Europa de dupa colt

Trebuie să recunosc un lucru surprinzător, anume că recent încheiatul summit european pare a fi fost pregătit cu o deosebită atenție pentru detalii. Nu-mi dau seama a cui a fost mâna, dar modul în care au decurs desfășurările de forțe lasă impresia unui scenariu deosebit de coerent gândit. Având însă în vedere întunecimea minții europenilor aflați la butoane nu exclud ipoteza ca întreg contextul amintit să fi fost opera hazardului.

Chiar dacă cele afirmate până acum par ciudate, în special din cauza impactului negativ pe care summitul îl are în presă, trebuie să recunoaștem că nu am mai avut parte de situațiile explozive din alte dăți. Și aceasta în ciuda faptului că summit-ul s-a finalizat cu o nouă amânare, ce-i drept doar până miercuri când urmează să aflăm decizia finală. Dacă vă întrebați motivele acestei suspecte atmosfere liniștitoare, vă voi spune că lucrurile au fost tranșate mult înainte. În perioada atacurilor masive asupra Europei(via Grecia) se scoteau din joben cifre extreme. Așa am putut auzi de sute sau mii de miliarde de euro necesari capitalizării băncilor, de dezastrele de pe piețele bondurilor s.a.m.d. Cu puțin timp înainte de summit, o informație abil strecurată sugera faptul că băncile europene ar avea nevoie de un capital suplimentar situat în jurul valorii de 80 mld. EUR. Această simplă informație a avut un efect deosebit de puternic în liniștirea apelor: de la miile de miliarde aruncate în presă de către diverși analiști la cele câteva zeci scăpate printre dinți de unii oficiali europeni e o cale lungă. Și, chiar dacă suma a crescut între timp la ceva peste o sută de miliarde, trebuie să recunoaștem că ea reprezintă o picătură insignifiantă atunci când o raportăm la PIB-ul comunitar. Celălalt element care a degajat presiunea căreia îi era supusă Uniunea Europeană a fost o știre venită pe Reuters după terminarea summit-ului. Este vorba de o previziune a analiștilor de la Merrill Lynch, conform cărora SUA urmează să asiste, până la sfârșitul anului, la o nouă scădere a rating-ului.

Pentru mine e greu de înțeles o asemenea sincronizare a curgerii evenimentelor. Cum nu fac parte nici dintre adepții diverselor teorii ale conspirației, nu-mi rămâne decât să rămân uimit și, în același timp, deosebit de circumspect în ceea ce privește dezvoltările ulterioare. Și aceasta deoarece trebuie să înțelegem în primul rând un lucru cât se poate de simplu: în această criză banii nu mai reprezintă principala problemă. Recapitalizarea unor bănci reprezintă o parte infimă a ecuaţiei. Decorul s-a schimbat și întrebarea care se pune este dacă mai are sens cheltuirea unor bani înainte de implementarea unei paradigme economice fiabile. Istoria recentă ne arată că, în ciuda eforturilor financiare, Grecia își continuă scufundarea. Tot ce s-a făcut până acum nu au ajutat în niciun fel la salvarea situației, ci chiar la agravarea ei. Este ceea ce constatăm şi în România, dar la un alt nivel(deocamdată mai slab, însă, în scurt timp, mult mai radical).

Poposind puţin în jurul discuţiilor informale de la Bruxelles, putem spune că diferenţa de viziune dintre Germania şi Franţa se adânceşte. În timp ce nemţii ar dori ca în Uniune să plătească cei care sunt responsabili de probleme(în cazul de faţă Grecia), Franţa dă impresia că priveşte ceva mai departe şi încearcă să-i conştientizeze pe nemţi că adâncirea problemelor Greciei s-ar putea constitui într-o veritabilă bombă. Bineînţeles că atunci când susţin această idee, probabil au mai multe informaţii din propria ogradă şi privesc îngroziţi către ceea ce le-ar putea rezerva viitorul. Dacă nu vor reuşi să-i convingă pe nemţi prin intermediul diplomaţiei, probabil o vor face prin intermediul cifrelor. Numai să nu fie prea târziu.

Concluzionând, putem spune că n-am avut parte de absolut nimic din punct de vedere al deciziilor. Schimbarea percepţiei s-a făcut ca urmare a unor evenimente destul de suspect înlănţuite, iar mişcări sunt de aşteptat să vedem doar în ceea ce priveşte paritatea EUR/USD. Pentru că tot suntem în zona concluziilor, sunt tentat să văd raportul dintre euro şi dolar ca pe un balansoar care oscilează într-o bandă cunoscută. Singura problemă a acestui balansoar e că pare aşezat pe un plan înclinat şi se îndreaptă iremediabil către un  punct terminus necunoscut. Mulţi cred că e o prăpastie, astfel încât, într-un final probabil că acest raport nu va mai conta. Deocamdată nimeni nu ştie mare lucru şi, în acelaşi timp, nimeni nu pare a fi conştient de scenariul radical. Eu unul, mai optimist din fire, cred că drumul pe care a apucat-o Europa este ireversibil, iar în punctul terminus o să avem o nouă Europă, ceva mai coerentă. Până acolo mai e ceva de suferit şi nu ne rămâne decât să sperăm că se va termina OK. Altfel, va fi extrem de greu pentru toată lumea. 

Antikythera

Cu toate că filmul de mai jos este unul publicitar, partea de început ar trebui să ne dea serios de gândit. Personal cred că nivelul tehnologic al antichității era mult mai avansat decât ne putem imagina în prezent, iar descoperirea din clipul de mai jos este doar una din dovezile care demonstrează acest lucru.

Occupy your mind

Ieri s-a împlinit o lună de la prima descălecare a manifestanților grupați în mișcarea Occupy WallStreet. După cum ați observat n-am dat mare atenție mișcării. Și am luat această decizie în ciuda faptului că am fost de nenumărate ori atenționat asupra ceșterii puternice a numărului de participanți. Dacă stăm să privim retrospectiv, putem observa cum o micro-răzmeriță necunoscută s-a transformat peste noapte într-o mișcare globală care are ca scop ocuparea fiecărei capitale importante a lumii. Motive berechet să fii, așa cum îmi spunea un prieten, cel puțin impresionat de amploarea pe care a luat-o mișcarea. Așa să fie?

Nu știu de ce, de fiecare dată când mai aud o știre occupy, îmi vine în minte un alt element care pare geamăn, anume Wikileaks. Și aceasta nu din cauza apariției lui Assange în mijlocul unor manifestanți ci, mai degrabă, deoarece ambele mișcări par croite de aceleași mâini. Îndoielile pe care le-am exprimat în ceea ce privește Wikileaks sunt similare și în cazul acestei mișcări. Ambele fenomene s-au dezvoltat inițial marginal, au fost ignorate de mass-media și s-a încercat mușamalizarea lor. Atât de nedreptățite au fost aceste mișcări încât numai câteva scăpări nevinovate(dar perfect instrumentate) le-au făcut să ajungă în centrul atenției și asta în ciuda mamuților mondiali ai presei care au încercat ascunderea evenimentelor. Mai mult, ambele fenomene au fost contestate de oficina Casei Albe(CNN) încă din momentul în care mai nimeni nu auzise despre evenimentele respective, atrăgându-se în acest fel atenția asupra lor.

Dacă asemănarea dintre cele două mișcări nu spune pentru unii mare lucru, ar mai fi câteva elemente care m-au pus pe gânduri. Teoretic, centrul conspirației împotriva marilor bănci și a corporațiilor se află în rețelele sociale. Oficial, conspiraționiștii anti sistem par a fi strânși într-un fel de grup anonim care se auto-creează, fără un centru bine definit. Mai mult, mișcările lor nu pot fi intuite deoarece strângerea se dă prin intermediul rețelelor așa-zis descentralizate. Și, ca printr-o minune, armata celor care se declară fucking angry se strânge la ore fixe în proteste spontane(și ordonate) care dau de furcă autorităților. Din experiențele personale știu că unei inițiative mobilizatoare pornite pe rețelele sociale, de cele mai multe ori i se dă un like pentru ca, în următoarele minute, ore sau zile atenția țintei să se îndrepte către chiloții colegei de facultate, a vreunui prieten beat sau a nu știu cărei alte aberații venită la rând în prim-plan. Nu am reușit însă să-mi dau seama care sunt condițiile în care rețelele sociale devin platforme ideologice, cum aceste instrumente de pierdut inutil timpul ajung să declanșeze revoluții de tipul celor din lumea arabă. Să ne înțelegem bine: rețelele sociale nu sunt distribuite ci centralizate. Multitudinea de date pe care le dețin despre prostimea înrolată le fac instrumentele ideale de manipulare deoarece diversele profile psihologice pot fi selectate și studiate cu ușurință. Revenind la manifestațiile din lumea reală, e destul de dificil de înțeles pentru un om cu capul pe umeri cum pot campa niște indivizi protestatari în mijlocul New York-ului. Sau, ca să ne apropiem ceva mai mult de Europa, cum e posibil să-ți pui cortul la Saint Paul. Conform unui studiu independent, în Londra o simplă plimbare de o jumătate de oră te face subiectul a peste 600 de camere video. Nu  cred că există un oraș mai supravegheat decât Londra și, de asemenea, nu cred că există un alt oraș în care forțele represive să fie mai bine puse la punct și mai pregătite să elimine cu rapiditate democratică orice încălcări ale legii. În aceste condiții, a crede în povestea că orice neavenit e capabil nu numai să protesteze ilegal, ci să-și mai și întindă cortul într-un loc cu o asemenea vizibilitate, mi se pare un lucru greu de înghițit. 

Urmarea firească a acestor mișcări nu se lasă nici ea așteptată. Iată că au apărut și reacțiile politicienilor grei care, peste noapte, le dau dreptate protestatarilor și trag de urechi marile bănci responsabile de dezastrul actual. Mai că-ți vine să crezi că mai au puțin și trec de partea manifestanților în înfruntările acestora cu netrebnica poliție represivă. Hmm. Nu pare cusut cu ață albă? Realitatea este cu totul alta. Tensiunile acumulate în societate sunt extreme, oamenii sunt deja revoltați. Arhitecții societății, la fel ca și cei care stau în spatele scenei pentru a supraveghea buna desfășurare a lucrurilor știu bine ce se întâmplă. De asemenea, știu la fel de bine că în asemenea momente e nevoie de o supapă care, după cum se vede, a apărut, a fost emanată. Scopul principal este acela de a detensiona societatea, iar urmarea firească va fi pedepsirea publică a vinovaților pentru supărările provocate pulimii. Care pulime, mulțumită, se va reîntoarce bucuroasă la relaxarea în sânul familiei, rețele sociale, televizor și alte activități care-ți permit să te detensionezi pentru a lucra mai mult și mai bine deoarece ai rate de plătit și responsabilități sociale. Până la urmă trebuie să arăți că ești un bun cetățean, nu-i așa?

În mecanica socială, cu toate că lucrurile par a funcționa după legi stricte, sunt extrem de multe necunoscute. Păpușarii din spatele scenei suferă de complexul Creatorului și au impresia că stăpânesc în profunzime toate aceste forțe, că pot întinde lucrurile cât vor de mult. Mai mult, ei trăiesc cu convingerea că lucrurile se petrec la fel ca într-un joc video: dacă ești amenințat să nu treci nivelul, cheat-urile magice îți dau puteri nelimitate pentru a pune lucrurile pe făgaș. Experiența ne demonstreză că lucrurile nu sunt atât de stricte, iar puterile nelimitate ale celor care manipulează și inventează supape durează până când cineva mai deștept îndreaptă lucrurile pe o cu totul altă direcție. Până acum istoria ne-a demonstrat că geniul care a schimbat făgașul inițial al mișcărilor similare celor din ultima vreme a fost tocmai inconștientul colectiv, adică instrumentul pe care geniile manipulării pretind a-l cunoaște în profunzime.

Around the World

Ion Diaconescu

Nu am scris până acum despre moartea lui Ion Diaconescu din cauza faptului că efectiv nu am putut să o fac. Pur și simplu, în aceste momente, nu pot să mă împac cu ideea că se stinge una dintre cele mai mari generații pe care le-a dat această țară. Ar fi trebuit să învățăm de la acești oameni extrem de multe, dar nu am făcut-o. Ar fi trebuit să fim mândri că am fost contemporani cu ei. N-a fost așa. Acum această generație pleacă demn și discret pecetluind ruperea noastră definitivă de istorie. 

Ion Diaconescu a fost unul dintre ultimii seniori ai acestei țări. Toată viața a luptat în linia întâi. A fost un exemplu pe care nu l-am înțeles încă. A fost un mare om și, înainte de toate, un mare român. Dumnezeu să-l odihnească! 

Defectiunea slovaca si realitatea europeana

Ieri s-a mai scris o pagină halucinantă a hazliei realități europene. Parlamentul slovac nu a reușit să voteze consolidarea Fondului European de Stabilitate Financiară, fapt care produce o nouă întârziere în aplicarea planului propus de cele două caricaturi politice Merkel și Sarkozy. Dacă ar fi fost vorba de un vot de neîncredere, justificat prin poziții tranșante, atitudinea parlamentului slovac ar fi putut fi luată în considerație. Însă acolo avem de-a face cu o sterilă luptă politică internă, iar poziția referitoare la EFSF este folosită ca modalitate de șantaj. Este o chestiune cel puțin jenantă care ne arată cât de departe suntem de ceea ce ar trebui să fie UE.

Din nefericire, întreaga construcție europeană se transformă, pe zi ce trece, într-o formă fără fond. Nu înțeleg relevanța ieșirilor la rampă ale cuplului comic Merkel-Sarkozy, la fel cum nu înțeleg de ce în aceste momente Comisia Europeană este absolut invizibilă. Aproape că s-a uitat că există Barroso. Despre van Rompuy nici nu mai discutăm pentru că el cred n-a fost vizibil nici măcar când s-a născut.  Este cât se poate de dubios că, în loc să vedem luări de poziții clare ale oficialilor UE, avem parte de spectacolul tern al unei vaci nemțești acompaniate de un pitic deviant franțuz. E trist să constatăm cum întreg destinul unui continent se năruie sub presiunea incompetenței acumulate în toate structurile de decizie. 

Cu probleme cât se poate de clare, Europa riscă să pice din cauza unor proști care nu înțeleg ce au de făcut. Este cât se poate de clar că moneda unică nu mai poate fi susținută de niște economii necorelate. În momentul în care ai ales să mergi pe un drum trebuie să-ți asumi cât se poate de clar faptul că, pe lângă beneficii, vei avea parte și de obligații. Dacă vrei să ai o piață comună și o monedă unică e clar că trebuie să-ți asumi problemele acestei construcții indiferent că ești român, bulgar, neamț sau olandez. Din păcate, ceea ce vedem acum nu este altceva decât un circ ieftin în care toți trag să aibă parte de beneficii, iar când apar problemele redevin naționaliști și circari. Așa nu mai merge!

Pentru a înțelege mai bine la ce mă refer vă voi mai da un exemplu. În urmă cu două zile am urmărit alocuțiunea prim-ministrului Cameron din parlamentul britanic. Acesta, nici mai mult nici mai puțin, îi asigura pe parlamentari că niciun ban al contribuabililor englezi nu va fi folosit pentru salvarea Greciei. În aceste condiții mă întreb cât se poate de sincer ce mai caută Anglia în construcția europeană? Oare nimeni nu a observat cum englezii nu au pierdut niciun prilej de a se comporta de fiecare dată ca niște veritabile cozi de topor ale SUA? Cât timp se va mai pierde până când cineva îi va pune la punct și le va propune ferm să aleagă direcția în care vor merge? Nu de alta, dar personal nu văd avantajele participării engleze la mecanismele de decizie din interiorul UE. Și, ca să mă exprim tranșant, nu văd în niciun fel avantajele pe care economia engleză le aduce celei europene.

Din păcate, așa cum arată acum, Uniunea Europeană este o șandrama pe cale de a se dărâma. Dacă nu va reuși să se salveze ne vom întoarce toți cu mulți ani în urmă, iar consecințele acestui rateu se vor face simțite cel puțin cincizeci de ani. Cu toate că nu-mi pierd optimismul în legătură cu Europa, am o temere legată de posibilitatea ratării acestui moment istoric. Și, în final, aș mai spune un lucru: sensul oricărei construcții politico-economice este acela de a aduce prosperitate și nu de a transforma acest termen într-o noțiune abstractă. Este un fapt la care ar trebui să se gândească serios toată suflarea Bătrânului Continent. 

Sfarsitul Lumii vine peste 14 zile, sase ore, trei minute si cinci secunde

De când a făcut saltul la FMI, Christine Lagarde și-a schimbat cu 180 de grade opiniile. Dacă atunci când era responsabila finanțelor din Franța avea opinii cât se poate de clare privind politica de austeritate, saltul peste Ocean a făcut-o să devină, peste noapte, adepta politicii de injecții financiare oriunde și oricând. Iar pentru a-și pune în practică noua ideologie a găsit de cuviință să iasă ca țața-n piață cu declarații  referitoare la capitalizarea băncilor europene. Departe de mine gândul de a contesta realitatea cruntă în care se află respectivele instituții financiare, însă consider că declarațiile făcute de madame Christine Madeleine Odette sunt de neacceptat deoarece au indus turbulențe grave.

Având acele declarații la bază, puzderia de analiști de colț de stradă a început să dezvolte teorii aberante. S-au înaintat termene, cifre și prognoze. Desigur, cifrele au fost cât se poate de aproximative, iar în ceea ce privește prognozele, toate au fost contrazise de realitate. Ultima prognoză vine tot dinspre FMI și aparține lui Robert Shapiro. Acesta a afirmat la BBC nici mai mult nici mai puțin că Europa urmează să se prăbușească în următoarele două-trei săptămâni. În urmă cu ceva timp, pe vremea când banking-ul era o meserie respectabilă, asemenea afirmații n-ar fi fost făcute nici de portarii băncilor. Însă, cum trăim în perioada în care toți târlicii incompetenți s-au cățărat pe funcții de importanță vitală, asemenea declarații ajung să facă parte din cotidian. Poate că o opinie precum cea menționată ar fi făcut sens într-un cerc restrâns, dar să ajungi cu asemenea declarații la BBC este, din punctul meu de vedere, dovada unei prostii galopante. 

N-am înțeles până acum ce urmăresc cei de la FMI. Dacă vă gândiți că o cădere a Europei i-ar ajuta în vreun fel vă înșelați. Căderea statelor finanțate de FMI reprezintă o amenințare pentru ei, deoarece, în dezvoltarea crizei, ei sunt cei care urmează. Cum însă în acea instituție angajările și numirile se fac pe bază de frății, e cât se poate de logic ca o parte importantă din rezerva de prostie a lumii să fie depozitată acolo. În timp ce mulți acuză FMI de a fi parte a unei conspirații mondiale și, pentru a-și justifica opiniile, aduc în prim plan deciziile aberante impuse unor state intrate în faliment, personal încep să am o opinie contrară și să consider că, în afară de ticăloșie e vorba și de foarte, foarte multă prostie. 

Reîntorcându-ne la situația băncilor europene, trebuie să remarcăm că suntem pe cale să asistăm la cea mai mare prostie din toate timpurile. E necesară recapitalizarea lor de către stat? Cu siguranță nu! Recapitalizarea este obligația acționarilor. În măsura în care statul este acționar la o bancă, atunci are o obligație. Altfel, toate acestea intră în fișa de post a acționarului. Datoria oficialilor din UE este să rezolve situația din Grecia și să prevină dezastrul italian. Eventual se pot gândi la garantarea disponibilităților din conturi și la asigurarea lichidității în cazul unei reacții în lanț(cu toate că acum nu pare, o asemenea soluție va fi infinit mai ieftină). Recapitalizarea băncilor nu va face altceva decât să împingă statele membre într-o gaură neagră ale cărei proporții nu pot fi cunoscute. 

Cunoscând limitările liderilor europeni cred că vor apleca urechea la sfaturile de peste Ocean și vor pica în capcana în care au picat americanii. În ceea ce privește ”Sfârșitul Lumii” prezis de analiștii lu' pește voi spune un lucru care e valabil de când lumea: atunci când aprozaristele ajung să vorbească despre iminența unui eveniment, cu siguranță că respectivul eveniment nu se va întâmpla. Într-adevăr, e o perioadă incertă în care asigurarea lichidității trebuie să fie preocuparea fiecăruia. Riscurile sunt majore, dar de aici până la a prezice cataclisme financiare mai e mult.