Trecută oarecum cu vederea, spinoasa problemă a Siriei revine meteoric în actualitate cu intensităţi diferite de o consistenţă dubioasă. De ce spun acestea? Deoarece în câteva rânduri până acum au început asalturile informaţionale "finale" asupra regimului de la Damasc însă, fail-urile politice au tăiat din elanul vârfurilor de lance mediatice. Cu fiecare "ieşire în decor" la nivel politic, vârfurile de lance media s-au retras în banalul cotidianului imediat uitând de fiecare dată de sângerosul dictator, miile de victime, femeile abuzate, copiii omorâţi şi restul şabloanelor propagandistice. A fost scoasă de atâtea ori această placă încât pare a se fi zgâriat sunând din ce în ce mai răguşit, mai ne la locul ei. Şi, în aceste condiţii, este logic să te întrebi ce se întâmplă.
O să încep printr-o afirmaţie pe care am mai sugerat-o în câteva articole anterioare, anume aceea că SUA este incapabilă să înţeleagă complexitatea Orientului. Modul pragmatic american nu poate furniza decât soluţii false pentru Orient. Idei care în cabinetele puterii americane par complexe şi subtile, la momentul contactului cu realitatea Orientului se transformă în idei reducţioniste, depăşite, practic oligofrene. Acestea fiind spuse vom încerca să observăm ce se întâmplă în spatele cortinei pentru ca, în final, să încercăm să intuim care vor fi acţiunile ulterioare.
La o primă vedere Siria poate fi considerată un jucător fără prea mare miză. Bineînţeles că este fals! Şi aceasta pentru că, dincolo de imaginea voit deformată trebuie să înţelegem că acolo avem de-a face cu o naţiune unitară şi divizată în acelaşi timp. Cu toate că sună ciudat, o să explic în cele ce urmează în ce constă paradoxul. Cu o populaţie majoritar sunită, sirienii sunt conduşi de "dinastia" prezidenţială al-Assad care este alawit. Pentru cei care nu ştiu, alawiţii sunt cea mai mare minoritate din Siria, întinzându-se inclusiv în Liban şi care, de asemenea, are o populaţie corespondentă în Turcia - aleviţii. Consideraţi de către suniţi ca nefiind musulmani, alewiţii sunt o fracţiune a şiiţilor care integrează în religia lor elemente luate din creştinism, iudaism şi din tradiţia lor ante-islamică. Prima rupură din interiorul Siriei este destul de limpede: o majoritate sunită condusă de o minoritate şiită care însă a ştiut destul de bine de-a lungul timpului să mascheze acest amănunt religios. Pe de altă parte trebuie să remarcăm că, de-a lungul timpului, în zona siriană, clivajul sunit-şiit nu a condus la manifestări radicale precum în alte locuri manifestându-se, mai degrabă, o toleranţă religioasă. Aceasta a permis ca apartenenţa religioasă a dinastiei de la putere să treacă în planul doi, însă, în ultima perioadă, spiritele devin din ce în ce mai sensibile sub presiunea trompetelor externe. Principalul element de presiune îl constituie statele din liga arabă, sunite şi care şi-ar dori cât mai rapid îndepărtarea de la putere a lui al-Assad după deja patentatul model al primăverii arabe.
Mişcările revoluţiare au ca principal centru localitatea Homs, al treilea oraş ca mărime al ţării şi un loc cu tradiţie revoluţionară deoarece aici au mai fost manifestaţii puternice şi împotriva tatălui actualului preşedinte, manifestaţii violent combătute de armată. Pentru cei care nu ştiu, elanul revoluţionar de-atunci al Fraţilor Musulmani(mişcare eminamente sunită) a fost tăiat de la rădăcină, totul culminând cu ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de Masacrul de la Hama din Februarie 1982. Aceasta face ca terenul fertil al noilor revolte interne să aibă în centru aceste două localităţi apropiate una de cealaltă. Axa revoltelor însă conduce spre graniţa de nord unde, un alt vecin binevoitor doreşte plecarea lui al-Assad. Este vorba de Turcia lui Erdogan care, la o primă vedere, pare picată în conflict fix ca musca-n lapte. Cu alte cuvinte, Siria este prinsă într-un cleşte manipulat de la distanţă de binevoitorii parteneri americani. Pe de o parte presiunea politică a Ligii Arabă, apoi activitatea serviciilor secrete egiptene care încă mai răspund unor comenzi americane(dar mai sunt şi înflăcărate de actuala realitate politică musulman-radicală) şi, nu în ultimul rând, sprijinul dezinteresat turcesc atât politic cât şi cu nevinovate arme şi muniţii care ajung suspect de rapid în mâinile paşnicilor revoltaţi.
Penetrată în acest mod brutal, aproape că-ţi vine să te întrebi ce a rămas din Siria. Ei bine, pentru Bashar al-Assad, lucrurile nu stau atât de rău pe cât ar părea la prima vedere. În primul rând există un element de forţă peste care nu se poate trece atât de uşor, am numit aici baza navală a armatei ruse de la Tartous, singura baza navală rusească din Mediterana. Este un punct strategic la care ruşii nu pot renunţa, iar acesta este primul element de forţă. Poziţia Rusiei este întărită de China care devine un aliat făţiş al regimului de la Damasc, ca efect direct al poziţiei sale doctrinare. Ultimul susţinător, dar nu cel din urmă, este Iran-ul care pare direct interesat de protejarea minorităţii şiite şi a regimului prieten. Iranul are mână liberă în Siria unde desfăşoară activităţi informative şi luptă direct cu celelalte servicii secrete care-şi fac veacul pe-acolo. Dacă lupta la nivel de servicii între Iran şi Egipt pare justificată, este foarte interesantă de urmărit confruntarea Iran-Turcia care s-a transformat într-o confruntare radicală la scenă deschisă. Aceasta se vede cu ochiul liber mai ales când în mulţimile revoltate se mai trezesc nebuni sinucigaşi sau când camioane cu arme şi muniţie explodează inexplicabil în drumul lor către rebeli. La fel, mai există rebeli defectaţi care, după câteva şarje împotriva armatei asupritoare a preşedintelui al-Assad, se defectează şi întorc inexplicabil armele împotriva camarazilor. Ceea ce este şi mai interesant este modul în care Iran-ul şi-a implantat agenţii în Turcia unde, brusc, kurzii încep să se re-radicalizeze. Ciudat nu?
Situaţia este, după cum se observă, una extrem de complexă, iar Siria, în actualul context, pare un fel de cui al lui Pepelea. Lucrurile însă sunt mult mai complicate, în special în tabăra aflată în spatele ofensivei revoluţionare. Cu toate că atât Turcia cât şi Liga Arabă(cu Egiptul ca vârf de lance) au ca principal scop înlăturarea lui al-Assad, motivele pentru care-şi doresc acest lucru sunt diferite, lucru care-l pune pe păpuşarul american într-o încurcătură teribilă. Dacă cei din Liga Arabă şi-ar dori o Sirie sunită, în care să înceapă discret prigoana împotriva şiiţilor şi izolarea ofensivei iraniene, Turcii ar dori instaurarea unui regim democratic păpuşă pe care să-l poată manipula după voie. Dacă ar fi să ne luăm după concepţiile lui Erdogan, acesta ar fi capabil chiar să ocupe Siria, însă, în condiţiile actuale, aşa ceva e imposibil. Cei care-şi imaginează că americanii ar prefera varianta turcească se înşeală amarnic deoarece lucrurile stau extrem de dubios. Niciuna din cele două soluţii nu le convine deoarece ar conduce la noi probleme pentru ei. Un Orient complet islamic, cu sharia la bază şi regimuri despotic-religioase, cu toate că le simplifică influenţa, conduce la concesii destul de mari. În plus, negocierea cu aripa radicală(chiar dacă această aripă este tot creaţia lor) poate fi deosebit de dificilă, ca să nu mai vorbim că poate avea ca efect promovarea unor personaje incontrolabile şi/sau instabile. Mai mult, un Orient uniform ar contrazice politica de diversificare a regimurior Orientului, intens susţinută de SUA. În ceea ce priveşte soluţia turcească, aceasta îl are ca principală vulnerbilitate pe însuşi Erdogan. Să nu uităm că Erdogan a reuşit să taie definitiv aripile armatei trimiţându-o direct în cazarmă. Sub acoperirea unor acuzaţii de complot, el a reuşit să-i îndepărteze din structuri fix pe generalii care răspundeau cel mai fidel comenzilor de la Washington. Tocmai aici este pericolul pe care se pare că americanii l-au intuit: sub aparenţa unei instaurări a democraţiei, Turcia urmăreşte să dea un şah puternic Israelului. Un şah care i-ar spori lui Erdogan imaginea de nou sultan al unei Turcii care încearcă să-şi regăsească originile otomane. Cu toate că pentru un observator exterior pare un plan nebunesc, impulsul dat de politica lui Erdogan merge pe ideea recuceririi Imperiului.
Ce-a rezultat până acum? O situaţie de o complexitate extremă, aşa cum numai Orientul este capabil să genereze. O situaţie în care un pion are forţa de a deveni un declanşator al unui conflict mult mai mare şi mai radical decât ne-am putea imagina. Aparentul echilibru este însă unul fragil. Tensionarea internă a Siriei trebuie rezolvată cumva, iar actuala stare nu poate fi perpetuată. Intuind faptul că e ultima şansă pe care o poate avea, Bashar al-Assad intenţionează să facă o reformă constituţională, să dea ceva putere partidelor de opoziţie şi să încerce astfel să-şi salveze pielea. Experienţele de până acum au arătat că tranziţiile de acest tip n-au avut nicio şansă. Bashar al-Assad mai are însă ceva timp la dispoziţie. Personal tind să cred că termenul pe care-l are este până la finalizarea meciului electoral din Rusia. În această perioadă trebuie să-şi asigure cumva supravieţuirea, chiar dacă acest lucru va însemna exilul. Spre deosebire de Gaddafi, al-Assad are numeroase opţiuni de exil: Iran, Rusia, China etc. Depinde însă numai de el dacă va fi capabil să-şi aleagă cea mai bună cale de salvare. Nu m-ar mira ca, in extremis, democratica lume occidentală, speriată de posibilele rezultate ale nebuniei declanşate să închidă ochii şi să permită o nouă Hama.
Ce va ieşi din acest teatru mocnit de război e greu de intuit deoarece sunt numeroase variante. Rezultatul final poate fi chiar dezintegrarea Siriei, însă nu este o veste bună pentru nimeni. Ţările Orientului sunt oricum nişte construcţii artificiale, fiecare bucată putând fi parte a oricărui stat, asta dacă nu cumva un stat în sine. Ţările orientale n-au consistenţă deoarece singura forţă a zonei care a dovedit eficienţa organizatorică şi disciplină este tribul. Oamenii nu sunt fideli statului ci familiei proprii, adică tribului din care provin. Dezintegrarea Siriei, apariţia unei alte ţări mai mari sau desprinderea unor regiuni mânate de forţe centrifuge, toate acestea sunt scenarii posibile. Însă, oricare din ele poate influenţa vecinii. Cel mai probabil, din punctul meu de vedere, vom avea parte inclusiv de dezvoltări radicale şocante în Turcia unde diavolul fundamentalismului promovat pervers de Erdogan va aprinde vechile conflicte mocnite dintre diversele fracţiuni religioase. Readucerea islamismului în prim plan poate produce orice: revoluţii, războaie sau destructurări. Dar, despre toate aceste scenarii vom continua să discutăm într-un viitor episod în care vom analiza Iranul, un alt aşa-zis stat problemă.
