesc să spun că decuplarea de China este existențială pentru întreg Occidentul. Iar asta se va vedea la finalul negocierilor dintre SUA și China. 

Putem spune așadar că această ultimă negociere a lui Trump este, nici mai mult nici mai puțin decât ultima în care SUA și China tratează de pe poziții de egalitate. Fără doar și poate, următoarea negociere va fi cea în care SUA va merge spășită la Marea Poartă Chineză, cerând milă.