Lume bună

Mai există ceva speranțe în țara asta. Iată primul gând pe care l-am avut după ce am participat la evenimentul organizat ieri de Editura Contra Mundum. Este vorba despre lansarea cărții lui Rod Dreher, „Să nu trăim în minciună”, lansare la care a participat autorul, aflat la prima sa vizită în România.

Despre cartea lui Rod Dreher am spus câte ceva în urmă cu două săptămâni. Despre ceea ce s-a discutat acolo, cu siguranță că veți avea posibilitatea să aflați întrucât evenimentul a fost filmat și, probabil, întreg conținutul va fi disponibil undeva. Astfel încât nu-mi mai rămâne decât să vorbesc despre sentimentele pe care le-am avut eu, ca simplu participant acolo.

În primul rând, a fost îmbucurător că au fost mulți oameni. Vă spun sincer că nu mă așteptam să văd atâția oameni de bună credință în același loc. Fiind otrăviți zilnic cu „corectitudinea politică”, aproape că nici nu mai credem că mai există oameni normali printre noi. De aceea am ajuns în situația hilară de a fi surprinși observând că cei ca noi încă există. Știți, e acel sentiment care te încearcă atunci când constați că tu exiști, în ciuda faptului că diavolii lumii acesteia îți spun continuu contrariul. 

De asemenea, a surprins calitatea publicului de acolo. Oameni de bun simț, care au impus evenimentului o ținută de excepție. Toată lumea venise pentru a asculta ceea ce se vorbește, astfel încât s-a auzit perfect chiar și din colțurile cele mai îndepărtate ale curții. De fiecare dată când mergi la câte un eveniment de acest tip te confrunți cu multiple probleme: ba unul și altul au altceva de discutat, ba prea multă lume se foiește, ba unii sunt veniți pentru a se băga în seamă s.a.m.d. Știți bine sentimentul de disperare care te cuprinde atunci când nu te poți concentra asupra celor pe care le are de spus vorbitorul pentru care te afli acolo. Ei bine, aici n-a fost cazul. Nu exagerez dacă spun că a fost un public excepțional. Toată lumea a fost calmă și, în ciuda dorinței multora de a lua un autograf de la Rod Dreher, nu a fost îmbulzeala specifică unor evenimente similare. Oamenii s-au așezat civilizat la coadă și au așteptat liniștit să le vină rândul. De-a dreptul remarcabil.

Și-acum voi pătrunde ceva mai adânc în problematică. La o primă vedere ne-am putea totuși întreba cum de-am ajuns să așteptăm ca un american să vină să ne spună cum să ne protejăm. Un american ortodox, într-adevăr, dar unul care poate fi suspectat de lipsa unei profunzimi pe care-o ai uneori nativ, ca trăitor într-un spațiu eminamente ortodox, în care încă din copilărie ți se imprimă anumite valori. Cum de-a ajuns un american să ne învețe pe noi cum să rezistăm hidrei inumane, bazându-ne pe ortodoxia noastră? Iată o întrebare.

Un răspuns îmi vine rapid în minte: e o binecuvântare că există acest om. SUA este o țară aproape acaparată de stângism. În ciuda opoziției de acolo, ideologia câștigă zi de zi alți adepți. Rod Dreher este asemenea unui martor al unui război în desfășurare, martor care le atrage atenția celor superficiali care trăiesc cu credința falsă că pe ei nu-i poate atinge acel război. Dreher e asemeni luptătorului din linia întâi care vine și, pragmatic, ne spune că nu e de joacă. Desigur, unii dintre noi suntem conștienți de asta. Însă cei mai mulți cred că totul e o scorneală de-a „conspiraționiștilor care văd dușmani peste tot”.

Am o veste proastă pentru cei care încă mai cred în retorica imprimată de media „main stream”: până acum s-a dovedit în nenumărate cazuri că faptele prezentate de către așa-zișii conspiraționiști au fost versiuni soft ale elementelor care se petreceau în realitate. În vremea comuniștilor „conspiraționiștii” erau cei care spuneau că în Vest se trăiește mai bine. De fiecare dată retorica utilizată de putere contra contestatarilor este cea a „conspirației”. Și de fiecare dată se dovedește că puterea minte!

Revenind la Rod Dreher, aș mai aminti un aspect pe care-l simt din ce în ce mai des: mulți cred că la noi comunismul dur a fost cel de pe vremea lui Ceaușescu, ceea ce e complet fals. De fapt totul e invers: versiunea de comunism a lui Ceaușescu a fost una soft, cu tendințe mai mult naționaliste. Ceaușescu n-a mai bruiat posturile Europe Liberă și Vocea Americii, a eliberat toți deținuții politici și în timpul perioadei sale n-au mai fost omorâți oameni pentru convingerile lor politice. Singurul caz de „dizident” care a murit în pușcărie este cel al lui Gheorghe Ursu. Sunt totuși câteva probleme aici, cea mai vizibilă fiind cea că Ursu n-a fost omorât de un individ din sistem, ci de un deținut de drept comun asupra căruia există suspiciunea că ar fi fost informator. De asemenea, mie nu mi-e clar statutul de dizident al lui Ursu întrucât n-a ieșit în piața publică să se împotrivească sistemului, ci a avut niște înregistrări „neconforme” pe casete. Chiar și trecând peste elementele discutabile i presupunând că Gheorghe Ursu a fost omorât de regimul Ceaușescu, cum se compară un mort din perioada amintită, cu cei aproape un milion de morți din perioada stalinistă? Adevăratul comunism a fost cel din perioada 1947-1965, atunci când întreaga elită politică a țării a fost decapitată fără milă. Pe atunci oricând era posibil să te trezești cu „Volga neagră” la poartă care să te ridice în miez de noapte pentru totdeauna. 

Varianta de comunism care se pune acum la punct în SUA și peste tot în lume este una de sorginte bolșevică, exact ca cea care ne-a chinuit pe noi timp de douăzeci de ani. Chiar dacă Dreher vorbește despre un „totalitarism de catifea”, nu trebuie să ne lăsăm furați de aparențe: „catifeaua” e cea care se arată acum, urmând ca, după cucerirea „redutei”, să se intre cu politica dură în acțiune, exact așa cum am avut noi în anii '50-'60.

Întrebarea pe care și-au pus-o probabil toți participanții la eveniment este probabil cea referitoare la posibilitatea evitării unui asemenea scenariu. Sunt două variante. Prima modalitate este cea a respingerii din fașă a manifestărilor progresist-comuniste. Ea nu înseamnă doar „votul împotrivă”, ci asumarea luptei, respingerea fățișă a ideilor tembele pe care le propune noul totalitarism. Degeaba încerci să „lupți cu votul” în condițiile în care nu ai curajul să-ți asumi ferm o poziție. Amintea Dreher despre angajații din Polonia ai unor corporații americane terorizați de faptul că li se cere să participe la evenimentele LGBT din companie. Acei angajați nu-s de acord cu ideologia LGBT, dar se tem că prin refuzul lor își vor pierde locul de muncă. Întrebarea e simplă. Ce preferi să-ți pierzi: locul de muncă sau sufletul? E o iluzie că le vei putea păstra pe ambele lăsându-te călcat în picioare. Mai degrabă îți exprimi clar opinia și, dacă ești dat afară, dai în judecată compania pentru discriminare. Alternativa acceptării ca otrava să-ți intre cu ușurelul în corp nu are decât o singură finalitate: otrăvirea și moartea ta spirituală. Și, de asemenea, așa cum arată Dreher, poate că, atunci când te confrunți cu așa ceva, mai bine te-ai gândi că ar fi timpul să-ți faci propria ta companie care să aibă printre clienți(și angajați) oameni ca tine.

Iată-ne atingând elementul esențial despre care vă tot vorbesc de atâta amar de vreme: pentru a supraviețui vremurilor care vin aveți nevoie de o comunitate. Societatea de azi ne vrea atomizați pentru că omul singur, atomizat, e o pradă facilă pentru mașina de tocat oameni. N-ai cum să reziști fără o comunitate care să se strângă ca un scut în jurul tău și al cărei scut să fii, la rândul tău. O comunitate e cea care ne pregătește pentru ce e mai rău și ne poate oferi o cale de supraviețuire în lumea care vine. 

În final doresc să mulțumesc Editurii Contra Mundum pentru minunatul eveniment la care am asistat. E fantastic să nimerești într-o așa oază de normalitate atunci când credeai că totul e pierdut. Nu, nu-i nimic pierdut. Trebuie doar să strângem rândurile, să ne întărim legăturile dintre noi pentru a face față tăvăligului care, iată, devine din ce în ce mai diabolic și mai totalitar pe zi ce trece.