Afganistan, cheia viitorului

Nu-i oare ciudat cum se întoarce istoria? De fiecare dată Afganistanul a îngropat imperii, sacrificându-și propria pace în războaie care păreau pierdute din start. Ce fel de oameni sunt aceia? Ce fel de lume e aceea? Sunt întrebări care parcă nu ne dau pace, în ciuda faptului că țara aceea, de la patru mii de kilometri distanță, pare a fi în altă lume. Însă e tot lumea noastră, iar interesul pe care-l avem ține de instinctul care ne spune că tot acel război de pe tărâmuri îndepărtate este și despre noi. Deznodământul său, într-o măsură mai mică sau mai mare, ne va afecta pe noi. 

Mi-am pierdut ultimele zile citind analize publicate peste Ocean. Tonul este, în cazul majorității covârșitoare, pesimist, lumea critică prestația jalnică a lui Biden și mulți vorbesc despre necesitatea înlocuirii sale de la Casa Albă. Sunt sătul de toate șabloanele de acest tip. Și la ei, ca și la noi, după încleștarea electorală, dobitocii constată că au votat un bou. Și că nu le mai convine, „că au fost mințiți”. Așa cum noi părem a descoperi acum că avem un retardat în fruntea țării, la fel și ei sunt nemulțumiți că au un ramolit. Doar că, ceea ce nu înțeleg ei e faptul că ramolitul ăla corupt până-n măduva oaselor nu-i el. El a fost împins în față pentru că e o păpușă numai bună de manipulat de personajele dubioase ale politicii americane precum familia Clinton, Obama s.a.m.d. Să trecem însă peste amănunte și să dăm praful la o parte pentru a putea observa mai bine ceea ce ne interesează, anume Afganistanul.

Spuneam că e o ironie a istoriei și știți bine de ce. Așa cum URSS a încercat să găsească în Afganistan o  cale către mările calde, la fel și SUA a încercat cu disperare să pună piciorul cât mai aproape de pământurile „Centrului”. Și iată că am dezvăluit cumva latura metafizică a luptei care se dă de când lumea: cea dintre apă și pământ. Exact ca cele două elemente fundamentale care ne definesc lumea sunt și oamenii. Avem oameni de pământ și oameni de apă. Iar oamenii descriu națiuni care, la rândul lor sunt națiuni pământene sau navale. Nu-i greu de înțeles, de exemplu, că americanii, englezii sau, în vechime, fenicienii și venețienii reprezintă națiuni de apă. La fel cum rușii, nemții sau chinezii reprezintă națiuni ale pământului. Confruntarea dintre cele două elemente este una dură, dând dinamismul lumii acesteia. Fiecare dintre elemente își dorește distrugerea totală, lichidarea celuilalt.

Având categoriile implicate în conflict, trebuie să înțelegem care sunt și cele mai sfinte puncte ale lor, polii lor spre care, de fiecare dată, tinde partea adversă în încercarea de a-l lichida pe celălalt.  Avem așadar un centru al apelor și unul al pământului, definite ca fiind punctele cele mai îndepărtate de elementul  contrar. Punctul din lume cel mai îndepărtat de uscat se află în provincia chineză Xinjiang, undeva la granița dintre China, Kazahstan, Rusia și Mongolia. 

Iată cum, prin prisma situării față de centru, Afganistanul devine brusc un punct de interes strategic, o anticameră a „centrului pământului”. Dincolo de interesele SUA, ocuparea Afganistanului începe să aibă sens doar din acest punct de vedere. Având vecini denatură telurică, precum Pakistanul, Iranul,Turkmenistan, Tadjikistan, Afganistanul este un punct cheie în orice ecuația care-și dorește acapararea pământului. Există însă o forță de compensație teribilă a acestor adevărați „gardieni ai pământului” care, pur și simplu, nu pot fi învinși. Cum altfel putem explica imposibilitatea celor mai sofisticate armate de a învinge o mână de bărboși care par conectați la surse supranaturale de energie și vitalitate?

În mare, ceea ce spun până acum este confirmat de un analist care știe ce vorbește. Graham Fuller este fostul șef al stației CIA din Kabul și fost  vicepreședinte al National Intelligence Council. Într-o analiză în care pare ține partea actualei administrații americane, Fuller afirmă că: „Întreaga concentrare a Washingtonului pe Afganistan a avut foarte puțin de-a face cu stabilirea unei societăți mai bune pentru afgani. Motivul profund al invaziei americane și a îndelungatei ocupații a fost acela de a stabili un punct de sprijin militar și geopolitic în Asia Centrală, chiar la granițele Rusiei și Chinei”. Iată „atracția centrului”!

 Însă Fuller este critic la adresa acestei poziții de cucerire, apărate la unison de neoconi și de neoliberali, atrăgând atenția asupra sfârșitului epocii „jandarmului mondial”. În ceea ce privește Afganistanul, sarcina pacificării sale revine Chinei și Rusiei care, de asemenea, trebuie să reducă extremismul societății. Pare ciudat că întreaga sarcină de normalizare religioasă revine unei forțe considerate la unison ca fiind extremistă, anume talibanii. Este însă vorba de o nouă față a talibanilor. Cu siguranță în Afganistan nu se va pune mult timp de-acum încolo problema unei liberalizări așa cum o și-o imaginează americanii sau, de ce nu?, chinezii. Societatea va rămâne una tradițională, însă fără excesele pe care le-am văzut în trecut. Chiar dacă vom mai asista la câte-o lapidare publică, sau la execuții publice, treptat, societatea își va reveni la normalitatea sa. Iar integrarea sa în BRI(Belt and Road Initiative) este văzută de Fuller ca un pas de dorit.

„Ne place sau nu, o caracteristică cheie a noii „geopolitici post-americane” va fi revenirea la o stare mult mai normală din punctul de vedere istoric al afacerilor globale în care sunt implicați mai mulți jucători. Și în acest caz, mai mulți jucători vor avea influența determinantă asupra viitorului Afganistanului, probabil unul mai bun. Realitate este că toate cele trei țări pe care SUA le percep ca dușmani - Iran, Rusia și China - împărtășesc în realitate aceeași viziune cu Washingtonul în ceea ce privește viitorul Afganistanului: stabilitatea și sfârșitul vărsării de sânge și al jihadismului. Însă toate aceste trei țări sunt unite într-o opoziție puternică față de intervenția și dominația americană în Afganistan”

Concluzia analizei lui Fuller este una de-a dreptul usturătoare pentru toți filfizonii politici de la Washington sau pentru servitorii lor de prin (încă) națiunile vasale ale împăratului gol: „Sperăm că este începutul unui semn de realism mai mare din partea gânditorilor geopolitici din Washington cu privire la noile limite ale puterii americane. Și nevoia unei viziuni mai modeste a ceea înseamnă cu adevărat interesele americane”.

Este exact ceea ce vă spuneam în articolele trecute: Sfârșitul Imperiului American. Rând pe rând, bastioane externe de-ale sale vor crăpa, lipsa finanțării se va intensifica și o criză teribilă va cuprinde întreaga Americă și întreaga lume. Toți cei care se sprijină pe SUA sunt în pericolul de a cădea în groapa cu jar a „purificării”, precum lupul din „Capra cu trei iezi”. Cam în această cheie ar trebui să înțelegeți noile dezvoltări ale lumii.

Spre exemplu, vizita lui Merkel la Moscova, ultima din mandatul ei, este una profund simbolică. Apropierea dintre cele două națiuni ale pământuluiîncepe să se vadă, distingându-se deja mugurii unei oopoziții la puterea care se ridică, anume China. Asta pentru că Pământul nu acceptă „națiuni total dominante”, așa cum tinde să devină China. Pământul, atunci când câștigă lupta cu apele, își găsește lesne tensiuni interne pentru a nu permite un imperiu global al unei rase.

Pentru noi, apropierea ruso-germană nu e deloc o veste pozitivă,mai ales dacă ținem cont că la fiecare înțelegere dintre Berlin și Moscova noi am plătit cu pământul și sângele țării. E bine să nu uităm lecțiile istoriei și să ne pregătim pentru provocările prezentului.

Din păcate întreaga noastră clasă politică e infectată de un ramolisment tembel, așa cum a fost mereu de-a lungul timpului. Mai mult, la fel ca-n anii 40, avem la putere un neamț încăpățânat, cretin și corupt până-n măduva oaselor care însă n-are habar pe ce lume trăiește. De obicei, acesta este un setup dezastruos pentru România.

Ceea ce însă vreau să le transmit tuturor „americaniștilor” de-aici este că lumea lor începe să se dărâme. Unii simt asta și încep ușor, ușor să-și îndrepte bagajele către un europenism ideologic puchinos. V-o spun încă de pe acum:nu va mai exista SUA pe care o știți, la fel cum nu va mai exista UE. Absolut totul se va reseta, iar nimănui nu-i va conveni cum. Mai sunt trei ani și jumătate!

Chiar dacă vi separe că forțele naționale(Afganistan, China, Rusia,Pakistan) au învins hegemonul globalist în lupta de 20 de ani, realitatea e puțin schimbată. În fapt SUA reprezenta „globalismul pe stil vechi”, acela în care o putere făcea tot ce-i trecea prin cap câte unui „Cecil Rhodes” al său. Chiar cu riscul de a vă plictisi, o să vă mai povestesc puțin despre ceea ce vine pentru a vă facilita  înțelegerea contextul istoric în care ne aflăm.

Revoluția Franceză, în ciuda caracterului său revanșard față de trecut, nu a schimbat în realitate nimic în politica externă. A copiat instinctual Vechiul Regim. Obiectivele Franței au rămas aceleași, poate chiar mai belicoase. Regimul bolșevic nu a schimbat nimic față de vechea politică externă a țarilor ruși. La umbra internaționalismului promovat de ideologia comunistă se ascundea tot dorința de acaparare a Rusiei Țariste. Mai mult, comunismul, alături trădarea Estului de către marie puteri, le-au permis rușilor să-și ducă la îndeplinire idealul panslavist. Putem spune că cele două experimente comuniste(cel francez și cel rusesc) au fost încercări de resetare comunistă a lumii. Cel rusesc - o perfecționarea Revoluției Franceze - urmărea globalizarea sub forma înhățării pe rând a a unor hălci de lume cărora apoi li se făcea reeducarea în intestinele imperiului pentru a sfârși ca rotițe ale unui sistem infernal. În ciuda rezultatelor remarcabile(România a stat în interiorul lagărului socialist cu toate că în 1945 doar 1% îi agreau pe ruși și mai puțin de 3% aveau un atașament pentru „valorile comuniste”) ceva nu funcționa. Mecanismul nu se învârtea uniform și, după cum s-a văzut, a început să dea rateuri economice. 

După căderea URSS, SUA a devenit forța dominantă a planetei având ca obiectiv implementarea unui globalism aparent fundamentat pe capitalism și valorile democratice(când citiți cuvântul „democrație”, nu uitați că e o altă denumire a comunismului). Era o preluare de leadership dela URSS. Din același scenariu e și proiectul UE.  Jocul de-a jandarmul mondial, punerea în aplicare a hachițelor unor trepăduși de prin diversele think-tank-uri și greșelile imposibil de evitat atunci când alegi benevol un rol de „responsabil mondial”, toate acestea și multe altele au contribuit la sleirea SUA, care acum se află în situația URSS de după retragerea din Afganistan. E o chestiune care a fost orchestrată atent. Președinția lui Trump a fost gândită ca o „excentricitate” menită a-i face pe americani să se uite strict în curtea proprie, unde țara scârțâie din țâțâni. Infrastructura e varză, economia e o imensă fraudă ajunsă la fundul sacului public, iar poporul o imensă armată de boschetari. MAGA, strigătul disperat al lui Trump, a avut strict rolul de a trezi baza profundă a țării, ceva de genul: n-avem treabă cu lumea, ci numai cu noi. Înlăturarea lui Trump a avut rolul de a radicaliza baza și de a-i liniști pe „internaționaliști”. Iată însă că „hegemonul” Biden retrage trupele haotic de pe câmpul de luptă. Ai săi urlă, dar mult mai încet decât dac-ar fi făcut-o Trump. Iar tataia Biden va face mult mai multe din foaia de parcurs dată lui Trump decât ar fi putut face Trump însuși.

Dar care e acea „foaie de parcurs” - mă veți întreba. E rezdruncinarea lumii. Locul SUA va fi preluat de „comunitatea internațională”, punându-se bazele multipolarității. Pare mai democratic. Așa e, însă multipolaritatea e impunerea ideologiei comuniste de sus în jos. E de fapt un comunism-globalist al relațiilor internaționale. Ceea ce veți vedea în continuare va fi o legare și mai mare a statelor naționale de centrii magnetici regionali, creșterea interdependenței și impunerea treptată a unor „valori universale”. Asta în timp ce toată lumea sărbătorește „moartea tiranului”.

Mă opresc aici, promițându-le celor interesați de subiect că voi mai reveni cu informații.