Ceea ce contează e ieşirea din letargie

Dacă nu aţi ctit articolul de ieri, vă invit să o faceţi acum, înainte de a citi ceea ce urmează. Nu de alta, dar aş vrea să înţelegeţi cu exactitate ceea ce vă spun în continuare.

Reacţiile primite au fost cele la care mă aşteptam. Mulţi au spus că e foarte corect ceea ce spun, iar alţii au început să-mi înşire tot felul de motive pentru care spusele mele sunt neaplicabile: ba că s-a scumpit benzina şi drumul către un asemenea teren ar fi scump, ba că agricultura e grea, ba că oricum s-ar putea ca proprietăţile să fie confiscate etc. Mă aşteptam la aceste reacţii.

Ceea ce vreau însă să subliniez este o constatare amară, anume că cei care au acele poziţii diametral opuse au un element comun: toţi suferă de aceeaşi letargie. Lăsaţi-mă să vă explic. I-aş întreba pe cei care au fost de acord cu cele spuse de mine dacă, în cazul în care nu se ocupă cu grădinăritul, au făcut ceva concret în direcţia asta imediat după ce şi-au exprimat acordul faţă de articolul meu? Desigur, nu era timp şi, în plus, ieri a fost duminică. OK, aşa e. Doar că, dacă aş relua întrebarea peste una două sau şapte luni, mi-e teamă că răspunsul ar fi similar. Ce înseamnă asta? O lipsă cronică de capacitate de acţiona. 

În cazul celor care mă critică este vorba despre aceeaşi incapacitate de a acţiona, doar că manifestată într-un mod asumat. Deja în cazul lor lupta din fotoliu e o adevărată doctrină care poate fi justificată din orice poziţie.

Nu mi-o luaţi în nume de rău, nu vreau să critic pe nimeni! Vreau doar să vă arăt la lumina zilei diavolul care vă chinuieşte. Oare nu e ciudat că atunci când prezint ameninţările radicale care ne pândesc, aceeaşi oameni care apărau „poziţia fotoliului” vorbesc vehement despre soluţii radicale precum „retragerea în pădure” sau „lupta în munţi”? Pentru că e vorba de un eveniment îndepărtat, scot cu foarte mare uşurinţă scenarii radicale, dar asta deaorece se gândesc(sau sunt siguri) că atunci se vor găsi alţii care să adopte „agenda radicală”, agendă cu care ei ar fi deplin de acord, dar de pe aceeaşi poziţie din fotoliu. Înţelegeţi? Aici e perversiunea comodităţii. 

De fapt, ca trăitori ai timpurilor acestora, am devenit adepţii confortului. Hmm, nu adepţi, ci sclavi ai săi! Orice ameninţare la adresa propriului confort pare o ameninţare existenţială. Dacă un politician anunţă că de mâine nu se va mai găsi pâine în magazine, cetăţeanul va înnebuni de disperare: „Cum adică să nu mai fie pâine? Ni se ia chiar şi asta?”. Ar putea să cadă guverne de la o asemenea decizie.

Mă întreb însă sincer, de ce oare oamenii nu s-ar gândi că, până la urmă, o asemenea reglementare ar fi bună în sine? Am fi astfel nevoiţi să ne facem pâinea în casă, renunţând la toate mizeriile care se bagă în pâine. Am trăi, altfel spus, aşa cum trăiau oamenii de când se ştiu. Pâinea se făcea în casă. N-ar fi mare lucru.

De fapt ar fi devastator! Ar fi o lovitură teribilă în ceea ce priveşte confortul cu care ne-am obişnuit. Cum adică să-ţi faci singur pâinea? Cum adică să frămânţi aluatul cu mâna? Mai poate face cineva asta acum? E o nebunie, nu-i aşa? Vedeţi? Demonul a ieşit la din nou la lumină. 

E bun confortul? Sigur că da, doar ăsta-i motivul pentru care ne-am îndrăgostit de el. De ce să mai consumi energia când poţi ca din două clăpăceli de telefon să-ţi comanzi tot ce-ţi doreşte sufletul? De ce să fii atât de prost încât să munceşti în loc să stai şi, eventual, să bei o bere înjurând în faţa ecranului? 

Însă, v-aş întreba nevinovat un lucru cât se poate de logic: la ce e bună această „conservare a energiei” pe care o tot invocăm în raport cu propriul confort. Telefonul e bun că nu trebuie să te mai duci la celălalt cap al oraşului(al ţării, al lumii) pentru a vorbi cu cineva, scutind astfel timp şi efort. Maşina(luată ca termen generic) e bună pentru că putem ajunge repede oriunde, scutind timp şi efort. Supermarketul dela colţ, de asemenea, ne scuteşte timp şi efort. Toate electrocasnicele, toate device-urile şi tehnologiile fac acelaşi lucru: concurează pentru confortul nostru, scutindu-ne de timp şi de efort. 

Dacă am măsura un om din ziua de azi cu unul de la începutul secolului trecut, am putea limpede constata că, din punctul de vedere al utilajelor de care dispune, economiseşte infinit mai mult timp şi efort. Asta pentru că o groază de tehnologii concurează la desăvârşirea confortului său. Este adevărat sau nu? 

Nu mă poate contrazice nimeni că, în ciuda timpului economisit, suferim de o teribilă lipsă de timp. La fel în ceea ce priveşte energia: cădem seara sleiţi în pat, cu toate că o asemenea „secare energetică” nu este justificată. În timp ce omul începutului de secol XX ara cu boii, omul contemporan nu mai face nimic. Şi, cu toate acestea, omul de atunci avea timp şi energie, nu cel de acum. Avem confort, dar de fapt nu avem nimic. 

Priviţi în faţă realitatea pe care v-o expun deoarece ea este principala tară care ne duce spre pierzanie. Lipsa unei preocupări reale, amânarea la nesfârşit, lupta inutilă pentru conservarea confortului, toate acestea, puse cap la cap, sunt micile noastre războaie spre pierzanie. Adevărul e că ne putem recâştiga timpul nostru adevărat, ne putem recuceri energia reală şi putem redeveni noi înşine prin renunţarea treptată la confort. E adevărul supărător aproape imposibil de asumat de către lumea contemporană. 

Însă nu e decât o singură soluţie, o unică ieşire: gândiţi dincolo de comoditatea telefonului, de puful fotoliului, dincolo de atmosfera călduţă cu care aţi fost obişnuiţi! Nu există altă cale pentru a ieşi din letargia care v-a cuprins.