Treisprezece

Ieri s-au împlinit treisprezece ani de la prima mea postare pe blog. 9 septembrie 2007. Atunci m-am hotărât să-mi spun opiniile întrucât eram cumva exasperat de prostiile scrise prin presa noastră economică. Între timp s-au schimbat multe în sensul în care nu prea mai avem presă. Sau, mai bine spus, ceea ce se numește acum presă e o simplă făcătură față de care ceea ce aveam atunci e pur și simplu un ideal care nu mai poate fi atins.

E greu să constat toate acestea. Făcând o retrospectivă observ că, de-atunci, am scris peste două mii de articole, am avut mai bine de douăzeci de mii de comentarii și câteva zeci de milioane de vizualizări. Asta numai pe blog, fără Facebook. Acum nici nu-mi dau seama cum am fost capabil să scriu atâta. Ca să nu mai vorbesc că am un gust amar când observ că absolut toată munca mea n-a folosit la nimic. Sau aproape la nimic.

Societatea noastră a decăzut atât de mult încât nu mai e de recunoscut. Oamenii s-au transformat într-o masă apatică și ascultătoare, împăcându-se mult prea ușor cu destinul mizer care le-a fost trasat. Patriotismul e un termen golit de sens, țara e vândută aproape din temelii, iar absolut orice propunere care-ar avea ca efect o autodeterminare cât de cât mai „respirabilă” e aspru sancționată. Constituția nu se respectă, legile sunt făcute doar pentru a împrăștia teroarea printre oamenii simpli, iar țara e o simplă formă fără fond.

Mă uit la masele informe de propagandiști, obișnuite să urle slogane aberante. Într-adevăr, iau ceva firimituri pentru munca mizerabilă pe care-o fac, însă nicio clipă nu-și dau seama că, în fapt, își sapă propria groapă. Când va sosi momentul ei vor fi printre primele victime, iar toate idealurile false pe care le promovează fără pic de creier li se vor dărâma în cap.

Treisprezece ani! Cât de diferiți suntem acum față de atunci. Cât de mult ne-am schimbat în rău. Pe vremea aceea aveam speranța că, în ciuda unui individ buruienos cățărat în fruntea țării - băsescu - lucrurile pot merge spre mai bine. Aiurea. Informatorul ăsta infect a reușit să readucă Securitatea la putere și să ne distrugă iremediabil țara.

Mă uit retrospectiv și-mi vine să plâng. La Revoluție aveam industrie, infrastructură - chiar dacă destul de sărăcuță - oameni patrioți și niciun sfanț datorie externă. La treizeci de ani de-atunci ne-am distrus toată industria, economia noastră fiind doar o himeră. Nu mai producem nimic, doar cumpărăm toate junk-urile produse în China și revândute de șmecherii botezați „parteneri strategici”. Infrastructura e aceeași, ajunsă însă la saturație. Să mergi pe Valea Oltului e o aventură care poate dura și o zi. Pe Valea Prahovei e și mai și. Infrastructura feroviară e distrusă, viteza medie a trenurilor fiind inferioară celei de la începuturile căilor ferate.

Am făcut mari eforturi pentru a ajunge în fundătura în care-am ajuns. Ne-am împrumutat 40% din PIB! Asta doar statul. Dacă adunăm și datoria privată ne luăm cu mâinile de păr și ne tăvălim precum posedații. Ne-am distrus iremediabil. Ce s-a ales din toate speranțele pe care le aveam? Ce s-a ales de noi.

Scriu de treisprezece ani. Scriu degeaba. Mă simt asemeni nebunilor care vorbesc de unii singuri, în gura mare, pe stradă. Binele a ajuns rău, normalitatea anormală, bunul simț e aproape o infracțiune. Oare cum de-am reușit să cădem atâta? Și, mai mult, cum de nu ne dăm seama de mocirla în care ne scufundăm?