Redescoperirea unei oportunitati?

Dezvoltarea crizei lasă foarte puține oportunități. Marea provocare a perioadei actuale este aceea de a merge acolo unde trebuie, de a-ți plasa banii inteligent, astfel încât la sfârșitul perioadei să nu regreți că nu i-ai ținut la bancă :-). Parcă așa ar spune un începător sau unul dintre cei care se consideră cu picioarele pe pământ. Personal merg pe o altă cale considerând că, indiferent de ceea ce se petrece, două lucruri sunt importante: să-ți înțelegi greșelile și să nu rămâi falit.  

După această introducere menită a înțelege că în ceea ce urmează e vorba de o strategie cu risc ridicat, iată că a venit momentul să trecem la fapte. Dezvoltările recente din Europa par a se îndrepta spre o oarecare stabilizare, cu toate că nu vom fi scutiți de noi episoade furtunoase. Peste Ocean, SUA își trăiește campania electorală care, probabil, va aduce un președinte mult mai adânc ancorat în economie. Dar, dincolo de cele două zone avem o întreagă lume de explorat. Și, pentru că vorbim de o strategie cu adevărat riscantă vă voi spune că îmi voi îndrepta extrem de serios atenția spre ... China. Pare surprinzător? Probabil că da, mai ales că la fiecare colț de stradă sunt predicții dezastruoase vis a vis de ceea ce urmează să se întâmple acolo. Picajul pieței imobiliare, supra-capacitatea industrială, posibile tensiuni sociale, toate acestea sunt elemente aruncate în față de cei care prognozează dezastrul perfect. În plus, a mai apărut și o tendință clară de încetinire a economiei. Desigur, toate acestea sunt elemente care au fost luate în calcul și anul trecut, motiv pentru care titlurile chineze au scăzut continuu. Și tendința de scădere pare a continua. 

Personal cred că încă suntem în zodia ieșirilor precipitate și nejustificate de pe piața chineză. În urma unei analize rapide putem observa că există numeroase companii deosebit de profitabile care se tranzacționează la prețuri ridicole. Situația este valabilă aproape pentru toată Asia devenită incredibil de ieftină. Aceasta face ca, în contradicție cu opiniile marii majorități a analiștilor, să fac un pariu riscant cu China. Știu și sunt conștient că oricât de subevaluate ar părea unele titluri prețul este cel pe care-l dă piața. Însă, trebuie să fim la fel de conștienți că piețele se mișcă irațional între pesimism exagerat și optimism dement. Pentru titlurile chinezești cred că se apropie perioada de sfârșit a pesimismului, ”zodie” care durează încă din 2007. Desigur, nu recomand intrarea precipitată acum, dar cred că suntem foarte aproape de momentul în care trebuie intrat.  

Așa cum am spus la sfârșitul anului trecut, cred că oficialii chinezi au capacitatea de a controla bine economia și de a manageria eficient traiectoria aparent descendentă a acesteia. Din punct de vedere politic nu par a apărea elemente de ruptură, iar tensiunile sociale, cu toate că există, sunt exagerate de media occidentală. Toate acestea sunt motive suficiente pentru a reconsidera China. Dacă am sau nu dreptate vom vedea spre sfârșitul anului.

Cenzura democratică

În ciuda faptului că demonstrațiile din stradă se desfășoară de mai bine de o săptămână, revendicările protestatarilor încă nu sunt aduse în totalitate în prim-plan. În afara subiectelor politice tratate cu generozitate pe toate planurile(TV, ziare, declarații ale politicienilor, etc.) există un altul care, deși se regăsește peste tot în țară este, cu bună știință, ignorat. Ați înțeles despre ce e vorba? Se numește Roșia Montana, un subiect care este binecunoscut tuturor. Dacă s-ar face un sondaj, probabil că aproximativ 90% din populație ar fi împotrivă. Dar contează asta cumva? Se pare că nu deoarece toți actorii care filtrează mesajele între stradă și public uită să aducă în discuție multitudinea de mesaje clar exprimate împotriva a ceea ce se petrece la Roșia Montană.

Aștept cu nerăbdare ca toată lumea implicată politic să se pronunțe clar, cu subiect și predicat, asupra acestei probleme. Nu de alta, dar, la cum decurg evenimentele, pare că toți au un interes din această afacere. Să fie doar o percepție de-a mea?

Până una-alta, avem și o singură certitudine: Naumovici își face partid. Asta da lovitură!

新年快乐 (xin nian kuai le) !

Începe anul Dragonului de Apă. Interpretările care se dau sunt practic nelimitate și acoperă tot spectrul: de la catastrofe gigantice până la transformări revoluționare. Cu siguranță vom avea parte de câte puțin din toate acestea! N-o să mă arunc în previziuni. Vreau numai să subliniez puterea pe care tradiția o poate da unei națiuni. Știți ce înseamnă noul an în China? Știți istoria calendarului chinezesc? Și, mai mult, știați că acest element banal pentru noi la ei este legătura dintre prezent și legendă? Celor care nu știu răspunsul la aceste întrebări le recomand să-l caute singuri deoarece vor avea parte de o experiență fabuloasă.

Închei nu înainte de a vă prezenta cea mai interesantă urare adresată chinezilor! Da, nu vă înșelați, e chiar Warren Buffet într-o interpretare de excepție! 

Strada mea cu-n singur bec

Iluzia simplitatii(sau o replica pentru Dan Selaru)

După ce lupta împotriva crizei a reușit doar să ne demonstreze cât de neajutorați suntem, după ce s-au  canalizat energii imense pentru a repune lucrurile pe făgașul normal, oamenii au observat cu stupoare că sunt în fața unei probleme mai mari decât își putuseră imagina. Că e mare poate puțin ar conta. Frustrant e că de fiecare dată ne demonstrează că e mai mare decât ne-am fi imaginat, iar fragilitățile apar la tot pasul. Așa că, în fața monstrului semi-ascuns încep să apară fireștile întrebări despre originile sale. Și aceasta pentru că abia acum am început să înțelegem că tratarea efectului e inutilă fără cunoașterea cauzei(o chestiune veche de când lumea de altfel).

Poate cea mai interesantă teorie care începe să fie mediatizată este cea a exacerbării complexității. Pe scurt, societatea umană a ajuns la un grad de complexitate nesustenabil ceea ce conduce logic spre necesitatea unei simplificări radicale, a unei reveniri la normalitate. Sunt aduse în sprijinul acestei teorii diverse cifre, iar demonstrațiile par a avea substanță. Aveți idee câte produse financiare mișună prin lumea asta, aveți idee câte variabile sunt puse în mișcare atunci când un trader apasă buy sau sell? De câte lucruri trebuie să țină cont omul contemporan atunci când face chestii normale precum cumpărăturile. Vulgarizând, constatăm că și atunci când vrei să-ți iei o pereche de pantaloni ai de ales dintr-o gamă atât de variată cum nu i-a fost dat omului să trăiască până acum. Mai vreți argumente? V-ați gândit ce se află în spatele apăsării întrerupătorului de la veioză? Câtă energie și câtă complexitate pentru a aprinde o banalitate de bec? ”Cetăţeanul de acum 15000 de ani avea la dispoziţie sute de produse şi servicii, cetăţeanul actual are la dispoziţie zeci de miliarde de produse şi servicii, complexitatea economiei a sărit cam 8 ordine de mărime.” - spune pe bună dreptate Dan Selaru. Suntem așadar prizonierii complexității?

Istoria pare a da dreptate celor situați pe această poziție. Spre exemplu, în excepționala sa lucrare ”The Fall of Rome And the End of Civilization” Bryan Ward-Perkins ne zugrăvește o lume în care căderea deteriorează totul de la dichisurile unei lumi sofisticate până la siguranță și confort. Căderea grandioasei constricții a Imperiului Roman echivalează cu abandonarea vârfului la care ajunsese civilizația, capitularea ființei în fața destinului nemilos al celui care a încercat să urce prea sus, prea aproape de ochiul și urechea zeilor. Așa e oare?

Pare ciudat cum, în fața acestei avalanșe de argumente, există indivizi rudimentari ca mine care se situează pe poziții contrare. Dar sunt oare argumente care să justifice o poziție contrară? Voi încerca să creionez câteva punând în același timp la îndoială argumentele taberei opuse. În primul rând mă întreb, pe bună dreptate, ce înseamnă complexitate. Poate oare numărul de produse pe care o societate le produce să fie un semn al complexității? Cu ce e inferioară o societate în care oamenii poartă pantaloni față de o societate în care oamenii poartă pantaloni cu zece milioane de etichete diferite? Oare în antichitatea greacă aveam de-a face cu o societate simplă? Ca să nu vorbesc de minonienii pe care neliniștile i-au purtat dincolo de imaginația lor, în ciuda mării care părea că-i condamnă la captivitate. Aveam pe-atunci de-a face cu societăți simple? A cutreiera cu câteva vâsle(și mai apoi cu o pânză) de-a lungul și de-a latul Mediteranei pentru a face comerț era oare apanajul unei societăți simple? Ca să nu mai vorbesc despre democrația ateniană. Oare cât de complexă putea fi acea societate în condițiile în care cel pe care-l condamnase la moarte refuzase să se salveze și, mai mult, putea rosti ”Așadar nici cu nedreptate nu trebuie să răspundem, nici cu rău, nici unui om, oricât am fi fost de nedreptățiți de dânsul ”? Evreii reprezentau oare o societate simplă doar pentru că se închinau doar unui singur Dumnezeu? Erau ei oare mai simpli decât romanii sau mai complecși? Cu toate că dacă enumerăm zeii celor două societăți balanța ar înclina în fața romanilor, complexitatea simplității religiei lor nu cred că trebuie discutată. Nu are sens să aduc alte argumente ale istoriei deoarece, de fiecare dată, vom constata că, în ceea ce privește complexitatea, lumea se cam învârte în jurul acelorași variabile.  E greu să conștientizăm acest lucru deoarece, în ochii noștri, istoria e statică în timp ce actualitatea e dinamică. Revelația complexității societăților istorice am avut-o în două muzee mici(Muzeul de Arheologie din Salonic și Muzeul Civilizațiilor Anatoliei de la Ankara), dar care știu pe deplin să scoată în evidență ceea ce contează cu adevărat din istorie. Cu ce e mai complex comerțul cu droguri de acum față de comerțul cu droguri din antichitate(mulți probabil se uită cu ochii cât cepele la această afirmație, dar e bine de știut că a existat și așa ceva). Cu ce e mai complex transportul de acum față de perioada în care, pentru a transporta ceva, erai obligat să-i tocmești pe Templieri? Cu ce e mai complex un zgârie-nori față de Marea Piramidă? Nu cumva ne uităm strâmb? 

Probabil pentru un om al științelor exacte în general(și pentru un matematician în special), complexitatea e haosul. Și aceasta pentru că, în ochii acestora, complexitatea arată altfel decât în ochii oamenilor simpli. Pentru un matematician complexitatea este construcția grandioasă pe care trebuie să o ridice numai ca suport al unei demonstrații. Pentru el complexitatea sunt schelele(cele care în final se demontează) deoarece construcția(rezultatul final) nu este altceva decât frumusețea simplității depline. Orice om de știință construiește demonstrații de o complexitate grandioasă pentru a ajunge la simplitate. Pentru noi, ceilalți, simplul e tot ceea ce se supune unor legi cunoscute(odată ce ai înțeles legile, orice se descompune în legile cunoscute, devenind inteligibil) în timp ce complexul scapă acestora. Adepți ai formelor regulate, ai rezultatelor previzibile, ai lumii cuantificabile, unii scapă din vedere adevărata frumusețe a lumii dată de aleatoriu și, finalmente, de complexitate. Privind prin această prismă, lumea noastră nu e deloc una complexă ci penibil de simplă. Aproape tot e guvernat de o regulă, aproape tot se supune unor legi cunoscute. Sunt acestea prea multe? Poate că da, dar toate sunt umbre ale unor principii simple care te ajută să intuiești corect direcția. Oare ce e complicat în a apăsa câteva taste pentru ca, într-o perioadă inimaginabil de scurtă, să te trezești cu produsul dorit la ușă? Ajuns în acest punct voi spune că sunt speriat de această simplitate deoarece pare a ne acapara, a ne face prizonierii săi împiedicându-ne să fim complecși. Ar trebui să notăm că am ajuns să avem un complex al complexității pe fondul unei simplități aproape depline. Cu alte cuvinte, corifeii teoriei simplificării ar trebui să constate că avem de-a face cu o pseudo-complexitate.  

Ajuns la final nu vreau să las lucrurile în suspans. Dacă nu e vorba de complexitate atunci care e problema acestei societăți? De ce nu e capabilă să se stabilizeze așa cum a făcut-o până acum? Din păcate este foarte greu de dat un răspuns deoarece întoarcerea la istorie nu cred că ne ajută prea mult. Aici cred că este capcana în care cad cei mai mulți deoarece devin, inexplicabil, adepții repetabilității istoriei. Când spui că ”majoritatea istoriei omenirii este dominată de o sărăcie extremă vis a vis de standardele actuale” sugerezi că ceea ce avem nu ni s-ar cuveni, că suntem într-o excepție a regulii ”sărăcie”. Nu contrazic acest lucru, dar poate ar trebui să luăm în considerare că(cel puțin până acum) majoritatea timpului omul l-a petrecut în stadiul de bacterie. Posibil ca, până la urmă, să o sfârșim la același stadiu, dar nu vom găsi soluții pentru problemele actuale raportându-ne la scale greșit alese ale istoriei. Poate că ar trebui să gândim în alți termeni și să punem în ecuație factorul ”evoluție”. Cred că în istorie civilizațiile au pierit nu din cauza războaielor, a bolilor sau a dezastrelor naturale. Civilizațiile au dispărut din cauză că nu mai răspundeau așteptărilor oamenilor. Ceea ce-l face pe om fascinant e curiozitatea. E unul din elementele care îl fac să se comporte irațional, să-și modifice prioritățile și necesitățile. Posibil ca noi să ne fi dezvoltat exacerbat pe fondul diminuării, a alienării, altor elemente ale ființei. Curiozitatea ne poate împinge să le redescoperim și, în același timp, să ne schimbăm prioritățile. Este posibil ca actuala criză să fie una a plafonării, a societății care, oricât de complexă ar părea la prima vedere, e apăsător de simplă. Poate că a sosit timpul să mergem pe noi direcții, să ne continuăm căutările în alt mod. E o ipoteză.

Societatea perfecta

Unu

Zilele trecute s-a împlinit o lună de când iubitul conducător a trecut în neființă. Și nu a făcut-o oricum, ci numai după ce s-a asigurat că populația o să primească o porție de pește congelat. În mărinimia lui, n-a putut să moară decât după ce și-a satisfăcut această ultimă hachiță; a mers în lumea celor drepți numai după ce și-a dedicat până și ultima clipă mărețului popor pe care cu onor l-a slujit. N-a scos niciun cuvânt de când a fost numit urmaș, nu există decât o singură înregistrare audio cu el și aceea de pe vremea când, alături de The Great Leader(întâmplător tatăl său) hălăduia prin țară spre bunăstarea poporului. Chiar și așa s-a dovedit a fi un lider măreț, un președinte adevărat, demn de a fi îmbălsămat și pus alături de tatăl său astfel încât gloriosul popor să se poată închina celor două figuri iconice. Iată de ce chiar și păsările au venit să-l comemoreze, la fel cum rândunicile veneau să plângă la mormântul tatălui său.

Probabil ați înțeles peisajul nord-coreean. Societatea care, pe zi ce trece, devine din ce în ce mai perfectă(sic!). După moartea iubitului Kim Jong Il, i-a succedat Kim Jong Eun, tânărul fără vârstă, despre care nu auzise nimeni. Doar câteva zvonuri venite de la mașinăriile de spionaj occidentale spun despre el ba că a făcut ceva studii prin Elveția, ba că ar fi timid și multe alte presupoziții pe care le-aș fi putut face și eu. Personal cred că nimeni nu știa mare lucru despre micul moștenitor, dar oricum asta puțin contează. Ceea ce este interesant e modul în care a fost prezentat poporului. Inițial s-a transmis un mesaj referitor la înmormântarea lui Kim Jonj Il: Kim Jong Eun îl va însoți pe ultimul drum la dreapta mașinii și o va face cu capul descoperit și fără mănuși. A fost primul edict transmis mulțimii și festivitățile s-au desfășurat în noua ținută obligatorie. A urmat o oarecare perioadă de nehotărâre, însă a fost compensată imediat de o imagine care a făcut înconjurul lumii: noul lider ținându-se de mână cu șefii armatei într-o poziție ciudată, care în mod normal ar stârni râsul. Presa oficială a început să recupereze și l-a prezentat pe noul lider ca pe un geniu militar, gata să umilească prin intermediul strategiilor dibace orice armată din lume. După care am avut parte de o nouă dezamăgire: ziua de naștere a geniului a fost sărbătorită ... în tăcere. Probabil o strategie pentru a ascunde detalii privind vârsta și, mai mult, o gură de oxigen menită a da timp celor din spate pentru a creiona o glorioasă biografie.

Cu toate că puțini au observat, în Coreea de Nord a avut loc o schimbare. Moartea lui Kim Jong Il a lăsat multe lucruri nepregătite ceea ce a permis ca sistemul să pună stăpânire pe țară. Dacă până acum exista un singur lider absolut, acum puterea s-a fracționat, ceea ce, în mod curios, a contribuit la întărirea sistemului. Nu mai avem lider absolut, ci sistemul e cel care ghidează. Vi se pare prea abstract? Probabil că este pentru mulți deoarece nimeni nu-și imaginează cum omul poate deveni prizonierul sistemului. Avem un sistem perfect. Liderii se suspectează unul pe celălalt, balanța puterii este echilibrată, iar puterea supremă e a sistemului. Cine e sistemul? Păi cam totul. Ideologia, religia, viața și moartea toate sunt ale sistemului sau, cum ar spune unii, toate sunt sistemul. Mărețul sistem care, în realitate nu e nimic, e doar o orbire profundă a oamenilor, o societate rotundă care se mișcă aleator, în funcție de înclinarea unor balanțe interne.

Doi

Privind în oglindă către societatea deschisă contemporană putem observa cum libertatea - ca valoare - este supraexpusă. Libertățile fundamentale ale omului reprezintă cheia de boltă a democrației occidentale. Totul se învârte în jurul acestui concept. Nu-ți sunt interzise decât lucrurile aberante, cele cu care marea majoritate a populației este total de acord. Trăim în Paradis? Hmm, cred că mulți n-ar fi de acord cu asta.

Privind prin această prismă, la prima vedere, suspiciunile nu-și au sensul. Nu-i chiar așa. Democrația occidentală începe să fie cucerită de un curent periculos ascuns sub aura ”corectă” de paznic al libertății. Așa s-a ajuns la democrația supravegheată o specie cu care trebuie să ne obișnuim în viitor. Vă voi explica pe scurt despre ce e vorba. Un agent de vânzări a unei firme mi-a prezentat o soluție de securitate IT care m-a pus pe gânduri. Mă rugase un prieten să-i găsesc o soluție și, astfel am dat peste acest domn ȘtieTot care, în două ore i-a instalat prietenului meu o versiune de probă a sistemului. Ce a urmat m-a uimit, cu toate că știam că aceste lucruri sunt posibile. În 30 de minute am avut acces la toate informațiile personale ale angajatilor și puteam să intru în orice cont de facebook, twitter sau google. Poate pentru unii suna halucinant, dar lucrurile nu se opresc aici. Din datele de navigare coroborate cu activitatea pe rețelele de socializare, chat-uri s.a.m.d. puteam avea, în timp real, un profil psihologic al oricui folosea uzual rețeaua firmei. În afară de asta mai afli că X e cam bețiv, că fata care-ți pare plină de viață de fapt are probleme acasă, că trezorierului îi plac jocurile de noroc și că se mai lasă pradă drogurilor s.a.m.d. Dacă ceea ce v-am spus până acum vi se pare SF, aflați că tehnologia e una comună și poate merge chiar mai departe, prin influențarea indivizilor. Cum? Prin intermediului rețelelor sociale, cu ajutorul unor profile fantomă. Când m-a văzut cât de uimit sunt, agentul de vânzări mi-a mai deschis capul: ”Știi câte camere sunt între St. Martin-in-the-Fields și National Gallery?” La naiba, m-am gândit, câte camere pot fi in câțiva metri? Ca să-l impresionez i-am spus că probabil sunt vreo patru. Greșit! Gigel susține că sunt optsprezece! Nu știu dacă el e megaloman sau eu sunt nebun, dar, mi-a dat câteva locații la care nu m-aș fi gândit niciodată. Și, aproape toate sunt la vedere, cele ascunse fiind camerele din interiorul spațiilor, dar care bat și în stradă. De ce mi-a spus asta? Pentru că avea și un soft de gestiune a camerelor video din firmă, care putea fi integrat în cel despre care v-am spus. Astfel, puteai culege date imposibil de aflat altfel, ca și cum ai fi stat non stop cu ochii pe angajați. Big Brother, frate!(parcă așa ar rosti băiatul ăla banal care-i păcălește pe fraieri) Ceea ce v-am spus până acum nu este altceva decât o tehnologie civilă vândută, ce-i drept, la limita legii. Vă imaginați cam pe unde se află tehnologia în realitate? 

Mecanica socială e o știință, cu reguli clare, aproape matematice. Îmi spunea cineva ieri că în nu știu ce oraș oamenii n-aveau cum să fie influențați de televizoare deoarece mai toți au comunicat prin rețelele sociale. Ca să vezi! Primăvara arabă a avut suportul logistic în rețelele sociale, poliția engleză(culmea) acuza blackberry-ul, iar Occupy este eminamente o revoluție a networking-ului social. Tocmai să se fi descoperit sistemul prin care lucrurile o iau razna? Fals!

Trei(sau în loc de concluzie)

Democrația coreeană ne arată cum o societate se află în pragul capitulării în fața unui sistem abstract. Occidentul se joacă suspect de mult cu tehnologii invazive. Toți fac lucrurile acestea în numele unor idealuri mărețe: coreenii lupta de vreo cincizeci de ani cu americanii și cu spionii din sud, occidentul cu diverși dușmani iluzorii. Pericolul pare a fi dat de cunoștințele noastre. Am învățat din istorie care sunt  slăbiciunile omului, acum avem tehnologia necesară pentru a le cataloga. Sunt unii care, de-aici au dedus că suntem în posesia tuturor celor necesare pentru a face sistemul social perfect(utopia maxima). Ceea ce vedem acum sunt doar repetiții generale ale unor tehnologii tembele. Nu e teorie a conspirației, e doar exacerbarea curiozității umane. 

Uriașul de la Bologna spunea că omul e în căutarea misterului și că misterul ultim nu poate fi decât vid. Sunt milioane de oameni aflați în căutarea misterului ultim, pe diverse trepte, în diverse stadii și care, din dorința puterii finale, își pierd viața vânând iluzii. Pericolul e ca mulți să cadă, de data aceasta forțat, în capcana marelui mister-ultim, adică a vidului, după o traiectorie similară societății coreene. Nu sunt un reducționist și știu că omul e mult mai complex astfel încât are puterea de a evada. Dar, din nefericire pentru mulți, pericolul există. Repet, nu vă gândiți la teorii ale conspirației pentru că, de multe ori, acestea nu sunt decât sfidări ale inteligenței.

Există o concluzie? Aș spune că sunt mai multe, dar cel mai important e să-ți gândești singur viața. Nu trebuie să ne fie frică de cunoaștere, nu trebuie să punem otravă pe paginile cărților! Pericolul pe care-l întrevăd este dat tocmai de încrederea în tehnologii fără a înțelege ceea ce se află în spate. Folosirea tehnologiei fără a o cunoaște și, mai rău, pierderea cunoștințelor care au produs tehnologia, acestea sunt adevăratele amenințări. Cu alte cuvinte pericolul e dat de lipsa cunoașterii, nu de dezvoltarea ei. Și aș mai adăuga un lucru, de fapt replica mea preferată pentru credința uriașului: omul e o ființă eminamente nefericită deoarece fericirea sa este transcendentă. De-aici vine curiozitatea, cunoașterea și complexitatea omului. Și-aici mă opresc deoarece continuarea ar fi mult mai lungă. 

P.S. Poate ar mai fi o concluzie care trebuie discutată, anume aceea că autorul a luat-o razna(e o ipoteza care nu trebuie ignorată). :-) 

Sper totuși că(în echilibristica pe care mi-am impus-o) am răspuns întrebărilor pe care unii și le puneau ieri(pentru alții probabil am și ridicat o mulțime de alte întrebări!). Ceea ce sper însă cu adevărat e ca cel care citește acest text să înțeleagă că pentru a înțelege trebuie să se întoarcă la carte, la lectura fundamentală. Nimeni nu garantează că va reuși, dar acesta e unicul drum pentru a te putea păstra cu picioarele pe pământ. Lumea se degradează sub presiunea prostiei, iar evadarea din această capcană va fi cea mai mare provocare a viitorului.

Occupy sau mic ghid de manipulare

”Atunci când nu mai ai soluții fă o revoluție!” Asta spunea unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut. Și, trebuie să recunosc, abia acum am înțeles cu adevărat la ce se referea. De ce să faci o revoluție? Simplu, pentru că altfel o fac alții în locul tău.

De la bun început m-am ținut departe de mișcările având un spate doctrinar dubios, situat pe undeva prin zona serviciilor secrete. Occupy Wall Street a fost un exemplu magistral. Ce puteau face marile interese din spatele sistemului în condițiile în care societatea era sub presiune? Toată lumea știa că oamenii trec prin tensiuni extreme, că ajung la gesturi nebunești și că sunt capabili de orice. După atâția ani de studii, laboratoarele serviciilor secrete au învățat cum să beneficieze de mecanica socială. Ce puteai face cu o societate încărcată, gata de explozie? Un lucru pe cât de vechi, pe atât de eficient: eliberarea unei supape. Inventezi o mișcare, dai impresia că lucrurile scapă de sub control și dozezi porții generoase de revoluție la televizor. Monitorizezi totul strict, iar când lucrurile tind să o ia razna, băieții tăi aflați la fața locului deturnează în timp util mișcarea către alte false ținte. 

Poate vă întrebați cum poți mișca o groază de oameni, cum poți manipula în direcția dorită o adunătură eterogenă. Ei bine, cu cât e vorba de mai mulți, cu atât e mai simplu, iar cei care au habar de psihologia maselor știu bine la ce mă refer: gloata e imbecilă și poate fi manipulată mai simplu decât un bou care trage la plug. Principiile generale ale mișcării Occupy au fost dubioase din start: toți trebuie să dispară, toți sunt o apă și-un pământ; omorâți băncile, omorâți politicienii, înlăturați tot sistemul. Iată o metodă genială de a lăsa lucrurile exact așa cum sunt, de a nu face nicio schimbare, dar, în același timp, de a reduce tensiunea acumulată în animalul social. Lasă-i să mugească în număr controlat dându-le impresia că sunt liberi. Filmează-i și multiplică nebun imaginea libertății lor pentru ca restul boilor să se elibereze în fața televizorului, într-o mega-masturbare psihologică. Multiplică mesajele astfel încât fiecare să se regăsească într-unul din ele. Ajută-i să fie imbecili și, mai mult, încurajează-i să rămâna așa cum sunt. După ceva timp, răpuși de oboseală(sau de câteva bâte ale poliției) se vor întoarce în bârlogurile lor infecte bucuroși că au făcut revoluție. O revoluție în care nu s-a întâmplat nimic, dar care i-a eliberat de stress. Sunt numai buni, proaspeți, având conștiința resetată și creierul curățat. Asta e arta revoluțiilor controlate! Este extrem de interesant de observat cum Occupy a fost preluată de toate țările aflate în criză exact la fel cum sunt preluate formulele TV de succes(oare s-or plăti și drepturi de difuzare?). 

Mă uit în Piața Universității și la celelalte manifestări din țară. Este exact aceeași doză de haos, genial dozată de arhitecții din umbră. Mișcarea se desfășoară după un pattern similar: toți sunt o apă și-un pământ, niciunul nu e bun. De la ”Jos Băsescu” la deja celebrul ”N-ai pe cine să pui în locul ăstora” sau, mai noul slogan ”USL=PDL=MIZERIE”. Într-adevăr, aceeași mizerie de manipulare genial instrumentată. 

Nu în ultimul rând voi mai spune că, inițial, am căzut și eu în capcană. Toată tevatura cu demisia lui Arafat și cu retragerea Legii Sănătății a fost doar un episod genial instrumentat. Nu-l acuz pe Arafat deoarece probabil el a fost doar pionul mișcat la sacrificiu. Mișcarea asta l-a ajutat însă pe băsescu să-și conserve regimul: o supapă trebuia eliberată pentru a preveni explozia sistemului. Și, cum lucrurile păreau inevitabile, a făcut ceea ce știe mai bine: a furat startul. Pseudo-teama prezidențială, începerea manifestațiilor imediat după terminarea discursului de retragere a legii, multiplicarea lor controlată în toată țara, toate acestea sunt elemente care ar trebui să le dea de gândit celor care s-au lăsat prinși în mirajul revoluționar. Dacă ați observat, în realitate în stradă se află un număr foarte mic de oameni. Exact atâția cât să dai impresia de mare tevatură, după un algoritm experimentat de televiziuni în show-urile cu public.  Restul populimii își trăiește la TV mirajul rezolvării magice a frustrărilor, revoluția sedentară, poate cea mai mare invenție a secolului. 

E timpul să facem o ultimă constatare: lucrurile se împut mai rău decât puteam crede. Peste tot în lume dezastrul se multiplică după un pattern identic. E îngrijorător, iar adevăratele motive de îngrijorare vi le voi spune în următorul articol(unul în care îmi propun să vă aduc în atenție o mostră de dezastru social absolut). În final vă recomand să fiți moderați și să încercați să vă debarasați de gloată. Fugiți de hipnoza socială experimentată live în aceste zile. E cea mai periculoasă capcană în care puteți cădea!