QE2.0 si marea dislocare

Este cât se poate de clar că americanii par a fi luat-o razna. Anunţarea noii runde de injecţii de lichiditate poate părea pentru oricine un lucru nebunesc. Şi aceasta în condiţiile în care mulţi erau ferm convinşi că s-au cam încheiat socotelile cu această criză deoarece SUA se menţine pe creştere economică. La prima vedere cam aşa e dar, văzând disperarea politicienilor şi a factorilor cheie de peste Ocean avem toate motivele să credem că, mai degrabă, creşterea economică raportată stă pe fundamente precare.

Motivul pentru care FED se apucă să cumpere bonduri emise de Trezoreria SUA e cât se poate de simplu: nu mai are alte unelte de luptă cu criza. După ce au scăzut dobânda de intervenţie la cote greu de imaginat în urmă cu câţiva ani, singurul instrument de intervenţie a rămas fabricarea de bani. Mai mult, mişcarea pe care o încep astăzi, are în spate un calcul controversat făcut de FED: fiecare cumpărare de bonduri în valoare de 500 mld. dolari are acelaşi efect stimulativ ca scăderea dobânzii cu jumătate de punct. Hmmm. Destul de dubios. Şi, pentru a sublinia fundamentele acestui calcul au anunţat şi suma pe care o vor pune la bătaie: 600 mld. dolari întinşi pe o perioadă de opt luni. În condiţiile în care dolarii realmente băltesc în SUA, inundarea cu noi pachete de bani proaspăt tipărite nu văd de ce ar avea un alt efect. Mai degrabă cred că este vorba de altceva, mult mai iraţional: nu ştiu de ce am impresia că prin mediile rarefiate din SUA persistă credinţa că destinaţia finală a banilor tipăriţi ar fi undeva peste graniţele ţării. Probabil respectivii băieţi îşi imaginează că banii, odată exilaţi nu mai au niciun motiv să se mai întoarcă.

În timp ce cea mai mare economie a lumii încă se zbate în pseudo scăderi ale dobânzii, lumea emergentă merge într-un sens contrar. Astfel, China a crescut dobânda de intervenţie şi a limitat drastic sumele pe care băncile le pot împrumuta. Despre situaţia creditelor chineze am mai discutat; este greu de făcut o estimare, însă cred că e clar pentru toată lumea că situaţia nu este roz. Frâna pe care o pun acum autorităţile chineze este menită a stopa frenezia imobiliară(personal cred că în acest domeniu lucrurile se vor termina prost) şi, în acelaşi timp, pentru optimizarea investiţiilor industriale apărute ca ciupercile după ploaie. Este clar că nu mai are sens să faci fabrici atâta timp cât o groază de facilităţi produc la jumătate de capacitate sau unele încă se zbat "să se nască". 

Exemplul Chinei a fost urmat îndeaproape de India care pare a se confrunta cu ameninţări similare din cauza creşterii bruşte a cererii care a avut ca efect o creştere generalizată a preţurilor. Înăsprirea politicii monetare este menită a calma tendinţele inflaţioniste care se manifestă din ce în ce mai pregnant. Practic, decizii similare au luat cam toate economiile asiatice(cu excepţia Japoniei). De asemenea, Australia care este legată ombilical de Asia a ridicat preventiv dobânda la 4.75%.

Cu toate că par a merge în sens contrar, economiile lumii au, în final, acelaşi ţel: trecerea cât mai rapidă peste criză. Fenomenul care se observă este acela că fiecare a început să se preocupe de propria ogradă, ignorându-i pe ceilalţi. În general asemenea comportamente degenerează în războaie comerciale sau, aşa cum am văzut nu cu mult timp în urmă, în războaie ale monedelor. Refuzul de a creşte al economiei SUA(e greu de înţeles dacă într-adevăr mai are potenţial de creştere) precum şi accelerarea uneori nebunească din zonele emergente reprezintă două extreme ale unei lumi profund dezechilibrate. De obicei, atunci când diferenţele sunt atât de mari, apar ciocniri între civilizaţii generate de "modul diferit de a privi lumea". Şi, în cele din urmă, se ajunge la o nouă paradigmă. Dar cred că pentru moment nu este cazul să mergem atât de mult înainte cu anticipaţia.

Gandire de FMI

Se dau următoarele: o instituţie internaţională care stă pe un morman de bani fabricaţi din neant şi o naţiune condusă de nişte băieţi analfabeţi. Instituţia cu pricina pompează o cantitate imensă de bani în fundul incompetenţilor care fac ce ştiu ei mai bine: aruncă banii în stânga şi-n dreapta, se dau deştepţi şi, ca să fie treaba completă, mai plătesc şi hoarde de lingăi care să-i ridice-n slăvi. Iată întregul scenariu al unui dezastru anunţat.

N-o să vă dau decât un singur exemplu(care deja e vechi) pentru a înţelege cum nişte minţi limitate merg spre dezastru. CFR călători e o companie total ineficientă, cu o schemă încărcată de şefime numită politic şi cu o căruţă de găuri care, cumulate, formează un torent strategic utilizat probabil pentru săturarea clientelei celor de la putere. Nu e un secret pentru nimeni că aşa stau lucrurile. Marea problemă e că, în timp, apare degradarea iremediabilă, iar societatea devine pe din ce în ce mai ineficientă, pierde din ce în ce mai mulţi, producând pagube fenomenale. De ce nu merge CFR Călători? Sunt multe variabile: infrastructura proastă, managementul defectuos, întârzierile intrate deja în normalitate, corupţia şi preţul piperat. Era cât se poate de clar că o asemenea situaţie nu putea scăpa "ochiului vigilent" al celor de la FMI. Pierderile erau deja prea mari pentru a nu putea fi observate de oricine. Ei bine, în aceste condiţii care credeţi că a fost soluţia dată de FMI? Creşterea preţului biletelor de tren. O soluţie mai proastă cred că nu putea găsi decât un analfabet cu IQ-ul sub 50.

Dincolo de cele enumerate, CFR călători mai are o problemă majoră: nu prea mai are clienţi. În condiţiile în care transportul de călători efectuat cu autobuzul/autocarul/microbuzul este nu numai mai rapid, dar şi de aproape două ori mai ieftin, este clar că acea clientelă formată în cea mai mare parte din navetişti s-a reorientat către varianta rutieră. În plus, cei care mai circulă cu trenul, într-o proporţie covârşitoare, nu-şi mai plătesc biletul preferând "mersul cu naşu'"(biletul e mult prea scump pengtru unii dintre ei). Ei bine, în momentul în care  ai aceste date tu măreşti preţul biletelor? E o prostie care va genera cu siguranţă pierderi şi mai mari. În cazul CFR ar fi trebuit făcută o restructurare dură la vârf dublată de dotarea cu sisteme/echipamente antifraudă performante. În plus, preţul biletelor ar fi trebuit redus pentru a putea atinge masa critică de călători.

Pornind de la acest exemplu cât se poate de simplu, realizăm cum soluţiile propuse de FMI nu sunt altceva decât nişte abordări naive ale problemelor. Şi recunosc sincer că am spus naive pentru a nu spune prosteşti. Ce creier poate produce o asemenea "soluţie" idioată? Cine poate gândi în aceşti termeni oligofrenici? Nu e nici prima şi nici ultima dată când FMI propune soluţii aberante, iar unele dintre ele au avut finalităţi de-a dreptul tragice. Dacă stai să judeci puţin îţi dai seama că e normal acest lucru. La urma urmei la ce te poţi aştepta de la o instituţie în care oamenii sunt angajaţi pe bază de frăţii sau mai ştiu eu pe ce alte prostii oligofreno-mistice?

Evident, aici trebuie să recunoaştem un adevăr: prostia FMI-ului poate fi contracarată de parteneri pragmatici şi bine pregătiţi. Ceea ce, din păcate, nu e cazul la noi unde se preferă primirea oricărui ţuţer cu surle şi trâmbiţe. În România soluţiile FMI aplicate orbeşte nu au produs altceva decât adâncirea crizei şi, pe viitor, nu prea avem motive de optimism. Niciodată nu s-a putut face reformă cu spada, cuţitul sau toporul. Reforma înseamnă creativitate, soluţii şi, poate în primul rând, competenţă. Nu trebuie să dăm vina pe FMI. La ei e vorba de prostie(n-aş merge pe teoria conspiraţiei), multă prostie. Dar cât de mare e prostia la noi dacă preferăm să înghiţim pe nemestecate soluţii atât de prosteşti?

Dobanda de reset

Este cât se poate de clar că trăim într-o nebunie. Condiţia de neaplicare a prevederilor OUG 50 impusă de FMI pentru eliberarea tranşei nu este altceva decât o transparentizare a contractului dintre statul român şi instituţia amintită. Practic, abia în acest moment termenii împrumutului au devenit cât se poate de clari.

Revenind la ordonanţa cu pricina, va trebui să remarcăm că aplicarea ei poate produce efecte dintre cele mai perverse pentru toată lumea. Nu ştiu dacă e cineva conştient, dar obligarea unei bănci pentru aplicarea unei marje faţă de EURIBOR de 1%-1.5% nu poate însemna decât falimentul respectivei instituţii într-un orizont previzibil de timp(asta în funcţie de procentul de credite din portofoliu care se supun acestei reglementări). Pe de altă parte, cred că trebuie să înţelegem că şi clienţii care au dat buzna către instituţiile care afişau cote de dobândă incredibile(şi imposibile) au o mare parte din vină. Chiar şi aşa, privind din punctul de vedere al clientilor, este destul de greu de imaginat cum vor putea suporta rate inrobitoare. O responsabilitate la fel de mare o are şi ANPC care s-a făcut că nu vede cum DAE era afişat cu caractere minuscule în timp ce ratele mincinoase de dobândă se lăbărţau pe vitrinele băncilor.

Este clar că în această ecuaţie toţi au o vină mai mică sau mai mare şi că, până la urmă, toţi trebuie să plătească. Important în acest moment este însă ca cineva să intervină, iar acel cineva să nu fie în niciun caz FMI. Asistăm la un conflict în care nimeni nu-şi asumă rolul de moderator, rol care este obligatoriu să fie asumat de stat prin instituţiile sale. O decizie corectă care ar putea împăca şi capra şi varza ar fi cea a stabilirii unei dobânzi minime, sau "de reset". Principiul ar fi simplu: statul stabileste că băncile trebuie să respecte întrutotul prevederile OUG 50, dar în cazul în care în urma aplicării ordonanţei rezultă o dobândă mai mică decât cea iniţial convenită, marja băncii se va modifica până la atingerea dobânzii minime. Ar putea fi una din măsurile elegante de ieşire din toată mocirla actuală.

The Spill

Restul episoadelor le puteti urmari aici: http://www.pbs.org.

G20 update

Iată că a mai trecut un G20. Mult mai discret şi mult mai vag decât cele anterioare. Privind retrospectiv ne putem da seama că toate "întâlnirile G" nu prea reprezintă mare lucru. Şi aceasta chiar dacă iniţiatorii şi participanţii spun că avem de-a face cu un cadru excelent pentru discutarea problemelor spinoase.

Revenind la ultima întrunire care a avut loc vineri şi sâmbătă, remarcăm că discuţiile s-au concentrat în jurul combaterii recentului război al monedelor. Cum era de aşteptat, comunicatul final apreciază faptul că s-a căzut la învoială asupra combaterii acestui fenomen. Astfel, s-a stabilit construirea unui framework comun care să combată actualele dezechilibre. Cu alte cuvinte, "ne mai întâlnim, mai vorbim şi vedem ce-o ieşi". Practic, singura propunere palpabilă a venit dinspre SUA şi constă în limitarea deficitului de cont curent la 4% din PIB. Ca idee pare buna, dar e greu de înţeles cum va fi pusă în practică.

Informaţiile mai puţin oficiale vorbesc despre o polarizare a G20. De altfel nu era greu de intuit acest lucru. Războiul actual se dă între China şi SUA iar ceilalţi nu fac altceva decât să se alăture uneia dintre cele două tabere sau să chibiţeze de pe margine. SUA ar vrea să-şi rezolve paşnic problemele legate de deficitul comercial pe care-l înregistrează în relaţia cu China, în timp ce chinezii insistă că lucurile sunt OK şi că alte schimbări nu au niciun sens. Este foarte interesant că Germania pare a susţine poziţia Chinei, ceea ce se constituie într-o lovitură sub centură atât pentru americani cât şi pentru UE. Să nu uităm că poziţia SUA şi UE în ceea ce priveşte cursul yuan-ului este comună, iar apariţia fracturii nemţeşti poate fi de rău augur. Şi UE este la fel de "inundată" de mărfurile chinezeşti ieftine, iar o mişcare a cursului yuan-ului ar putea conduce la o echilibrare naturală a deficitului comercial. Numai că, o asemenea măsură este asimilată de chinezi cu o pierdere a competitivităţii şi o ameninţare pentru creşterea economică viitoare.

Practic, putem spune că avem de-a face cu un război pentru plata facturii crizei. Chinezii şi emergenţii se consideră îndreptăţiţi să-şi externalizeze costurile creşterii economice, iar americanii şi ţările dezvoltate(în principal Europa) consideră că respectivele costuri nu le aparţin şi, mai mult, chiar le afecteazp pieţele proprii. Ce poate ieşi din toată această ecuaţie miroase a război comercial, dar toată lumea se fereşte de aşa ceva. Numai că experienţa a arătat că de ce ţi-e frică de-aia nu scapi.

De ce sar cursurile?

Era destul de previzibilă creşterea cursului. Mai mult, avansasem aceasta ipoteză cu ceva timp în urmă. Marea întrebare care se pune este cauza acestei deprecieri: să fie moţiunea, Vântu, Grupul Bilderberg, Trilaterala sau altă forţă ocultă? Şi, dacă s-a mers la vale, oare cât va mai continua.

La prima întrebare răspunsul cred că e simplu: motivul pentru care leul se depreciază este bunul simţ. Dacă luăm în considerare câţiva parametri (acceptaţi şi de BNR) vom constata ca euro încă se tranzacţionează  la un discount bunicel. Astfel, cursul logic ar trebui să fie undeva la 4.4 RON/EUR. Aceasta dacă luăm în consideraţie inflaţia care a explodat şi faptul că dobânda de intervenţie a rămas pe loc. În mod normal, BNR este prinsă între ciocan şi nicovală deoarece nu are la dispoziţie decât două variante(sau un mix al acestora): măreşte dobânda de intervenţie pentru a acoperi diferenţa de performanţă faţă de euro sau acceptă devalorizarea. Prima variantă poate avea efecte perverse din cauză că ar reaprinde spirala majorării dobânzilor. În ceea ce priveşte devalorizarea, există un hop: valoarea de 4.375 pe care BNR o consideră un factor extrem de risc pentru bănci(dacă nu mă înşel această valoare apare în raportul asupra stabilităţii financiare din 2008). Tradus, aceasta înseamnă că BNR va continua să apere reduta cursului şi, cel mai probabil, nivelul maxim pe care-l va permite va fi probabil pe undeva pe la 4.35. Aceasta va obliga însă şi o mărire a dobânzii de intervenţie, prima dată cu cel puţin 0.5%.

În afara variantelor expuse ar mai fi una: BNR să permită o devalorizare "acceptabilă" a cursului şi aştepte creşterea inflaţiei din zona euro, forţând în continuare un curs ireal. Asta ar însemna jertfirea în continuare a unor bani pe altarul "stabilităţii". Care stabilitate n-a adus până acum nimic bun(cel puţin eu aşa cred) şi este posibil să ne conducă spre o situaţie fără ieşire. Desigur, BNR poate susţine că în lipsa stabilităţii cursului(asigurată până acum) am fi avut parte de scenarii catastrofale. În istorie e greu de vorbit cu dacă şi parcă. Deocamdată realitatea este singura certitudine. Şi realitatea nu arată deloc bine.

P.S. Susţin în continuare că un curs normal în condiţiile actuale ar trebui să fie de peste 5 RON. Acesta ne-ar permite o echilibrare rapidă a economiei prin impulsionarea puternică a exporturilor şi prin creşterea cererii pentru produsele de pe piaţa internă.

Ideea europeana si cordonul ombilical

Sunt unul dintre cei care sprijină necondiţionat ideea de Europă unită. Pot fi aduse numeroase critici actualei construcţii, dar nu cred că există cineva care să nu constate binefacerile aduse de UE. Libertatea totală de mişcare a mărfurilor şi a oamenilor, simplificarea business-ului între membri, precum şi setul comun de principii au fost şi sunt elemente ale unuia dintre cele mai interesante experimente ale istoriei.

Aşa cum am spus în mai multe rânduri, din păcate, UE a ezitat să facă următorul pas, acela al accelerării integrării şi uniformizării întregii legislaţii a membrilor. Cu alte cuvinte, ezită să creioneze o structură mai suplă şi mai eficientă, capabilă de decizii rapide şi clare. Probabil testul suprem al Uniunii a fost criza grecească din primăvară, atunci când toate publicaţiile lumii vuiau cu privire la nesustenabilitatea construcţiei europene. Poate vă amintiţi toate declaraţiile aberante, acuzele şi câcâielile de dinaintea luării unei deciziilor  pentru stabilizare; de asemenea, atacurile unor entităţi americane, exagerarea realităţii şi atmosfera de asediu la care am asistat. În tot acest război, ceea ce nu putea fi negat era cantitatea imensă de informaţii confidenţiale de care dispuneau "combatanţii" de peste Ocean. Prosteala şi întârzierea liderilor politici europeni nu au făcut altceva decât să amplifice criza, sporind câştigurile grupului de speculatori din jurul lui Soros.

Trebuie să recunosc acum că tot episodul crizei greceşti a fost un eveniment cât se poate de neclar pentru mine deoarece nu am putut să înţeleg cum un element minor a putut dinamita efectiv întreaga Uniune. Parţial, lucrurile mi s-au clarificat citind în Financial Times-ul de ieri un articol în care se reproduce pas cu pas epopeea salvării euro. Ceea ce rezultă fără urmă de echivoc din întregul şir de evenimente descris acolo este că meritul salvării euro revine ... SUA. Nu cred că mai este loc pentru niciun dubiu privind toată încrengătura de evenimente de atunci. Faptul că discuţiile dure referitoare la destinul Europei s-au purtat în SUA, în prezenţa unor oficiali americani explică scăparea foarte multor informaţii către speculatori şi mass media de peste Ocean. Dar ceea ce este cu adevărat inexplicabil este incapacitatea crasă a europenilor de a-şi rezolva propriile probleme.

Este a doua oară când SUA ajută necondiţionat Europa în această criză, lucru care demonstrează că, fără "farul călăuzitor" de la Washington, UE ar putea pica fără nicio problemă. Interesele mult prea egoiste ale unor state din Uniune, excentricitatea liderilor devianţi şi perpetuarea nejustificată a dezechilibrelor interne sunt tot atâtea pietre de moară care atârnă la gâtul întregii construcţii europene. Până acum nu s-a făcut altceva decât să se construiască instituţii care nu reuşesc să funcţioneze ca un întreg. De asemenea, multe din lipsurile UE sunt suplinite de instituţii americane(de ex. agenţii de rating), ceea ce creşte vulnerabilităţile.Cei care-şi imaginează că UE va putea sta pe picioare proprii şi va avea vreodată o poziţie tranşant diferită faţă de SUA, cred că se duc cu gândul mult prea departe.

În realitate, Europa este legată de SUA cu un invizibil cordon ombilical, iar această atmosferă călduţă pare a le fi pe plac autorităţilor continentale. Într-adevăr, e jenant că trebuie să te supui orbeşte unor decizii luate în altă parte, dar, tot la fel de adevărat este că această stare de fapt îţi conferă avantaje de altă natură: nu mai trebuie să cheltuieşti bani pentru asigurarea propriei securităţi, ai o voce puternică deoarece toată lumea ştie că-l ai pe "fratele cel mare" în spate s.a.m.d. Pe termen scurt, o asemenea dependenţă poate să dea iluzia unor avantaje, dar, pe termen lung, situaţia poate produce efecte dintre cele mai perverse. Semi-integrarea nu face altceva decât să exacerbeze egoismul membrilor care sunt tentaţi să considere UE o entitate externă, numai bună de păcălit şi/sau căpuşat. Este o situaţie limită care nu mai poate continua mult. Ştiu, suntem în chinurile facerii, dar aceasta presupune, până la urmă, tăierea cordonului ombilical. E o decizie grea, dar absolut necesară.