Despre trezire

Motivul pentru care există acest blog ține, în primul rând, de comunitatea care se creează în jurul său. În fiecare zi mesajul pe care-l transmit ajunge la câteva mii de oameni. Dintre aceștia, marea majoritate vibrează în același ritm cu mine. Altfel nu m-ar mai citi. Ieri, totuși, s-a întâmplat un lucru destul de rar pe-aici. 

Un cititor mi-a dat o replica de-a dreptul absurdă din punctul meu de vedere. La întrebarea mea „Ce preferi să-ți pierzi: locul de muncă sau sufletul? ”, replica primită a fost de-a dreptul halucinantă: „Totusi sufletul nu-ti plateste facturile si mâncarea”. Am reacționat spunându-i că e o tâmpenie fără margini. Sunt ferm convins că omul nu-i de rea intenție. Însă deja suferă de o maladie de care sunt bolnave generațiile tinere.

Ceea ce m-a dat peste cap a fost însă faptul că omul și-a găsit destui adepți printre cititori mai vechi de-ai blogului. Culmea, în comentariul inițial îi recomandasem respectivului să încerce să se rupă de multinaționala respectivă făcându-și o firmă la care și-ar putea face singur regulile. Ți-ai găsit! Imediat unul mi-a replicat că n-am habar ce capital implică asta, că e imposibil să concurezi o multinațională. Altul mi-a spus că dacă are o specializare care presupune tehnologii costisitoare, de asemenea îți e imposibil să te rupi s.a.m.d. E hazliu, dragii mei, suferiți de aceeași maladie!

Când îți intră boala confortului în oase ești aproape terminat. Te transformi într-o moluscă neajutorată. Și, într-adevăr, absolut orice în afara multinaționalei tale ți se pare de neimaginat. Sunteți gata să vă priviți în față slăbiciunea? O să vă spun o poveste pe care vă rog să o comparați cu „povestea” voastră. 

E una banală, despre un unchi mai îndepărtat de-al meu care, în vremea comunismului, dorea să-și recapete cumva statutul pe care familia sa îl avusese înainte. Teoretic ar fi putut, dar trebuia să intre în Partid, să dea din coate și să mănânce rahat. Îi era imposibil deoarece tatăl său refuzase să-și doneze pământul CAP-ului, motiv pentru care bătrânul a ajuns să îngrașe viermii la Canal. Unchiul meu ura comuniștii din tot sufletul. Fusese „demascat” de un binevoitor în anul doi de facultate și astfel pierduse și facultatea deoarece refuzase să-și renege tatăl și familia. În afara unei case dărăpănate - atât le mai fusese permis să păstreze din averea familiei - nu avea nimic. Regimul îl dorea la pământ, iar el nu a vrut să se lase călcat în picioare. 

Pe vremea aceea statul era „mega-multinaționala” țării. Nu te puteai angaja decât la stat. Mai mult, erai obligat să lucrezi ceea ce ți se oferea. Cum nu avea „origine sănătoasă” i s-a alocat un post de îngrijitor la școala din sat. Excepțională recompensă pentru el! Imaginați-vă cum percepe asta un om provenit dintr-o familie boierească, una dintre cele mai înstărite din zona respectivă. 

Ce-ați fi făcut dacă ați fi fost în locul lui? Suferinzi fiind de boala comodității și a confortului, probabil că v-ați fi aruncat în ghearele balaurului asemeni milioanelor de oameni din vremea aceea. El nu a făcut asta! A refuzat comunismul cu fiecare por. Într-adevăr, nu pe față. Văzuse în copilărie la tatăl său că astfel jocul e pierdut din start, iar el dorea să-l câștige. Așa că a mers „pe mâna regimului”. A acceptat postul, dar n-a profesat nicio secundă. Banii de salariu îi dădea unei femei de serviciu care era bucuroasă că poate să încaseze două venituri. Astfel figura ca salariat. În timpul rămas astfel liber a pus la punct, pentru început, o rețea paralelă de distribuție a bunurilor care nu se găseau. Bișniță i se spunea în limbajul vremii. Pe măsură ce România se înfometa a pus la punct o distribuție paralelă de legume, fructe și alte bunuri. Avea oameni pe care-i aproviziona în câteva piețe strategice. Achizițiile le făcea direct de la țărani sau, țineți-vă bine! - de la stat. Îl căutau șoferii care transportau marfa și, în schimbul unui bănuț rotund, „pierdeau marfa” în curtea lui. Era extrem de discret. El era omul din spate. În piețe avea „țăranii lui” care erau bucuroși să vândă întrucât câștigau enorm, iar în spate avea oamenii care, la fel, erau bucuroși că le ia cineva marfa și primesc la schimb bani gheață. Imaginați-vă că în comunismul ăla cenușiu, „omul de serviciu de la școală” învârtea banii cu furca. Desigur, viața asta îl costa destul. Plătea tot felul de taxe de protecție: de la directorul școlii până la șmecheri de-ai sistemului. Și cum în anii 80 era penurie alimentară, șpaga în produse pe care o dădea era binecuvântată de toți cei din sistem care-i acopereau spatele. Taxele nu le vedea ca pe pierderi, ci ca pe oportunități care îi sporeau și mai mult cercul de cunoștințe. 

Din păcate n-a mai prins Revoluția. O boală neiertătoare l-a sfâșiat în câteva luni. În ciuda faptului că știa cei mai buni medici din țară, nu a mai putut fi salvat. Era septembrie, 1989. Soarta e uneori tare ticăloasă. Ne spunea că va pica Ceaușescu. Avea o imensă rețea de distribuție care nu se limita doar la legume. Făcea afaceri cu cafea, cu mirodenii(n-aveți habar la ce preț ajunsese piperul pe vremea aceea!) s.a.m.d. Fiul său trăia tot la periferie, controlând o halcă din comerțul cu blugi și adidași din București. N-o să mă întind cu povestea sa care este, cel puțin la fel de fascinantă. V-am spus-o cu altă ocazie.

Ceea ce vreau să înțelegeți e că se poate! Dacă unchiul ăla al meu a reușit să supraviețuiască atunci când totul era controlat de comuniști, a spune în ziua de azi că nu te poți rupe de niște multinaționale amarnice e cel puțin dubios. Cum să spui că e imposibil să trăiești pe picioarele tale? Eu cum o fac? N-am luat niciodată niciun sfanț de la stat, cu toate că aș fi putut s-o fac. Nu doar că nu m-am angajat, dar, mai mult, am refuzat orice colaborare cu statul. În ceea ce privește multinaționalele, unele dintre ele sunt sursa mea de profit. N-am nicio treabă, dar instituții mai ineficiente și mai incompetente decât ălea chiar că nu am văzut. Au capital? Cu grămada! Păi asta nu-i o amenințare, ci o oportunitate. La câtă incompetență e în multinaționale întotdeauna rămâne loc pentru un contractor extern.

În ceea ce privește piața de la noi, credeți-mă că e o lipsă crâncenă de competiție. Indiferent de domeniul pe care ai intra, competiția e anemică. Și-atunci? De unde toată această atitudine de sfârșit de lume? V-o spun pe șleau: din mult prea mult confort și din teama că ți-ai putea pierde acel confort. 

Au fost vremuri în care te ridicau noaptea și te băteau până când nu mai făceai diferența dintre realitate și vis. Vremuri în care torționarul putea să-ți facă orice, nimeni nu-l trăgea la răspundere. Erai fără apărare. Ce-ați fi făcut în acele vremuri? Dacă acum, când practic ai absolut toate oportunitățile, te plângi, într-o situație extremă ce ai face? Îți spun eu: suferind de boala confortului, vei face pactul. Și, culmea, tot tu vei fi cel care pierde.

Știu că e comod să faci revoluție din fotoliu, să citești ceea ce scriu revoltați ca mine și apoi, după ce ți-ai luat doza de anti-sistem, să pui mâna pe telecomandă și să-ți iei și porția de sistem. Dacă vă încadrați în categoria asta, gândiți-vă bine că sunteți pe calea greșită. Sunteți marfă ieftină pentru hidra care stă să apară. Și, cel mai bine pentru voi, cei care nu vă puteți lăsa de virusul confortului și al conformismului, ar fi să lăsați de-o parte anti-sistemul și să vă aruncați cu totul în sistem. Sistemul vă va asigura întotdeauna doza de confort pe care-o poate asigura majorității, iar în interiorul său veți avea întotdeauna „oameni la fel ca voi” și vă veți putea oricând justifica neputința. 

Calea pe care v-o arăt eu nu-i una ușoară. Din contră! Are însă avantajele sale. Când ești autonom ești altfel: lumea e mai frumoasă, viața se vede diferit. Știi care-s primejdiile, iar atunci când ești lovit, cel puțin știi de la ce ți se trage. Când te afli însă în cealaltă tabără, loviturile vin de nicăieri. N-ai timp să afli de unde sunt și care ți-e destinul pentru că destinul nu-ți aparține sau, dacă vrei, îți aparține într-o prea mică măsură. Ești asemeni oilor de la stână: poți fi mâncat de lup sau de către cioban. Asta e regula. 

Ceea ce vreau să vă mai spun e că nu există cale de mijloc. Așa cum o femeie n-are cum să spună că e doar „puțin gravidă”, la fel e și-n cazul vostru. N-ai cum să fii supus unei multinaționale și în același timp să fii independent. Să nu fiu înțeles greșit: una e angajat, alta e supus! A fi angajat presupune că îți vinzi munca. Ești aproape ca într-un business. A fi supus însă înseamnă a accepta toate prostiile care-ți vin de acolo. Spre exemplu, acceptarea de team-buiding-uri sau cursuri de pregătire în weekend, adică a unor activități cretinizante menite strict a te rupe de familie. Sau participarea la evenimente dubioase, de genul celor descrise în articolul anterior. Mai pe scurt spus, angajatul e cel care-și menține cu strictețe independența față de companie, prestând fix orele și munca pentru care e plătit, în timp ce supusul e cel care face ore suplimentare, repetă ca un papagal ceea ce i se spune, își pupă în cur superiorii etc. În timp ce angajatul este într-o căutare dinamică a unei oportunități mai bune de a-și vinde munca(adică are o gândire de tip antreprenorial), supusul nici măcar nu-și poate imagina ce-ar fi viața lui fără multinațională.

De ce vă spun toate acestea? O fac strict pentru a vă ajuta să despărțiți singuri apele. Ceea ce vă povestesc eu nu e o chestie teoretică. N-ar avea nicio valoare! Trebuie s-o rupeți cumva de viața voastră din trecut și să faceți în așa fel încât, pe zi ce trece, să deveniți mai autonomi. Nu-i nevoie de mișcări bruște, ci de chestiuni care trebuie făcute zi de zi, astfel încât într-un interval de timp să ajungi să fii independent. Dacă nu poți asta în vremurile de azi care sunt permisive, cu siguranță că în viitorul apropiat nu vei reuși. E ca la fotbal: trebuie să ai meciuri în picioare. Dacă trăiești cu spaima că te dă afară de la multinațională, mi-e teamă că blogul ăsta mai mult te încurcă. 

Încerc să fiu cât mai sincer cu voi, cei care mă citiți! Vremurile care se anunță nu sunt simple. Hidra își scoate iar colții. Ceea ce vedeți acum e doar partea frumoasă. Treptat, totul se va urâți și înrăutăți. Dacă acum aveți impresia că e greu, nici nu vă imaginați cât de greu va fi atunci. Citiți(sau recitiți) cât mai multe cărți despre mărturiile din pușcăriile comuniste, citiți Arhipelagul Gulag și Povestirile din Kolîma. Veți avea o idee despre cât de opresiv poate deveni sistemul. Însă, mai mult ca oricând, învățați să trăiți pe propriile picioare! E greu, dar aia e viața! Învățați că nimeni nu vă garantează nimic pe lumea asta, că tot ceea ce vi se spune sunt minciuni. Fiind autonomi veți înțelege bine toate acestea și, mai mult, veți gusta din bucuria de a trăi cu adevărat.

Nu în ultimul rând vă voi aminti că, da „sufletul nu plătește facturi și salarii”, însă el e scopul vieții noastre. Odată ce l-ai pierdut, ai pierdut totul! 

P.S. Niciunul dintre cei care-au fost pomeniți aici n-ar trebui să se simtă jignit de cele amintite. De aceea nu le-am dat numele, ci am citat din comentarii. Am făcut-o strict pentru a sesiza anumite aspecte care, de altfel, se regăsesc sub formă de locuri comune la nivelul întregii societăți.  nu în ultimul rând, am scris articolul de față pentru a-i ajuta pe cei care încă mai moțăie să se trezească! Dacă am reușit cel puțin pentru un om, pot spune că n-am scris în van!