Războiul din Iran îi va demola mandatul lui Trump

Când ești în război, o asimetrie este o situație în care una dintre armate este cu mult mai puternică decât cealaltă. Există însă și un alt fel de asimetrie, de exemplu cea pe care am văzut-o în Afganistan. O armată ultra-puternică - cea americană - domina din toate punctele de vedere o armată rudimentară - cea a talibanilor - din punct de vedere militar. Cu toate acestea, SUA a ieșit învinsă din Afganistan. Asta după ce, cu ceva timp în urmă, URSS a ieșit învinsă de-acolo. Aceeași asimetrie: o armată ultra-performantă și ultra-dotată contra unor bărboși cu automate în mână. Care-i misterul?

Ca un echilibru, asimetria aduce după sine și un alt tip de asimetrie: cea în care el, zdrențărosul cu care te bați, nu are mai nimic de pierdut, în timp ce pentru tine, puternicul, fiecare lovitură pe care o încasezi e catastrofală. Cam asta e situația de acum din Iran. Da, americanii au o forță de ofensivă catastrofală față de Iran. Doar că fiecare rachetă a Iranului lovește un obiectiv mult prea scump de-al alianței perverse. Iranul nu are obiective militare semnificative. Știu că pare aiurea, dar acesta e adevărul. De fapt, ca să fiu mai corect, obiectivele militare semnificative ale Iranului sunt la 1 km sub pământ. Mult prea mult pentru a fi cineva capabil să le facă ceva. Rachetele lor, în majoritate, pot fi lansate de oriunde. În plus, ca efect al atacului asimetric s-a mai întâmplat ceva care a reieșit după ce, în mod surprinzător, Iranul a atacat portul Duqm din Oman. A fost o mișcare care a lăsat cu gura căscată pe toată lumea întrucât Omanul a condamnat ferm atacul asupra Iranului, fiind unul dintre mediatorii în care regimul de la Teheran are încredere.

În urma incidentului, Abbas Araghchi a avut o convorbire telefonică de urgență cu omologul său omanez, Sayyid Badr Albusaidi. De asemenea, a avut și o ieșire publică în care a spus că regretă incidentul: „Ceea ce s-a întâmplat în Oman nu a fost alegerea noastră. Anterior le-am dat instrucțiuni forțelor noastre armate să fie precaute în alegerea țintelor. Unitățile noastre militare sunt acum oarecum independente și izolate, acționând pe baza unor instrucțiuni generale prestabilite”.

Ceea ce a spus Araghchi este un coșmar pentru orice planificator militar întrucât arată că haosul a ieșit la suprafață. Atacatorii nu se mai bat cu o armată, ci cu mii de armate autonome, care nu mai pot fi controlate. Dacă mai țineți minte, este exact ceea ce spuneam înaintea începerii războiului. Iranienii s-au pregătit inclusiv pentru cazul în care întreaga conducere a țării ar fi fost decapitată și n-ar fi existat nimeni la putere. Iar ceea ce se întâmplă acum este absolut haotic, de neînțeles pentru atacatori. Unitățile autonome acționează în limitele unor instrucțiuni generale, atacând fără a mai primi ordine. Este o adevărată furtună!

Dar conducerea țării nu poate interveni? -ar fi întrebarea. Doar Iranul are acum o conducere coerentă, constituțională. Ei bine, aici e o problemă. Conducerea intervine la nivel public, prin mesaje gen cele ale Ministrului de Externe. Așa se transmite trupelor să nu mai atace Omanul și cam atât. Dar nu printr-o comandă fermă deoarece acum nu mai pot fi date, pe canalele de comunicație oficiale decât două comenzi: ori de încetare a focului, ori de generalizare a conflictului. Iar Iranul, la ora actuală, nu se află într-o situație în care să dea vreuna dintre cele două comenzi. 

Povestea care nu se spune la TV este una complicată. Trump s-a trezit cu un bolovan în cap ca efect al propriei prostii. Constat cu stupoare că individul e complet limitatintelectual și psihic. Uciderea lui Khamenei a fost pentru el o repunere în scenă - cu el personaj principal - a uciderii de către armata SUA a lui Osama bin Laden. Priviți fotografiile date atunci presei, cu Obama urmărind operațiunea în direct. Trump a ținut să iasă în presă cu fotografii similare, dar cu el în rolul principal. A dezvoltat o obsesie dubioasă pentru Obama. Se vede cât se poate de clar faptul că o deviază rău, expunându-și fără să vrea personalitatea „ca și cum”(în sensul explicat de Helene Deutsch). Doar că, imediat după ce și-a îndeplinit mica fiță, a fost lovit în moalele capului de știrile din Golf. 

Numărul mare de morți a venit ca un buzdugan. De asemenea, abandonarea unităților militare de către soldați și cazarea lor în hoteluri pentru a fi omorâți de iranieni e o altă problemă. Teoretic ar trebui să-i retragă de-acolo, dar nu are logistica necesară. Ca să fie treaba și mai complicată, s-au activat tot felul de miliții necunoscute care luptă împotriva SUA. Și chiar dacă șefii statelor din Golf sunt toți supuși credincioși ai alianței SUA-Israel, la nivelul de bază populația e absolut nemulțumită și, în condiții de război, pot rezulta surprize majore. Colac peste pupăză, nu a existat o picătură care să umple paharul, ci a fost umplut cu hidrantul atunci când a venit raportul în ceea ce privește stocul de rachete interceptoare. Acolo e buba care-i facă și pe americani și pe israelieni să tremure de emoție. 

Mi-a povestit cineva o întâmplare hazlie din tinerețea sa. Student fiind a mers cu un prieten la un restaurant să bea ceva. Niciunul dintre ei nu avea bani, dar fiecare credea că celălalt are. S-au trezit la momentul în care chelnerul le-a pus nota de plată pe masă. Într-un fel, acum s-a întâmplat identic.

Pentagonul i-a spus lui Trump că nu e OK să atace Iranul. Trump, în schimb, l-a crezut pe Netanyahu care i-a spus că se poate face o schimbare de regim în Iran. Mai mult, Trump a crezut toate balivernele care se spun despre armata Israelului în condițiile în care Netanyahu era convins că SUA - ca jandarm mondial - are toate echipamentele necesare pentru a duce războiul. Echipamente pe care, iată, se dovedește că nu le are! Stocurile de rachete interceptoare sunt pe terminate și nici în ceea ce privește vestitele rachete Tomahawk nu-și permite risipa. Și-aici e marea dramă.

Până acum Iranul a atacat cu rachete balistice din stocul vechi, modernizate doar în ceea ce privește precizia. Știți câte s-au dat? 1219 bucăți, conform surselor IRGC. Pentru fiecare rachetă au fost aruncate 3-4 interceptoare. Disperarea e atât de mare încât americanii i-au lăsat pe aliații din Golf fără apărare, astfel încât acum Iranul îi atacă cu succes cu drone Shahed de primă generație. US Navy a anunțat oficial că nu poate asigura apărarea tuturor obiectivelor din zonă, astfel încât se concentrează pe propria apărare și pe apărarea portavioanelor. Dar marea problemă este epuizarea rapidă a stocurilor și rămânerea în fundul gol în cazul unei prelungiri a conflictului.

Da altfel, situația se vede de la o poștă. Netanyahu „își face de treabă” prin Europa, în timp ce cetățenii săi sunt trimiși să stea ca șobolanii sub pământ. Au habar oamenii ăia, care dansau de bucurie într-un mod de-a dreptul inconștient la începutul conflictului, că de fapt au de-a face cu o tâmpenie de-a lui Netanyahu, cu o inconștiență fără margini, care-i trimite spre sacrificiu? N-au habar, așa cum nu au vrut să aibă habar niciodată de-a lungul istoriei atunci când șefii lor au luat-o razna! Dar poate că acum, în ultimă instanță, ar trebui să înțeleagă că Netanyahu își „face de lucru” suspect de mult prin Europa în loc să împărtășeasca soarta celor din Israel, în timp ce familia sa se află la New York. 

Acum putem să trecem sintetic prin ceea ce s-a întâmplat pentru a putea avea o imagine clară.

În primul rând trebuie remarcat că Iranul a rezistat admirabil primei zile. Cu toate că s-a reușit eliminarea unor lideri, numărul acestora este mai mic decât data trecută. Eliminarea lui Khamenei - care, de altfel, a refuzat să se ascundă întrucât a spus că n-o va face „atâta timp cât iranienii de rând nu pot fi mutați în buncăre” - a arătat, așa cum am spus, că nu are absolut nicio influență în ceea ce privește reziliența conducerii. Fiecare post are pre-stabilite câte 4 linii de succesiune și fiecare preluare se face cu stabilirea clară a altor 4 linii de succesiune. Asta asigură o teribilă reziliență. De asemenea, au reușit cu succes să atace 11 țări diferite, distrugând atât baze militare americane cât și interese economice ale SUA. E un preț teribil pe care-l plătesc americanii.

Israelul(care-i cea mai mare putere regională), alături de SUA(cea mai mare putere mondială) păstrează asimetria teribilă a conflictului care nu este justificat de dreptul internațional. Au reușit din prima lovituri năucitoare pe care propaganda le tot scoate în evidență. Însă, așa cum am mai spus, loviturile au fost absorbite fără probleme de Iran. În plus, modul distribuit în care acționează armata, face imposibilă decapitarea țării. Iranul poate absorbi mult, ideea e că în ciuda asasinatelor și a loviturilor, reacționează chiar mai dur decât se așteptau. Și, de data aceasta, reacția nu a mai venit cu întârziere, ci aproape imediat.

Ceea ce trebuie menționat este că, după prima zi și jumătate, pierderile umane ale alianței Israel-SUA sunt mai mari decât cele ale Iranului. Și-aici intervine disperarea. Iranul încă nu și-a scos armele premium, toate loviturile sunt date cu rachete balistice vechi și drone Shahed chioare. În ceea ce privește apărarea antiaeriană, ceea ce trebuie înțeles este că Iranul NU ARE UN SISTEM ANTIAERIAN COERENT. Cele câteva echipamente date de China și Rusia nu au cum să acopere imensul teritoriu iranian și, mai mult, să lucreze coordonat. Pentru așa ceva e nevoie de ani de zile, de o infrastructură extrem de mare. Nu se poate face pe genunchi, în câteva luni! Chiar și așa, invadatorii au evitat să intre în spațiul aerian iranian, preferând să dea lovituri din afara acestuia.

În condițiile continuării războiului devine previzibilă trecerea cu totul a Irakului împotriva SUA și picajul regimului pro-american din Bahraim. În ceea ce privește statele sunite, aici e o problemă majoră întrucât conducerile lor sunt total sunt rupte de baza societății. Acum, SUA și Israelul caută cu disperare soluții, iar cea mai facilă este reprezentată de trimiterea statelor sunite într-un conflict terestru împotriva Iranului care va generaliza războiul. Vor merge însă oamenii la război? Interesante sunt conflictele inter-sunite. De exemplu, Arabia Saudită se află într-un conflict mocnit cu Emiratele Arabe Unite care sunt aliați de facto ai Israelului. Cu toate că la nivel diplomatic treburile par a sta OK, la nivel real nu cred că ar lupta unii de partea celorlalți. Inclusiv în ceea ce privește Emiratele, proiectul lor de succes de transformare a țării și de orientare către turism și business se dovedește futil și extrem de fragil. Și, din nou, oamenii de la bază încep să vadă că proiectul respectiv nu e pentru ei întrucât, în mare, trăiesc cam în aceeași sărăcie. Ați trecut vreodată de sclipiciul Dubaiului vizitând periferiile?

Trump a dat ca termen limită al războiului o săptămână. După prima zi și jumătate, pare că treburile nu arată OK. Întoarcerea bombardierelor strategice după ce au mers din SUA până aproape de granița cu Iranul e un semn dubios. De asemenea, refuzul lui Trump de a vorbi cu presa. Inclusiv comunicatul său, conform căruia noii oficiali iranieni(care?, că sunt aceiași!!!) i-ar fi cerut să negocieze s-a dovedit a fi o aiureală inventată, în condițiile în care a fost negat de câteva ori de toate părțile importante din Iran. 

Ideea e că, dacă se întinde conflictul, alegerile sunt ca și pierdute de Trump. La ora actuală în SUA au început să se arunce acuze, iar democrații se urcă pe val. De exemplul, democratul de California  Ro Khanna, a declarat pe șleau: „Netanyahu a încercat în trecut să convingă și alți președinți ai SUA că poate fi făcută o schimbare de regim în Iran, iar Trump a fost singurul suficient de prost pentru a încerca să o facă”. Și e abia începutul. Inclusiv din tabăra sa e contestat puternic. Thomas Massie (Reprezentant, Kentucky) a numit atacurile „acte de război neautorizate de Congres”, Tot din Kentucky, senatorul Rand Paul a afirmat că „jurământul meu este față de Constituție, așa că trebuie să mă opun unui alt război prezidențial”. Marjorie Taylor Greene(Georgia), care are o influență extrem de mare în MAGA a criticat dur atacul, numindu-l o trădare a mandatului electoral din 2024. 

Închei materialul de față - care și-așa s-a lungit cam mult - cu o constatare a unui propagandist chinez. Acesta spunea că în conflictul de-acolo China are un rol atât de sprijin, cât și de studiu. Mai mult, a scăpat o informație de-a unui analist militar care spune că acum a înțeles fragilitatea sistemului de război cu portavioanele. Conform analizei, dacă portavioanele americane sunt ținute la o distanță de 2000 km de coastă, rolul lor devine nul în conflict.

Și abia acum avem o imagine asemeni unei table de șah/go. Avem un conflict deschis de SUA în Ucraina, un conflict deschis de aceeași SUA în Iran. Se pregătește China să accelereze deschiderea unui conflict în Taiwan? Ar fi al treilea punct important. Ca să nu uităm de Venezuela, rămasă cumva suspendată, dar cu armata pe poziții. Trump, în inconștiența sa, deja luptă pe trei fronturi. Dacă China deschide și-al patrulea unde se ajunge? Și, mai ales, ce poate ieși din toată nebunia? Indiferent însă dacă se vor amplifica sau domoli conflictele, cred că mandatul lui Trump deja s-a epuizat, iar alegerile pe care se gândea că le va  salva, sunt deja pierdute.