Temeri

Nici nu am terminat bine de discutat despre contagiunea grecească că alte şi alte informaţii încep să se înghesuie, acaparând atenţia publicului. Ţinta predilectă a zilelor acestea pare a fi Marea Britanie, probabil şi din cauza atmosferei electorale de-acolo. Însă, în timp ce ecranele televizoarelor din insulă sunt pline de promisiuni şi acuze, anumite mişcări de pe pieţe trădează o mare temere.

Astfel, numai săptămâna trecută au fost cumpărate CDS-uri englezeşti în valoare de 443 milioane de dolari. Suma totală a CDS-urilor achiziţionate până în prezent urcă la 8.2 miliarde de dolari. Ce demonstrează aceasta? Numărul celor care-şi protejează investiţiile în titluri emise de Regatul Unit este într-o creştere spectaculoasă. Aceasta în condiţiile în care  volumul CDS-urile pentru Spania şi Italia este  în scădere. Situaţia nu indică altceva decât că, în scurt timp, s-ar putea să vedem un atac puternic pe Anglia. 

Desigur, temerile referitoare la riscurile asociate unei ţări apar atunci când valoarea CDS-urilor creşte, iar acest lucru nu s-a întâmplat pentru Anglia. Însă, creşterea volumelor, dublată şi de analizele care arată că ţara se scufundă pe zi ce trece, sunt elemente care trebuie să ne pună semne puternice de întrebare. Experienţa ne arată că Anglia nu a fost ferită de lovituri atunci când investitorii au intuit că ţara este slăbită. Şi, în mod sigur, acum nu se află în cea mi bună formă, motiv pentru care se poate transforma rapid într-o ţintă predilectă. Într-adevăr, nu e un lucru uşor să porneşti un război împotriva Angliei, dar perspectiva unei victorii şi a unei prăzi grase pot fi motive suficiente pentru a încerca să dai lovitura. 

Deocamdată nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii pripite. Încă nu sunt îndeplinite toate condiţiile, iar nivelul informaţiilor negative despre Anglia este încă jos.Cu toate acestea, trebuie să privim atenţi şi acolo deoarece putem asista la începutul unuia dintre cele mai tari meciuri din istorie. Iar dacă se va consemna o victorie clară a speculatorilor, cred că înţelegeţi clar pe care mal al Atlanticului se va da războiul decisiv.

Marea contagiune

Grecia a fost împinsă prieteneşte în prăpastie şi se vorbeşte despre un pachet de ajutorare care poate ajunge la 200 mld. euro. La o asemenea sumă stau serios şi mă gândesc dacă nu era mai profitabilă intrarea în faliment. Nu de alta, dar acest pachet nu reprezintă altceva decât amânarea dezastrului. O amânare care se face pe bani foarte mulţi.

Piaţa a reacţionat ieri nervos deoarece au intrat în ecuaţie agenţiile de rating. Astfel, Grecia a fost retogradată de către S&P la nivel junk(similar cu România). Aceeaşi agenţie a stabilit calea viitoarei contagiuni prin declasarea Portugaliei şi Spaniei(la Italia încă "nu se umblă"). Rezultatul, aşa cum era de aşteptat a fost o mare dezordine a pieţelor, în special a celor bursiere. Euro a evoluat indecis(1.3113-1.3266), cu toate că mulţi au pierdut pariind pe o cădere accelerată a acestuia. 

Fenomenul de contagiune la care asistăm acum era unul aşteptat. Aşa cum am mai spus, începem să ne confruntăm cu o a doua criză, aceea a gradului de îndatorare a ţărilor. Primele state atacate sunt cele din UE, aceasta ca efect al unei politici dezastruoase. Pentru EMU, ceea ce se numeşte Pactul de Stabilitate reprezintă un eşec total, care a permis unor state prost guvernate creşterea aberantă a gradului de îndatorare, în timp ce statele bogate ale aceleiaşi "frăţii" au profitat din plin. De altfel, acesta a fost şi principalul motiv al refuzului implementării unor politici comune la nivel continental. 

Cu toate că unii se apucă să tragă concluzii pripite, din această criză nu va ieşi nimeni curat. Faptul că până acum cei atacaţi au fost cei neajutoraţi nu înseamnă mare lucru. Odată cu Spania(şi cred în continuare că şi Italia) începe hora greilor. Următorii "invitaţi" sunt Marea Britanie şi SUA. despre care Jürgen Stark(membru al board-ului ECB) a declarat:

“Given their high budget deficits and the high and rising debt levels, they must undertake very strong consolidation efforts to manage a reversal… The onus is now on governments to ensure that the crisis that initially affected the financial sector, and subsequently the real economy, does not lead to a full-blown sovereign debt crisis. Averting it will require very ambitious and credible fiscal consolidation efforts.”

De ce spuneam că nu va ieşi nimeni curat din această criză? E simplu. Ca şi imobiliarele, statele au fost considerate investiţii sigure, cu risc zero. Băncile şi fondurile de investiţii sunt pline de asemenea "active sigure" care le vor dinamita din nou bilanţurile. De data aceasta, pachetele de salvare vor fi inexistente deoarece statele pur şi simplu nu vor mai avea bani şi, probabil, pentru a evita o criză sistemică, vor permite băncilor falsificări grosolane în contabilitate. Dacă se va întâmpla aşa, rezultatul va fi o generalizare a fraudei care va conduce tot către dezastru economic.

Din păcate a fost nevoie de o criză de proporţii ucigătoare pentru a-i face pe unii să înţeleagă că nicăieri pe această lume nu există risc zero.  Unii încă nu cred asta şi se îmbată în continuare cu iluzii.Nu ştiu dacă scenariul horror pe care l-am descris va putea fi evitat. Mecanisme încă ar mai fi, dar mai trebuie şi voinţă şi inteligenţă politică. Voinţă poate că s-ar mai găsi, dar inteligenţa e marfă rară în aceste vremuri.

Programul "primul default"

La niciun an de la lansarea cu surle şi trâmbiţe a programului electoral "Prima casă" s-a înregistrat primul default. Desigur, la prima vedere, nu pare nimic alarmant deoarece se ştie bine că dintr-un portofoliu de credite un anumit procent intră în default. Marea problemă este că, la creditele ipotecare(a căror perioadă de rambursare este de peste 20 de ani) defaulul apare mult mai târziu. În cazul de faţă, presupunând că persoana cu pricina a contractat creditul în prima fază a programului, adică în iulie 2009, rezultă că măreţul credit a început să scârţâie la numai cinci luni de la acordare(data primei intrări la restanţă). Pe baza acestei constatări cred că ar trebui să ne punem serios problema criteriilor de acordare şi a analizei care se face pentru acordarea acesor credite. Banca la care s-a înregistrat default-ul nu a oferit niciun detaliu privind data contractării creditului. Probabil această informaţie intră în sfera secretului bancar!

Din punct de vedere practic, programul "Prima casă" este ilustrarea perfectă a noţiunii de "privatizare a câştigurilor şi naţionalizare a pierderilor". Întrucât e vorba de un credit garantat de stat, băncile participante nu au niciun interes în a face o analiză riguroasă de risc. Atât timp cât clientul plăteşte banca încasează dobânda, adică profitul. În momentul în care se strâng 90 de zile de restanţă, banca îşi încasează banii de la Fondul de garantare, iar imobilul intră în proprietatea statului. Este foarte interesant de înţeles ce se întâmplă de-aici înainte. În mod normal, statul trebuie să-şi recupereze banii, deci să execute garanţia. Cum piaţa imobiliară este în picaj liber rezultă că statul va înregistra o pierdere ca urmare a devalorizării preţului imobilului şi va suporta şi cheltuielile de executare.

Pierderea despre care am vorbit se va înregistra în situaţia puţin probabilă în care statul va reuşi să vândă imobilul. Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună oricine este dacă statul are pus la punct un mecanism de recuperare a pierderilor din default-uri, iar răspunsul este cel pe care-l intium toţi: NU. În momentul în care default-urile se vor înmulţi, statul va trebui să acopere găurile băncilor, primind la schimb imobile nevandabile. O afacere excelentă pentru care nu ştiu cine va plăti. 

Cu toate că nu avem toate elementele necesare desprinderii unei concluzii, îmi reafirm scepticismul în ceea ce priveşte acest program. Rămâne să vedem ce procent din creditele acordate vor fi achitate de stat. Eu unul tind să pariez că peste 25% din credite se vor prăbuşi.

Cine urmeaza?

Pachetul de ajutorare a Greciei este gata, iar marea dilemă este dacă finanțatorii se vor mișca suficient de rapid pentru a evita intrarea țării în default. Câcâiala europenilor care au practicat până acum  un mega joc de alba-neagra, i-a împins pe greci pe marginea prăpastiei. Nu vreau să fac apologia FMI, dar instituţia în cauză a demonstrat că e singura construcţie capabilă să acţioneze rapid atunci când e nevoie. Evident, în spatele acestei eficienţe se ascund numeroase interese politice. La fel de adevărat însă e faptul că şi din partea europenilor erau destule interese politice pentru ca lucrurile să nu o ia razna, dar când s-a pus problema de eficienţă s-a preferat jocul de-a declaraţiile duplicitare. Trebuie să recunoaaştem că în toată această afacere rolul UE este unul secundar, oficialităţile continentale comportându-se ca şi cum nu ar face parte dintr-o construcţie comună.

În timp ce toată lumea caută să-i învinovăţească pe greci, cred că a sosit momentul să înţelegem mecanismul care a condus la actuala stare de fapt. Dacă cineva îşi închipuie că gradul de îndatorare de 113% este problematic, mă întreb de ce nu-şi pune nimeni întrebări legate de Japonia care a ajuns la peste 190%. De fapt, în toată această ecuaţie, devastatoare este criza de încredere şi nu gradul de îndatorare. Iar criza de încredere este indusa de media în momentul în care diverse coaliţii conjuncturale înţeleg să speculeze o situaţie care pare fragilă.  Desigur, politicile fiscale ale Greciei au nevoie clară de o reformă profundă, dar oare este acesta un motiv suficient pentru a declanşa o asemenea cruciadă? Şi nu cumva politicile aberante ar fi trebuit combătute de CE până acum? Evident, toată lumea dă vina pe falsificarea statisticilor în condiţiile în care mai multe ţări europene au beneficiat de servicii similare din partea Goldman.

Lipsa de coerenţă a politicilor europene ne face să fim convinşi că ceea ce se va întâmpla cu Grecia este doar începutul. Probabil o nouă candidată la nedoritul statut se pregăteşte pe lunga listă a vânătorilor de chilipiruri. Cum toată lumea se aşteaptă să explodeze Portugalia sau Irlanda, tind să cred că preferata va fi o țară mai mare, cel mai probabil Italia. Ar fi şi câteva motive numai bune de aruncat la înaintare: gradul de îndatorare de 115%(superior celui din Grecia), politici incoerente aplicate de un guvern mediocu şi o situaţie internă destul de tensionată pentru a putea fi "convertită" cu uşurinţă în haos. Dacă se va întâmpla aşa, Italia va fi prima economie mare care ar fi ameninţată de colpas, iar urmarea va fi reprezentată de reintrarea UE în zona nisipurilor mişcătoare. Desigur, e vorba de o simplă speculaţie, rămânând de văzut ce se va întâmpla în continuare. Cert este însă că, la ora actuală, UE este o construcție din ce în ce mai precară, incapabilă să-și definească o strategie comună clară. Individualismul unor state și mediocritatea factorilor de decizie de la Bruxelles  nu face altceva decât să dinamiteze tot ceea ce a fost clădit până acum. Și, în aceste condiții, întrebarea care se pune nu este dacă va urma cineva Greciei ci când se va întâmpla aceasta.

James Randi show

Înainte de a cumpăra o carte despre cum sa devii miliardar în cinci minute sau un curs despre strategiile oculte care-ţi garantează castiguri nelimitate la bursă, e bine sa asculţi sfaturile unui sceptic precum Randi. Cu toate că exemplele prezentate se mulează pieţei americane, nu este greu de găsit echivalentele mioritice ale acestora.

SEC's Porn Problem

Asta explica multe...

Teoretizarea șpăgii

După ce aburii victoriei electorale se duc, vine momentul să te apuci să-ţi plăteşti datoriile. Astfel, pe la câştigător, începe pelerinajul sponsorilor, rubedeniilor, a simpatizanţilor apropiaţi. Nu vă imaginaţi că ceea ce am enumerat mai înainte e lucru simplu. Uneori e fascinant să vezi cum, în câteva zile, se creează o adevărată reţea socială având ca unic scop banul statului. Şi pentru asta se consumă o o groază de energie deoarece trebuie eliminaţi foştii, puşi oamenii noştri, adoptată legislaţia propice spolierii s.a.m.d. În mare, cam asta se întâmplă în spatele talk show-urilor, a declaraţiilor bombastice ale învingătorilor şi a promisiunilor din campania electorală care-şi pierd accelerat din "prospeţime".

După ce ai câştigat alegerile, ţara e un playground pentru tine. Nu trebuie decât să-ţi stabileşti priorităţile, să-ţi instalezi reţeaua şi să te apuci de cules banii. Ei bine, din punct de vedere teoretic, există două moduri de a pune bani de-o parte: constructiv şi destructiv. Nu vă lăsaţi intimidaţi de denumirile pe care le-am dat. În realitate niciuna dintre cele două modalităţi nu este sănătoasă.

Modul "constructiv" de a lua şpagă este specific perioadelor de creştere economică, atunci când investitorii consideră că au de făcut un business bun pe-aici. Astfel, în schimbul micilor atenţii, întregul aparat pe care l-ai instalat începe să muncească în favoarea investitorului strategic. Asta înseamnă că omul care ţi-a rotunjit contul din bancă nu mai are probleme generate de imensul şi inutilul aparat birocratic. Acestei modalităţi îi spun constructivă deoarece, până la urmă, are ca finalitate o investiţie care aduce plusvaloare zonei respective(uneori această afirmaţie nu e adevărată :-)).

Perioada de declin economic aduce după sine cu preponderenţă cea mai perversă modalitate de şpagă: cea distructivă. Cum nu mai sunt bani pentru investiţii, investitorii conectaţi nu pot câştiga decât din eliminarea adversarului. Acest lucru le asigură o cotă de piaţă mai mare şi, automat, un profit mai bun fără nicio altă investiţie în afară de "sfânta şpagă". Cum se face asta e destul de simplu: dacă ai de-a face cu un adversar particular îl sufoci cu controale, autorizaţii, şicane etc. În cazul celor de stat e mai simplu pentru că aici niciodată lucrurile nu stau cum trebuie: scheme de personal umflate, eficienţă economică zero, contracte cu "dedicaţie" ale foştilor s.a.m.d. Pentru a sufoca o firmă de stat nu trebuie decât să-i pui un director incompetent care, în mod sigur, după ce face puţină gălăgie acuzând odioasa moştenire o îndreapta fix către groapă. Şi-aşa lucrurile se rezolvă de la sine.

În mod cât se poate de evident, cele două modalităţi de umflare a buzunarelor nu sunt strict delimitate de perioadele de creştere/descreştere economică. Există destule exemple de şpăgi distructive în perioade de creştere la fel cum există şpăgi constructive în perioade de declin economic.

Probabil în acest articol nu am spus mare lucru pentru marea majoritate a cititorilor mei. Am încercat însă să ofer şi celor care postează uneori comentarii aiurea o viziune ceva mai apropiată de realitate. Nu de alta, dar m-am săturat să ofer explicaţii suplimentare unora care privesc actualitatea cu naivitate. Iar celor care se întreabă când vom ieşi din criza perpetuă în care am intrat probabil că le-am spulberat orice speranţă.