Trei ani de inghet

Pe scurt, cam asa s-ar traduce ceea ce le propune Obama americanilor. Trei ani de restricţii bugetare în care nu va exista decât o singură excepţie: armata. Un semnal menit a sugera două lucruri: în primul rând că SUA priveşte cu responsabilitate problema deficitului bugetar, iar în al doilea rând că, indiferent de greutăţi, apărarea şi forţa militară vor fi pe primul loc. Din punct de vedere al marketingului politic, avem de-a face în mod clar cu o lovitură foarte bună. Dacă Obama ar fi fost implicat într-o campanie de imagine, probabil că acest gest ar fi avut un efect teribil.

Dacă însă vom da la o parte "aburii" vom constata că în spatele acestui gest se află mai degrabă disperarea, încercarea de a salva ceea ce mai poate fi salvat dintr-un sistem care refuză să mai funcţioneze. În timp ce se scufunda, pe Titanic cânta orchestra, mimând, într-un ultim efort, normalitatea. Tot la fel acum se mimează normalitatea aruncându-se în piaţă, cu o seriozitate de-a dreptul prostească, informaţii despre economii bugetare de câteva zeci de miliarde de dolari. E de-a dreptul hilar să constaţi cum o economie al cărei deficit se măsoară în trilioane îşi propune să recupereze câteva amărâte de miliarde, bani care, în cel mai bun caz, ar acoperi doar cheltuielile cu dobânda. Privind din această perspectivă, îngheţarea propusă de Obama are practic acelaşi efect cu al orchestrei de pe Titanic.

Mai devreme sau mai târziu se va ajunge la momentul adevărului.  Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut atât de repede pe cât am crezut. Intervenţiile aberante ale băncilor centrale, dublate de publicarea unor date macro false au menţinut inutil un climat de optimism tâmp. Până acum s-a jucat totul pe cartea recuperării rapide. Cu toate acestea, orice om normal îşi dă seama că dolarul american nu mai poate avea nicio credibilitate, indiferent de jocul de glezne pe care-l afişează ostentativ şi teatral oficialii de la Casa Albă. Cu toate acestea preferăm să acceptăm falsa realitate, chiar dacă aceasta sfidează logica. Aceasta însă nu poate opri practica FED-ului de a cumpăra pe şest bondurile emise de Trezorerie, un mecanism a cărui finalitate nu are cum să fie alta decât colapsul sau hiperinflaţia. 

Keynes observa că "the market can stay irrational longer than you can stay solvent". Întrebarea care se pune este cât de mult pot sta pieţele la nivele iraţionale în condiţiile în care se pompează voit bani în iraţional.  Sau, reformulând, cât de mult pot sta solvenţi cei din spate care alimentează iraţionalul pieţelor. Probabil numai "The Plunge Protection Team" ne-ar putea oferi o explicaţie, dar tare mă tem că şi ei sunt pe tărâmurile nisipurilor mişcătoare.

Eternul si fascinantul Videanu

Anul trecut atrăgeam atenţia asupra pericolului începerii exploatării la Roşia Montana. Incertitudinile din contract, precum şi puternicul impact negativ pe care această exploatare îl va avea asupra mediului, mă făceau să trag un semnal de alarmă. Evident, la momentul respectiv eram destul de sigur asupra deznodământului. Faptul că întreaga campanie publicitară deşănţată s-a derulat prin firma lui Felix Tătaru era un indiciu destul de clar asupra a ceea ce va urma. Se făcea vorbire atunci despre nişte miliarde care vor intra în România. Aşteptaţi, în mod sigur vor intra! Acum depinde însă şi în ce buzunar.

Până când deştepţii care mă contraziceau se vor dezmetici, vă voi prezenta un frumos traseu al marelui business Rosia Montana. În decembrie 2008, atunci când mulţi se jucau de-a alegerile, Gabriel Resources a operat o majorare de capital la Roşia Montană Gold Corporation, firma la care statul român deţine aproximativ 20%. Cum statul român, reprezentat de Videanu, este sărac, nu a avut 28 milioane de euro pentru participarea la majorarea capitalului social. Aşa că s-a găsit o soluţie inedită: Gabriel Resources a dat statului(adică Minvest) banii necesari majorării de capital. Mai devreme sau mai târziu(în funcţie de mersul aprobărilor), Gabriel Resources va cere Minvest contravaloarea împrumutului şi cum, prin grija guvernanţilor, aceştia nu vor exista, Gabriel Resources va îşi va mări participaţia în RMGC până la aproape 100%.

O altă afacere interesantă este cea a marilor companii energetice. Având girul CSAT, Videanu urmează să înfiinţeze două companii gigant(Electra şi Energetica) prin comasarea arbitrară a unor facilităţi de producţie. Astfel, Electra va fi compusă din complexurile energetice din Oltenia, Nuclearelectrica, SNLO şi trei sucursale ale Hidroelectrica, în timp ce Energetica va fi compusă din Electrocentrale Bucureşti, Porţile de fier şi celelalte sucursale ale Hidroelectrica. La prima vedere, înfiinţarea unor coloşi energetici pare benefică, numai că Videanu le-a trasat o sarcină dubioasă: înjumătăţirea cotelor de piaţă deţinute până în 2017. Cu alte cuvinte, comasezi facilităţi de producţie care merg bine cu unele falimentare pentru a face nişte coloşi al căror unic scop este acela de a pierde cote de piaţă. Ştiu, sună stupid, dar dincolo de această aberaţie, cred că mişcarea are o motivaţie mult mai pământeană: rescrierea ierarhiilor din rândul intermediarilor de pe piaţa energiei. Aşa cum se ştie, sunt multe firme apropiate grupării de la vârful PDL care aşteaptă cu nerăbdare alocarea unor hălci din ce în ce mai mari de energie ieftină. Şi cum pierderile din contracte păguboase vor trebui acoperite cumva, ne vom trezi în câţiva ani că vom plăti cel mai mare preţ pe energie din Europa. Nu credeţi? Aşteptaţi şi veţi vedea.

Ultima afacere la care mă voi referi este una legată de Petrom, pardon OMV Petrom. Este destul de ciudat de constatat cum această societate se bucură de un sprijin al statului, indiferent de guvernare. Unul dintre ultimele favoruri a fost identificat excelent de către Dan Şelaru pe blogul său. Eu mă voi referi la o chestiune pe care am mai tratat-o, anume majorarea de capital social a acestei societăţi, majorare cerută cu insistenţă de OMV. Suma cu care ar trebui să cotizeze statul român este de aproximativ patru sute de milioane de euro. Mă întreb de unde va face Videanu rost de aceşti bani, atâta vreme cât nu a avut treizeci de milioane pentru RMGC. Probabil, pe şest vom asista la o nouă micşorare a cotei deţinute de stat în această societate. Simplu şi eficient.

Ştiu, e destul de greu pentru cei care au ajuns la putere din cauză că nu a mai rămas prea mult de "tranzacţionat". În aceste condiţii este foarte importantă inventivitatea şi capacitatea de a face bani din piatră seacă a unor băieţi puşi în poziţii cheie. Din acest punct de vedere, Videanu a fost o alegere înţeleaptă. A dovedit-o încă de pe vremea când "bordura" Bucureştiul.

O schimbare istorica (II)

Cu toate că intenţionam să încep săptămâna cu un alt subiect, prefer să mai zăbovesc puţin asupra tentativei Administraţiei Obama de a reglementa piaţa bancară americană. Aşa cum intuiam, mişcarea a avut efectul unui scurtcircuit, al unui impuls care i-a făcut şi pe oficialii celorlalte naţiuni să privească atent la ceea ce se întâmplă acum în SUA. Motive pentru a imita reglementările americane sunt destule, dar, probabil, cel mai importatnt este exemplul actualei crize şi a costurilor imense asumate de stat pentru menţinerea pe linia de plutire a unei economii în derivă.

Lucrurile sunt atât de atent studiate încât sunt ferm convins că acest subiect va fi cap de afiş la Davos. Iar iniţiativele, în mod sigur nu se vor opri aici. Probabil, cel mai eficient mod de acţiune ar fi acela se stabilire a unui framework imternaţional care, prin fixarea unor principii şi regulamente comune, s-ar putea constitui într-un bun start în ceea ce priveşte reglementarea băncilor.

Au fost mai multe comentarii la articolul anterior care insinuau faptul că reglementarea înseamnă limitare, că stabilirea unei "dimensiuni" maxime a unei bănci este o măsură injustă care ar avea ca efect omorârea liberei concurenţe. Personal nu sunt de acord cu aceste supoziţii şi aceasta din cauza modului special în care operează o bancă. Dacă prin bancă s-ar înţelege o instituţie care împrumută doar din fondurile proprii, probabil că o asemenea reglementare nu şi-ar avea sensul. Când însă băncile pornesc din start cu un avantaj faţă de ceilalţi participanţi din economie, lucrurile nu mai sunt atât de simple. De asemenea, bruiajul indus în sistem de falimentul unei bănci este întotdeauna devastator, iar riscul unei dezechilibrări a economiei creşte invers proporţional cu numărul şi mărimea instituţiilor financiare.

Cu toate că sunt liberal în gândire, consider că libertatea şi reglementarea nu sunt noţiuni complementare. Pentru a funcţiona, orice societate are nevoie de un set de principii şi reguli, altfel ajungem în anarhie, adică acolo unde nu se mai întâmplă nimic(sau se întâmplă prea multe, luaţi-o cum vreţi). De aceea cred cu tărie că toţi cei care susţin dereglementarea absolută nu fac altceva decât să încerce un exerciţiu şi-atât.

Adevaratul Steve Jobs

O schimbare istorica

Măsurile pe care Obama intenţionează să le ia în perioada imediat următoare vor marca(în cazul în care vor fi adoptate) începutul unei noi ere. Dacă este adevărat ceea ce a fost anunţat, Obama intenţionează să limiteze strict dimensiunile pe care le poate avea o bancă, precum şi domeniul de activitate. Astfel, în cazul în care o instituţie financiară ajunge la o anumită dimensiune va trebui să-şi vândă o parte din active. De asemenea, diviziile de investiţii ale băncilor vor fi  separate, iar tranzacţiile în nume propriu vor fi strict limitate. Practic, băncile nu vor mai putea investi în burse banii atraşi prin intermediul depozitelor. Mai mult, nu vor mai avea voie să investească în fonduri de hedging, în private equity şi imobiliare.  Sunt măsuri care vor limita strict sumele care vor putea fi introduse în tranzacţii speculative.

Adoptarea acestor propuneri va reprezenta o schimbare radicală de concept şi direcţie în ceea ce priveşte atât economia SUA cât şi cea mondială. Începând din anii '80 moda băncilor gigant rezultate din fuziuni şi achiziţii a cumprins întreaga lume. Aşa se face că acum avem bănci gigant în SUA, Japonia, China şi Europa, instituţii de proporţii imense şi din ce în ce mai ineficiente. Cred că fenomenul "too big to fail" va fi dat uitării peste tot în lume. Bănci mai mici înseamnă automat o concurenţă mai mare şi servicii mai bune.

Ca reacţie la aceste măsuri sunt aşteptate evoluţii interesante care vor conduce la reaşezări de preţuri pe burse. Fără marile "faruri călăuzitoare" care până acum acţionau monolitic, unele preţuri  s-ar putea să cunoască corecţii serioase. 

În concluzie, cred că anticorpii SUA încep să reacţioneze dur. Aşa cum spuneam în urmă cu o săptămână, fascinant pentru America este faptul că, de fiecare dată când se confruntă cu o criză sau cu o problemă majoră, este capabilă să se reinventeze şi să repornească rapid, cu toate motoarele turate la maxim. Poate vom învăţa şi noi ceva din asta!

P.S. Cred că trebuie menţionat că măsurile au fost anunţate de către Obama la două zile după ce democraţii au suferit o înfrângere electorală devastatoare în Massachusetts.

Impozite si aberatii

Acum câţiva ani, într-un club de fiţe, epicureanu'  între două discuţii despre chestiuni arzătoare(gen pectoralii sau dorsalele defilatoarelor de profesie) îşi convingea comesenii despre avantajele investirii banilor în România. Pe vremea aceea era pe val, iar introducerea taxei unice avea un efect fantastic atât asupra economiei cât şi asupra bugetului. Vremurile au trecut, iar foamea maladivă de bani l-a făcut pe acelaşi epicurean să îmbrăţişeze măsuri aberante gen impozitarea  averilor mari. Ideea a pornit de la o iniţiativă legislativă a unui deputat PSD şi se pare că a fost atât de mult pe placul lu' nea Sebi încât s-a hotărât să ceară părerea şi sprijinul specialiştilor FMI pentru introducerea ei.

Trecând peste aspectele constituţionale ridicate de o asemenea măsură, nu pot spune decât că avem de-a face cu o prostie impardonabilă. Conform unor calcule făcute(pe baza  unor cifre umflate) ar rezulta o colectare de 200 - 300 de milioane de euro, ceea ce reprezintă o nimica toată. Însă lichidităţile care vor părăsi România în perioada imediat următoare vor produce reacţii în lanţ. O chestiune la care nu avea cum să se gândească nea Sebi deoarece el nu are habar că astăzi poţi muta banii cu un singur click.

Este destul de ciudat să treci la măsuri aberante de impozitare în condiţiile în care Ministerul de Finanţe nu e capabil să-şi încaseze datoriile curente. Dacă ar vrea să facă rost de bani, epicureanu ar trebui să ia câteva măsuri cât se poate de simple: colectarea taxelor şi impozitelor prin intermediul băncilor, externalizarea serviciilor de recuperare a debitelor(probabil cea mai mare sursa de corupţie din MF) şi privatizarea controlului. Trei măsuri care ar conduce garantat la o dublare a sumelor colectate. Există însă o problemă: nu vor mai putea fi furaţi bani, iar şpăguţele se vor împuţina teribil.

Noua invazie bancara

Ieri, în Ziarul Financiar a apărut un articol de-a dreptul surprinzător: "Marile bănci care operează în Est pariază pe ieşirea regiunii din recesiune". Desigur, o nouă petardă aruncată inutil :

"Banca italiana UniCredit planuieste sa deschida 100 de filiale in Europa Centrala si de Est. Grupul austriac Raiffeisen International lanseaza in regiune o banca on-line, iar Erste, tot din Austria, isi deschide 70 de filiale in Romania, cea mai importanta piata a grupului in regiune, scrie Financial Times."

Din enumerare trebuie eliminată Raiffeisen deoarece deschiderea băncii on-line ţine mai degrabă de criză, şi nu de revenirea rapidă care se sugerează în articol. În cazul în care ştirea este adevărată pentru celelalte două bănci enumerate înseamnă că suspiciunile pe care le am la adresa bancherilor se justifică pe deplin. Nu voi face decât un raţionament la nivelul României deoarece nu am timpul necesar pentru a-l extinde la nivelul întregului Est.

Având în vedere că se vorbeşte despre deschideri de noi unităţi, nu pot trage altă concluzie decât că băncile respective mizează puternic pe retail şi pe revenirea creditării. Făcând un calcul simplu, ne rezultă că, în ceea ce priveşte populaţia bancarizabilă a acestui segment, la ora actuală avem un credit mediu de ~22 000 RON. În cazul în care devenim brusc optimişti, putem deduce că valoarea creditului mediu se poate duce teoretic spre 36 000 RON, adică o creştere a soldului creditelor cu ~64%. Probabil acesta este calculul pe care şi-l fac unii atunci când se aruncă în asemenea declaraţii, însă uită câteva date esenţiale. În primul rând este vorba de faptul că valoarea creditului mediu este raportată la datele oficiale care nu includ creditele cesionate. De asemenea, niciodată nu se va ajunge la valoarea maximă a creditului mediu, iar o evaluare corectă ar trebui să ia în consideraţie maxim 70% din această valoare, adică ~25 000 ceea ce corespunde unei creşteri mult mai pământeşti de 13%. Mai mult, în aceast raţionament nu au fost introduse locurile de muncă anunţate să dispară, al căror nivel se situează între 2% şi 4%. Şi ultimul element despre care nu am făcut vorbire este acela referitor la efectele "găurii demografice" din primii ani de după Revoluţie şi care se vor face simţite în economie în următorii 2-3 ani.

Punând cap la cap toate datele, rezultă că auspiciile nu sunt nici pe departe atât de favorabile. Mă întreb totuşi de ce trebuie deschise unităţi noi pentru a asigura o creşte de ~ 10%, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a ghişeelor de cartier efectiv şomează. Probabil mult mai simplu ar fi ca bancherii să deblocheze creditarea, în acest fel obţinându-se fără probleme creşterea dorită.

Desigur, oportunităţi sunt imense pe piaţa estică, dar nu pentru actualele bănci. Modelul lor de business necesită costuri imense de funcţionare care sunt decontate de către clienţi. Marea provocare este pentru instituţiile de nişă care pot targeta clienţii nemulţumiţi ai acestor bănci. Dar aceasta este o cu totul altă poveste care-l are pe "bancherul clasic" în rolul de perdant al luptei.