Falsele dezbateri ale prezentului

E nebunie cu interzicerea avortului în Polonia. Au ieșit desanturile de stânga cu toată forța, bazându-se și pe nemulțumirea populației legată de măsurile de împiedicare a răspândirii virusului. E bine oare să se interzică sau nu?

Dacă spun că da o să-mi sară în cap o mulțime de oameni care-mi vor spune că e vorba de libertatea fiecăruia sau că eu, ca bărbat, n-am cum să înțeleg o femeie. Dacă spun că nu, o mulțime cel puțin la fel de numeroasă îmi va vorbi despre crimele făcute, despre copiii nenăscuți s.a.m.d. Și-atunci?

N-o să ofer un răspuns. O să vă întreb însă cum de s-a ajuns aici? Cum de am ajuns noi să ne punem asemenea întrebări? Nu vi se pare ciudat? În ziua de azi ne întrebăm dacă e OK să te numești doar „bărbat” sau „femeie” și dacă nu cumva e mai bine să-ți asumi o identitate de X% bărbat și Y% femeie. Ne întrebăm dacă nu cumva unul care spune că 2+2=5 n-are și el dreptatea lui. Ne întrebăm dacă e bine sau nu să se respecte o paritate între angajații bărbați, femei și-apoi, mergând pe firul ideologiei, între cei albi, cei negri, cei cu o anumită preferință sexuală s.a.m.d.

Așadar, cum de-am ajuns să avem aceste dileme? Întorcându-ne cu doar un secol în urmă, vom constata că nu exista niciuna dintre întrebările care acum ne consumă spiritele. Cum de acum ducem războaie pe viață și pe moarte pentru niște chestiuni care atunci pur și simplu nu existau? Cum de a rezistat omenirea atâta amar de vreme fără toate aceste dileme ale prezentului? Dacă sunteți tentați să spuneți că progresul e cel care ne-a „dezvoltat”, vă înșelați amarnic. Din cunoștințele mele, avortul este cunoscut cel puțin din Grecia antică. „Identitățile de gen” diferite de cele două care ne diferențiază la naștere, de asemenea, apar ca fenomene marginale de când e lumea. Cei care spun că albul e negru, că 1+1=3, de asemenea, au fost în toate timpurile. Și-atunci?

Răspunsul e cumva simplu și, în același timp, complex. Atunci cei care gândeau „diferit” sau care erau „diferiți” nu aveau nicio influență asupra societății care, în ansamblu, își urma cursul natural. Acum se întâmplă invers. Ce „diferiți”, minoritățile, au devenit centru, sub presiunea unei ideologii absurde care, treptat, ne împinge și mai departe. Mai departe de natural, de normalitate. E normal ca o femeie să avorteze? Sigur că nu. Însă acest răspuns e valabil atâta timp cât ea, ca femeie, nici măcar nu gândește că ar putea să-și pună o astfel de întrebare. Când intră în ecuație diavolul îndoielii, al acelui obsedant „totuși, de ce n-ar fi în regulă?”, meciul e pierdut. La fel s-au petrecut lucrurile cu toate celelalte dileme ale contemporaneității.

Așadar n-ar trebui să ne întrebăm dacă ceva trebuie sau nu să fie interzis, ci cât de departe ne vom îndepărta de normalitate. Fiecare astfel de „dezbateri” ale societății au împărțit-o în două tabere: cei care vor să ne rupă de axa noastră naturală și cei care, din disperare, încearcă să oprească dezastrul prin legiferare și interdicții. Însă experiența ne arată că niciodată interdicția n-a rezolvat nimic, ci doar, în cel mai bun caz, a amânat deznodământul.

Dacă mă întrebați ce e de făcut, vă voi răspunde sincer că nu știu. Dacă femeia nu mai vrea să fie femeie, n-o poți obliga. Științific, îi poți arăta că treburile se petrec la fel în toate regnurile, spiritual îi poți dezvălui că procreația e o minune în sine. Însă dacă s-a hotărât să nu fie femeie ci doar un obiect de produs și primit plăcerea n-ai cum s-o întorci. La fel se petrec lucrurile și cu bărbații care-și uită adevărata menire căzând, de cele mai multe ori, într-un hedonism scabros.

Nu am nici cea mai mică îndoială că, la un moment dat, după ce căderea va fi fost atât de radicală încât nici artizanii - cei care ei înșiși au proiectat „conspirația” - nu-și vor mai putea privi opera fără a fi cuprinși de scârbă, treburile vor fi corectate brutal. De multe ori în istorie am văzut asta, la fel se va întâmpla și acum.