Fronturile statului subteran

Am destule pentru azi, astfel încât vă spun de la început să vă luați o pauză de vreo 20 de minute pentru a digera cele pe care le vom discuta în continuare. Așadar, dacă vă voi spune că „Pacea e Război” veți înțelege în ce scenariu ne aflăm? Sunt câțiva factori care ne vor da lumea peste cap, dar apariția lor nu e deloc întâmplătoare. Mai mult, aș spune că istoria e cea care ne arată că nebunia și prostia sunt ultimele monezi de schimb ale imperiilor. De aceea e necesar să le introducem  în ecuație.

Să scoatem absurdul în afara legii

Vreau să mă pronunț cât se poate de clar încă de la începutul articolului: indiferent cine va câștiga alegerile prezidențiale - dacă s-or organiza până la urmă - respectiva persoană nu are nici pic de legitimitate, iar alegerile ar trebui anulate și revenit la normalitate, adică la desfășurarea turului 2 de scrutin al alegerilor din decembrie. Este singura șansă de întoarcere la bun simț. Nu există absolut niciun fundament pentru recunoașterea actualelor alegeri!

Pe ce lume trăim? (III)

Iată că ne-a mai rămas un singur punct de acoperit din micul nostru serial: ceea ce urmează să se întâmple. Cumva, e o luptă crâncenă, dar care nu e război decât dacă treburile scapă de sub control. Războiul poate apărea strict accidental și doar dacă rudimentarii sunt lăsați să-și facă de cap. Însă, așa cum vom vedea, opțiunile acestora sunt limitate de corsetul economic al noii lumi. 

Pe ce lume trăim? (II)

Articolul de ieri a avut un impact teribil, motiv pentru care mă bucur deoarece asta înseamnă că cei care mă citesc vor să înțeleagă lumea așa cum e, nu cum e marketată. Și, cum sunt câteva chestiuni care-au fost sărite de subsemnatul, dar și anumite chestiuni ridicate de câțiva cititori, articolul de azi îl consider un petic al celui de ieri. Să începem așadar cu ceea ce n-am reușit să atac ieri.

Pe ce lume trăim?

Am încercat în zadar să mă uit la interviul pe care Cristache i l-a luat lui Ciolacu. E ceva imposibil! Știți care e sentimentul? Acela că ai în față un om matur ca înfățișare, dar al cărui creier a rămas undeva pe la clasa a III-a Z. Vocabularul său e extrem de limitat, stilul de exprimare bolovănos și perfect previzibil, uneori atât de previzibil încât nu-ți vine să crezi cât e de prost. Iar ceea ce te disperă e faptul că minte. Minte înfiorător și prostește, minte fără stil, e ceva care, pur și simplu, te cutremură până la scârbă. Te uiți la el, îl vezi matur, dar nu-ți vine să crezi că ai un prost atât de oligofren în față. 

Moneda viitorului

Trump a părut foarte deranjat de posibilitatea lansării unei monede alternative la dolar, amenințând cu „sânge pe pereți” în cazul în care cineva ar îndrăzni să încalce statutul dolarului. Doar că ideea unei alternative, cu toate că era așteptată de multă lume, s-a pierdut prin discuțiile de pe marginea întâlnirilor BRICS. Adică mult înainte de amenințările lui Trump. Motivul e mai mult decât simplu: acea monedă deja există.

Voi ne-ați condamnat pe noi, dar condamnarea voastră va fi groaznică!

Am ajuns din nou ca-n vremea colectivismului. Există un Minister al Adevărului, un organ de cenzură care taie și spânzură tot ce mișcă „nealiniat la ideologie”, o miliție plină de Marinici care tăvălesc oamenii nevinovați în proceduri abuzive, o lume a cărei principală lege este fărădelegea. Totul e întors pe dos, totul e prezentat absolut invers în lumea în care minciuna e principalul vector al politicii. 

Cea mai mare spălare de creiere a istoriei

Când vorbim despre spălarea de creiere ne gândim automat la stalinism, la maoism sau, mai recent, la regimul din Coreea de Nord. Sunt șabloane care ne-au fost cumva implantate în creier de realitățile istorice pe care le-am tot citit sau despre care discutăm. Comun tuturor spălărilor de creiere amintite este faptul că operațiunea se desfășoară într-un mediu tiranic, strict controlat. În URSS-ul stalinist nu aveai acces la informații din exterior, la fel ca și în China lui Mao. Izolaționismul asigură un setup teribil de bun operațiunii de spălare pe creier. Din acest punct de vedere, operațiunile specifice nu mai au niciun secret, devenind oarecum banale din punct de vedere teoretic și practic.

Ce ne spun rebelii Houthi despre SUA?

Rebelii Houthi sunt niște desculți. Nu doar la figurat, ci și la propriu. Veșnic oprimați din cauza apartenenței la ramura șiită a islamului, Houthi au avut parte de numeroase abuzuri de-a lungul timpului. Despre crimele monstruoase făcute împotriva lor chiar și acum câțiva ani, presa n-a avut timp să scrie, preferând să tacă asurzitor. 

Ce sistem este mai potrivit?

E timpul să ne întoarcem la „masa de proiectare” pentru a înțelege una dintre cele mai mari minciuni ventilate de-a lungul timpului, cu care sunt îndoctrinați copiii și la care adulții aderă fără probleme. Este vorba despre așa-zisa democrație. „Teoria”, care a devenit oficial-obligatorie, spune că democrația este condiția prosperității, că în societățile democratice oamenii sunt fericiți, în timp ce în cele dictatoriale sunt săraci și nefericiți. Să presupunem că suntem de acord, dar înainte de toate, ar trebui să înțelegem că nu există o definiție clară a democrației și că nu este o falie între democrație și dictatură. După cum am văzut recent la noi, în ciuda unei aparențe democratice, avem de fapt o dictatură în care jigodii precum Enache sunt aruncate în față. Dar să nu ne împiedicăm de proști întrucât discuția e mult mai complexă.

Ne salvează americanii!

Am tot auzit retorica asta idioată. Și, de fiecare dată, le-am spus celor care repetau inepția că atâta vreme cât poți crede așa ceva ești demn de milă. Sau, mai pe șleau spus, ești idiot. Nu cred că există o caracterizare mai corectă pentru credințele oligofrene în „forțele externe ale binelui”. 

„Jos Georgescu!” - programul de țară al României

„Am ajuns ca România” - este titlul unui editorial din presa greacă. Nici nu mai contează ce scrie acolo, titlul spune totul. Peste tot în lume, modul absolut amatoricesc și arbitrar în care o putere coruptă și ilegitimă a interzis brutal dreptul de a alege și a fi ales a ajuns caz școală. Și nu numai în presă, ci și în mentalul colectiv. Iată că, după treizeci și cinci de ani de la Revoluție, România redevine sursa de vești negative a lumii. 

Românii și revoluția

Am atacat de mai multe ori subiectul, dar trebuie pus punctul pe i. În ultimele ore au tot apărut revoluționari de carton pe canalul meu, tot felul de dubioși care mă trag de mânecă reproșându-mi că „nu mă implic”. Sunt două categorii aici. Din prima fac parte frustrații de fotoliu, care au impresia că fac revoluții cu petiții, click-uri, like-uri și comentarii acide, după care, probabil, trag o țuică pentru întregirea satisfacției întrucât, iată, „au răsturnat iar lumea”. De partea cealaltă sunt cozile de topor ale sistemului care acționează exact cum au făcut aseară: au început să arunce cu sticle, au scos ceva panaș, după care au făcut un foc așa, cât să fie de efect și pentru a permite jandarmilor să intre în mulțime. Cunosc tactica.

De ce trebuie să spunem NU?

Ticăloșia sistemului Soros - care a acaparat și sufocat România - a ajuns atât de mare încât acum plătesc peste tot pe unde se poate pentru propagandă. De exemplu, cineva mi-a atras atenția asupra unui reportaj cu unii care se întorceau din Coreea de Nord și mulțumeau bălos Europei „pentru că ne-a primit în interiorul ei”, recomandându-le tuturor să „aibă grijă ce votează”. Vomitiv de-a dreptul! Propaganda asta e atât de jegoasă și-o văd în atâtea locuri încât efectiv mi se face lehamite. În paralel, sursele care gândesc independent sunt catalogate pro-ruse și, conform unui ordin de-al covrigarului, în scurt timp vor fi cenzurate. Asta e „libertatea”, ăsta e „pro-europenismul”.

Cum am ajuns în dictatura proștilor?

OK, am văzut pacienții de la urgențe încercând să răstoarne „ordinea constituțională”, l-am văzut pe Potra eliberat după ce a ales să tacă în fața procurorului și a instanței - cred că rușine mai mare nu există! - dar l-am văzut și „rearestat” după ce sistemul s-a asigurat că a șters-o din țară. Un spectacol de comedie mai mare nu există, iar cei care instrumentează asemenea bancuri amare au reușit să depășească în jos granița care delimitează prostia. Pur și simplu, limba română este insuficientă, nu mai are noțiuni cu ajutorul cărora să-i caracterizeze p-ăia care merg cu mascații la bătrânei de 90-100 de ani, pretinzând că ăștia vor să dea o lovitură de stat. Iar porcii bine furajați din zona „influencerilor opiniei publice” continuă circul așa-ziselor dezvăluiri.

Război al tarifelor?

Cred că am picat și eu în capcana cu tarifele introduse de Trump. Cu toate acestea, spre deosebire de alți analiști, am susținut și susțin în continuare că aceste tarife, chiar dacă par mari, în realitate sunt un instrument intern, care maschează problemele economice profunde ale SUA. Am spus în mai multe rânduri că Trump a moștenit o catastrofă de la Biden și că se fac eforturi fantastice pentru a menține nava americană pe linia de plutire. În urma lecturii articolului de față veți înțelege mult mai bine care-i situația reală. 

Momentul schimbării

Și a fost discursul lui Trump, cel mai lung din istorie, dacă nu mă înșel. Glumind, am putea spune că Trump tocmai ce a statutat începutul „Epocii de Aur”, în sensul în care-o știm noi. Motiv pentru care parcă n-ar trebui să-i invidiem pe americani. În plus, aplauzele cu ridicări în picioare, aclamarea la scenă deschisă a „primei doamne”, parcă mi-au readus în minte discursurile kilometrice ale „celui mai iubit fiu al poporului”. Fac observațiile nu din răutate, ci pentru a le arăta celor care au ochii închiși că există un mod aproape identic de a se face politică atât în Coreea de Nord, China, Rusia cât și în SUA, Anglia, Germania s.a.m.d. Nu vă mai iluzionați doar pentru că ați văzut partea stângă a sălii tăcând. În mare e cam aceeași socoteală. Să trecem însă la chestiunile esențiale, care, totuși, au apărut în discurs.

Drumul fără întoarcere al SUA

Sunt extrem de fascinat de modul în care mulți continuă să ruleze distonant, în totală contradicție cu vremurile pe care le trăim. Inclusiv noi, la nivel de stat, mergem cu voie bună într-o fundătură din care, sincer, nu știu dacă vom mai putea ieși. 

Ce ne spune turbulența din decembrie despre viitor?

Discuția despre anularea alegerilor nu este una despre Georgescu, Plăvan sau mai știu eu cine altcineva. Cred că, în toată nebunia, ne-a scăpat esențialul. Cu toate că am repetat-o de atâtea ori, în vârtejul care s-a stârnit, suntem tentați să ignorăm elementul cheie. De aceea atacăm inutil niște personaje aflate vremelnic și, aș spune, algoritmic  la vârful puterii, în condițiile în care miezul răului nu e acolo. 

Ce se întâmplă?

Dacă n-aș fi văzut episodul din Biroul Oval, aș fi rămas cu falsa impresie că ucrainenii ne tratează doar pe noi cu nesimțire, ceea ce e fals. După cum bine ați văzut, ei tratează așa pe toată lumea. Acel mod ghiolbănesc de a-și impune punctul de vedere, acea infatuare și lipsă de respect pentru partener, e imposibil de digerat de o personalitate precum Trump. Însă, de data aceasta, leul a fost Vance. Vicepreședintele american a fost vizibil călcat pe bătături de atitudinea lui Zelenskyi și a avut o ieșire care, sincer să fiu, nu a mai fost văzută niciodată la Casa Albă. Pur și simplu, la un moment dat, am avut impresia că Trump este doar un arbitru între Zelenskyi și Vance, un arbitru exasperat căruia îi venea să-l pleznească pe ucrainean.