Dineu cu prosti

De câteva zile asistăm la declaraţiile sterile ale piticilor din guvern cu privire la preţul carburanţilor. Neputinţa guvernului cred că nu poate avea decât două cauze: prostia sau ticăloşia.

Statul are membri în Consiliul de Administraţie al Petrom. Aţi auzit până acum ceva despre activitatea lor acolo? Au avut ceva de spus reprezentanţii statului despre transferul de active şi pasive către OMV Petrom Marketing SRL? S-a opus cineva "realţiilor comerciale" dintre Petrom şi partenerii elveţieni? Evident că răspunsul la toate aceste întrebări este nu. În aceste condiţii este justificat să ne punem întrebări despre despre activitatea aşa zişilor reprezentanţi ai statului în Consiliul de Administraţie al Petrom şi despre veniturile acestora.

Puţini mai ştiu că statul român deţine acţiunea de aur la Petrom care-i permite să se opună oricărei decizii pe care ar lua-o actualul proprietar. Desigur, aceasta nu a fost folosită niciodată, cu toate că multe din deciziile luate până acum de către OMV sunt cel puţin discutabile. Oare nu e dubios faptul că, în ciuda acestor elemente prevăzute în contractul de privatizare statul nu mişcă nimic?

În toată ecuaţia prezentată nu este vorba numai despre preţul carburantului ci despre cât ia statul din preţurile umflate. În condiţiile în care OMV ne vorbeşte despre cotaţiile internaţinale la petrol, statul român marchează pierderi usturătoare din cauza celei mai mari imbecilităţi din istoria României: fixarea prin contractul de privatizare a unei redevenţe fixe pentru petrolul extras. Desigur, pentru această prevedere ar trebui începute cercetările penale asupra celor responsabili. Şi, ajunşi în acest punct, vă recomand să vă păstraţi departe de pasiunile politice deoarece realitatea îngrijorătoare e alta: contractul de privatizare a SC Petrom SA a fost votat în unanimitate în Parlament. Nu vi se pare dubios acest lucru? Având în vedere că am avut de-a face de un contract total păgubos este de neînţeles cum de nu s-a făcut până acum o anchetă în acest sens. Este desigur extrem de greu de demarat aşa ceva deoarece ar trebui anchetaţi, pe lângă cei din guvernul de atunci, reprezentanţi din toate partidele politice, un lucru imposibil de realizat în condiţiile în care justiţia este sufocată de politic.

Chestiunea redevenţelor fixe pe care statul român le încasează din extragerea petrolului poate fi însă lesne compensată prin alte măsuri. Aşa cum am mai spus, nimic nu-ţi interzice introducerea unei taxe pe transportul petrolului din producţia internă sau, pur şi simplu, a unor taxe ecologice pentru extracţie. Măsuri ca acestea nu ar avea niciun efect asupra preţurilor carburanţilor, dar ar creşte încasările statului. Numai că, pentru a lua asemenea decizii e nevoie de mult mai mult creier decât e disponibil acum prin straturile de sus ale puterii. Privind retrospectiv putem spune că în cei 20 de ani care au trecut de la Revoluţie prostia factorilor de decizie a fost cel mai bun aliat al celor care au vrut să profite de statul român. Desigur, această stare de fapt nu cred că se va schimba foarte curând şi probabil vom fi condamnaţi să asistăm la un perpetuu decor cu proşti.

Lectii de flexibilitate

Sfârşitul epocii fumatului nu mai este o ipoteză, ci o certitudine. Ceea ce putea fi intuit atunci când Starbucks câştiga teren în ciuda faptului că interzicerea fumatului era o politică a companiei devine, pe zi ce trece, o realitate. Şi aceasta poate fi observată peste tot în lume, politicile anti fumat devenind, pe zi ce trece, din ce în ce mai restrictive. Probabil e frapant să observi cum expresia "fumează ca un turc" este practic lipsită de înţeles în condiţiile în care, pe malurile Bosforului, fumatul a fost interzis în locurile publice. Iar ceea ce e şi mai frapant e că aceasta se respectă cu stricteţe.

Într-o lume din ce în ce mai refractară la tutun, atât afacerile din domeniu, cât şi cele colaterale suferă. Însă, în timp ce producătorii de ţigări încă beneficiază de marje generoase de profit care le permit o supravieţurie destul de facilă, business-urile secundare din domeniu scârţâie puternic. Este şi cazul legendarului producător de brichete Zippo. Brichetele simbol care timp de generaţii au promovat şi impus fumatul pe orice vreme îşi văd segmentul de piaţă din ce în ce mai subţire. Şi cum cumpărători sunt mai puţini pe zi ce trece, devine clar pentru toată lumea că actuala direcţie nu duce decât către un singur final: închiderea. 

Pentru o afacere cum este Zippo resemnarea nu este o alternativă, astfel încât compania s-a hotărât să o cotească către produse ceva mai puţin problematice. În prima fază vor produce parfumul Zippo care va fi marketat ca  "the ideal companion for the adventures of day and the passion of night" şi va avea o aroma spicy, pentru a se menţine în linie cu direcţia companiei. După această lansare, valorificarea brandului va fi una clasică: haine, ceasuri, echipamente de camping etc. Desigur, firma nu va renunţa la produsul fanion, bricheta, dar aceasta îşi va pierde treptat din importanţă.

Cu toate că nu este spectaculoasă, schimbarea de la Zippo ne arată cum flexibilitatea este întotdeauna un element crucial. Privind retrospectiv asupra numeroaselor domenii de activitate în care noi ca economie am încetat să mai activăm, putem lesne să ne dăm seama că această flexibilitate ne-a lipsit cu desăvârşire. Iar când s-a combinat cu ticăloşia, a rezultat ceea ce trăim acum.

Noul stress

Autoritatea bancară europeană intenţionează să desfăşoare în perioada imediat următoare un nou test de stress la nivel european. Cei care-şi amintesc testul desfăşurat anul trecut ştiu bine cacealmaua pusă în scenă atât de neprofesionist încât a stârnit râsul chiar şi a celor mai puţin iniţiaţi în economie. Nu mai punem la socoteală faptul că absolut toate băncile europene au trecut testul cu brio. Şi a fost atât de eficient acel test încât la numai câteva luni după ce-şi luaseră certificatul de bună purtare două bănci irlandeze au avut nevoie de injecţii serioase de capital pentru a nu se prăbuşi cu zgomot.

La momentul respectiv am tratat subiectul pe larg arătând ciudatele ipoteze de lucru sau setările hilare ale parametrilor. Desigur, avuseserăm de-a face cu o făcătură de test şi peste Ocean, numai că acolo autorităţile au închis o groază de bănci în 2010. Pe teritoriul Uniunii Europene s-a preferat punere prafului sub preş. Aşa cum am văzut, pe termen foarte scurt a  fost benefic deoarece s-au mai redus tensiunile de pe pieţe, dar, după o aparentă calmare, evenimentele s-au precipitat în forţă generând crizele din Irlanda şi Portugalia. 

Noul test de stress nu va mai fi gestionat de Comittee of European Banking Supervisors ci de nou creata Autoritate Bancară Europeană. Încă de săptămâna trecută s-au dat detalii despre noul test de stress care va evalua rezistenţa băncilor şi în raport cu condiţii macroeconomice extreme sau cu elemente de risc specifice fiecărei ţări în parte. Ştim bine că de la vorbe la fapte este un drum lung, dar este îmbucurător că metodologia şi scenariile luate în calcul vor fi făcute publice săptămânile viitoare ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un progres. 

Şeful Autorităţii Bancare Europene, Andrea Enria a declarat că noul test se doreşte a fi unul credibil care să conducă la recapitalizarea rapidă a instituţiilor cu probleme. Acesta pare a fi şi motivul pentru care va fi introdusă o categorie al cărei nume spune totul: "near fail". Dar ceea ce este interesant în declaraţia pe care Enria a făcut-o Financial Times este faptul că noua autoritate va putea influenţa politica de dividend a băncilor cu probleme.  Cu alte cuvinte, Autoritatea se va putea opune acordării de dividende atunci când identifică probleme iminente.

Desigur, aşa cum am mai spus, importante sunt faptele. Experienţa ne-a arătat că, în Europa, oricât de bune ar fi intenţiile compromisul final are puterea de a schimba direcţia. În cazul în care nou creatul organism va fi capabil să treacă peste măruntele interese naţionale şi să diagnosticheze instituţiile cu probleme, putem spune că avem de-a face cu o schimbare radicală de optică. O schimbare care ar avea un rol hotărâtor în reconstrucţia Uniunii pe baze mult mai solide. Altfel vom continua actualul drum care duce inevitabil către nicăieri.

Measuring what makes life worthwhile

Comparatii usturatoare

Vă lăsasem în urma articolului de ieri cu o dilema, atrăgându-vă atenţia asupra faptului că executivul de la Budapesta a hotărât plafonarea cursului francului elveţian pentru cei care au credite în această valută. O măsură total anti-economică la prima vedere şi care nu face altceva decât să crească puternic cheltuielile băncilor. Practic, plafonarea cursului pentru o anumită categorie de clienţi nu înseamnă decât că diferenţa dintre cursul stabilit de guvern şi cel real va fi suportată de către bancă. Evident, perspectiva unei asemenea măsuri a stârnit protestele bancherilor unguri care o consideră exagerată.

Guvernul maghiar nu este la prima acţiune de încolţire a băncilor. Au fost primii care au anunţat suprataxarea profiturilor băncilor, riscând un scandal cu birocraţii europeni. Prin prisma noilor măsuri putem spune că executivul de la Budapesta a început o cruciadă împotriva propriilor bănci. Dacă ar fi aplicate la noi, asemenea acţiuni s-ar lăsa cu proteste televizate şi vaiete în direct deoarece, vezi Doamne, s-ar distruge stabilitatea economică a ţărişoarei. 

Ei bine, ceea ce se petrece la unguri nu este deloc haotic, cel puţin prin prisma unor informaţii pe care le am de la un politician de-acolo. În urma unei analize făcute la Budapesta s-a tras concluzia că Polonia a trecut infinit mai uşor prin această criză deoarece are controlul asupra băncilor proprii. Cum bine se ştie, în Polonia o cotă importantă de piaţă este deţinută de către stat şi capitalul polonez. În paranetză fie spus, Polonia este singura ţară în care HVB şi Unicredit funcţionează în paralel deoarece Consiliul Concurenţei nu a fost de acord cu fuziunea. Planul executivului maghiar este acela de a forţa exitul unor jucători de pe piaţa bancară maghiară. Cum condiţiile de-acolo nu sunt deloc uşoare(mai ales prin prisma noilor măsuri), găsirea unui cumpărător pare o misiune imposibilă. Aici intervine genialitatea planului: disperarea celor care vor să iasă de pe piaţă se va întâlni cu bunăvoinţa statului maghiar care, nevoit fiind, va cumpăra intituţiile respective, evident la un preţ extrem de mic(statul nu are bani şi, până la urmă, mai bine să iei ceva decât nimic). În acest fel guvernul va recâştiga poziţiile pierdute pe o piaţă unde experienţa ne arată că se joacă soarta economică a unei ţări. Dacă ţinem cont de faptul că statul maghiar deţine acţiunea de aur la OTP rezultă că efortul de recucerire a controlului asupra pieţei bancare nici nu este chiar atât de mare.

Întorcându-ne la noi observăm cum o gaşcă de incompetenţi cântă ieşirea ţării din criză bazându-se pe propriul analfabetism economic şi, probabil, pe norocul prostului. Totuşi, ca să înţelegem diferenţa dintre noi şi unguri, vă voi da o ştire tot de pe piaţa bancară. Este vorba de o ştire care a fost publicată în treacăt de ediţia online a Ziarului Financiar de sâmbătă şi trecută repede sub tăcere: in scrisoarea de intenţie agreată de autorităţile române cu FMI se stabileşte ca statul să nu impoziteze veniturile băncilor rezultate din eliberarea de provizioane ca urmare a trecerii de la standardele româneşti de contabilitate la IFRS. La constituire, provizioanele s-au înregistrat ca şi cheltuieli, deci au diminuat profiturile instituţiilor de credit şi, automat, impozitul pe care acestea l-au plătit către stat. Cu noua înţelegere, băncilor li se face un cadou neaşteptat. Aveţi idee despre ce sumă e vorba? Vă spun eu: statul renunţă dintr-un foc la aproape un miliard de euro. Sunt curios de ce oficialii UE nu contestă acest ajutor de stat, dar, în schimb, se amestecă în ceea ce priveşte OUG50? 

Pe la începuturile crizei atrăgeam atenţia asupra pericolului reprezentat de bancherii străini. Pe vremea aceea, Stepic urla din toţi bojocii că România trebuie să facă rost rapid de 4-5 miliarde de euro pe care să-i injecteze în piaţă. Între timp, nota de plată a ajuns la douăzeci de miliarde şi continuă. Asta, în timp ce un pitic, partiduleţul său şi marele sforar de la Cotroceni hăhăie despre creşterea economică. Despre a cui creştere vorbim?

Cine cu cine joaca?

Noul refren al guvernacilor este ieşirea din recesiune. Desigur, au şi cui să cânte acest refren deoarece există o masă incredibil de mare de proşti care, fără a avea un minim de cunoştinţe, iau de bune rostirile incompetenţilor aflaţi acum la putere.  Într-adevăr, ieşirea tehnică din recesiune se produce atunci când ai două trimestre consecutive de creştere economică, numai că în ultimul trimestru al anului trecut nu am avut creştere, ci scădere. Prostălăii care au anunţat că suntem pe creştere, în frunte cu marele demagog Băsescu, au făcut-o deoarece au comparat trimestrul patru cu trimestrul trei, nu cu trimestrul corespunzător din anul anterior, aşa cum e normal. Evident, o nouă mostră de prostie absolută care se repetă obsedant pe toate canalele media. 

Pentru ca tot scenariul să arate bine, se lucrează pe toate planurile pentru zugrăvirea unei ambianţe optimiste. Cursul scade, declaraţiile sforăitoare curg valuri şi toată lumea pare mulţumită. Însă înscrierea cursului pe un trend descendent ne costă  aproximativ jumătate de miliard de euro lunar, bani pe care nu-i avem deoarece ceea ce vedem acum în rezerva valutară a ţării sunt banii din împrumutul de la FMI. Evident acest lucru ne va costa infinit mai mult în viitorul apropiat deoarece respectivii bani trebuie returnaţi. 

Contextul actual este unul destul de complex. Joaca de-a democraţia din ţările arabe se poate lăsa cu preţuri din ce în ce mai piperate la petrol, ceea ce poate induce o nouă turbulenţă în economia mondială. Desigur, petrolul nu este singurul element de risc. Aşa cum am mai spus, neatacarea cauzelor care au produs criza actuală a avut ca efect o recuperare formală şi fragilă a economiei. Practic, în acest moment, orice turbulenţă se poate constitui într-o nouă cauză a unei căderi masive a economiei.  În aceste condiţii, politicile prudente sunt cele recomandate. Desigur, ţări precum Polonia sau Cehia îşi constituie fonduri de rezervă şi iau decizii care le protejează mediul economic intern. În cazul României populismul inept combinat cu prostia deşănţată a factorilor de răspundere va avea un efect dezastruos. Şi este cu atât mai dezastruos cu cât aceste politici iresponsabile ne îndreaptă direct către o fundătură fără ieşire. 

Pentru a fundamenta oarecum cele spuse în acest articol vă voi pune în faţa unei dileme: Ungaria s-a hotărât să plafoneze cursul francului elveţian pentru a uşura plata ratelor de către proprii cetăţeni. Aparent avem de-a face cu o măsură aberantă din punct de vedere economic. La noi, aşa ceva nu ar fi posibil deoarece, nu-i aşa, nu este corect din punct de vedere economic. La unguri mişcarea reprezintă o strategie pe termen lung, la noi ceea ce se petrece acum nu este altceva decât cel mai mare blat din istoria recentă. Ştiţi despre ce e vorba? Mai multe o să vă spun mâine. 

Victime colaterale

În timp ce occidentul plânge cu lacrimi de crocodil soarta libienilor, unii afacerişti îşi plâng singuri de milă deoarece problemele excentricului lider de la Tripoli tind să le spolieze investiţiile. În mod normal, intrarea într-un asemenea business avea un  risc dat de sistemul politic al ţării, risc pe care majoritatea celor care au investit acolo au preferat să-l ignore. Stabilitatea regimului părea solidă, fapt care i-a indus pe mulţi în eroare.

Desigur, a nu lua în consideraţie structura tribală a ţării şi tensiunile interne s-a dovedit a fi o greşeală.  O eroare pe care nu au făcut-o numai firmele, ci şi ţările. Una dintre cele mai expuse ţări este, cum bine se ştie, Italia. Apropierea dintre dictatorul african şi primul ministru italian(apropiere dată, între altele, şi de structura deviantă a celor doi) au permis parafarea a numeroase înţelegeri de care firmele italiene au profitat din plin. Evenimentele recente riscă însă să dinamiteze relaţiile care, până nu de mult, păreau de nezdruncinat. 

În acest moment nimeni nu ştie ce se va întâmpla în Libia, scenariile fiind numeroase. Există posibilitatea ca Gaddafi să rămână în continuare la putere în est, generând în acest fel o secesiune. Nici reluarea controlului asupra întregii ţări nu este exclus, chiar dacă este un scenariu cu şanse destul de mici în acest moment. Eliminarea sa de la putere, probabil scenariul cu cea mai mare probabilitate de realizare, nu va pune capăt tensiunilor din ţară ci va genera atomizarea acesteia. Pentru locuitorii ţării, Libia este o noţiune abstractă, oarecum lipsită de importanţă. Oamenii se simt mult ataşaţi de tribul din care fac parte şi, din acest punct de vedere, este posibil să avem de-a face cu o redesenare a graniţelor, un scenariu care deocamdată nu este acceptabil pentru nimeni. Dar ceea ce pare de neacceptat în prezent se poate constitui într-o soluţie viabilă în viitor. Este greu de crezut că într-o epocă post Gadaffi se va găsi un lider care să poată fi garantul intereselor tuturor şi, mai ales, în care să aibă încredere toate triburile. Deja tensiunile dintre regimul actual şi răsculaţi au împărţit ţara în trei, iar prelungirea tensiunilor riscă să degenereze într-un război surd.

Fiecare zi care trece, trece în defavoarea celor care au afaceri în zonă. Cei mai afectaţi sunt italienii de la ENI care-şi văd afectată o bună parte din activitate. De asemenea, impulsul secesionist riscă să le creeze probleme deoarece vechile contracte de concesionare s-ar putea dovedi nule. Lovitura încasată de ENI însă nu este una singulară. Italia îşi va vedea în mod sigur spulberate toate planurile pe care şi le făcuse în zonă, iar perpetuarea situaţiei incerte s-ar putea să o coste o nouă încetinire economică, dacă nu chiar o reintrare pe minus. Iar această problemă, suprapusă peste previzibila criză bancară din peninsulă, riscă să arunce o nouă economie europeană în ghearele planurilor de salvare.

Italienii însă nu sunt singurii afectaţi. Europa revine cu această ocazie la mâna ruşilor din punctul de vedere al gazelor naturale, ceea ce, desigur nu este deloc confortabil. Profitând de situaţia incertă, ruşii au semnat un contract cu Eni pentru exploatarea şi vinderea gazului libian(om altă prostie parafată cu binecuvântarea inconştientului Berlusconi). Mişcarea menită a încolţi întreaga Europă de către ruşi s-ar putea dovedi dezastruoasă pentru italieni. Cum bine se ştie, cei care doresc partea leului din democratizarea arabilor sunt americanii. Amestecul ruşilor în zonă este un element care ar putea genera dorinţele spontane ale localnicilor pentru a-şi relua în proprietate câmpurile care le aparţin. 

Cărţile nu sunt făcute şi nu ştiu din ce cauză am impresia că lupta pentru controlul resurselor este mult mai radicală decât ne-am fi putut imagina. Dacă vom avea de-a face cu naţionalizări sau cu alte acţiuni menite a anula regulile anterioare, rămâne să vedem. Cert e că situaţia din zonă complică incredibil, fapt pentru care vom vedea dezvoltări spectaculoase. Cu toate că situaţia actuală ar putea permite câştiguri spectaculoase prin parierea pe jucătorii din zonă, trebuie ţinut cont şi de riscurile existente. Dar, până la urmă, cine nu riscă nu poate câştiga!