De ce nu evoluezi sau cum să-ți învingi demonii lăuntrici?

Dacă ieri ai făcut același lucru ca alaltăieri și dacă azi faci același lucru ca ieri înseamnă că stagnezi. Ți-ai analizat viați în asemenea termeni? Oare luna trecută am făcut același lucru ca acum două luni, iar luna asta fac tot ceea ce am făcut luna trecută? Oare anul trecut am făcut același lucru pe care l-am făcut acum doi ani, iar anul în curs e identic cu cel care a trecut? Oh, dar ce nebunie am descoperit noi aici?

I se spune simplu: stagnare. Stai în același loc, ești nemulțumit, dar, pentru a te liniști, îți spui că e bine. Nu, nu e bine! Și o simți singur. Vezi că-ți pierzi din mobilitate și înțelegi că alții profită de cercul care ți-a fost trasat drept graniță. Ți s-a spus că trebuie să stai acolo, într-un imobilism și o teribilă lipsă de acțiune, iar tu execuți întocmai. Dacă însă te întreb de ce ești atât de conformist sau, mai mult, ce anume ți se poate întâmpla rău dacă depășești acea limită a inacțiunii, nu știi ce să răspunzi. Poți inventa diverse motive, dar știi bine că sunt chestiuni inventate de tine pentru a da un răspuns, pentru a-ți justifica atitudinea pasivă. Dacă te iau mai tare și te întreb „Cine anume ți-a trasat acea graniță?”, de asemenea, nu-mi vei putea răspunde. 

Chestiunea e simplă și, cunoscând-o, vei înțelege cauzele dezamăgirilor tale. Ne place să ne fie comod, să ne cuibărim într-o tandră lentoare, să stăm și să lenevim. E o stare dulceagă, face parte din ființa noastră. E valabil pentru orice om de pe lumea asta. Organismului nostru îi place starea de odihnă și, pentru a și-o perpetua, are o armă infernală: amânarea. „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi! Lasă pe poimâine!”. Vă este cunoscută, desigur, devierea sensului original al proverbului.

Cei care înțeleg mecanismul știu să și profite de cei care-i cad pradă. Așa se nasc sclavii și stăpânii. Stăpânii sunt cei care le promit sclavilor că, în schimbul muncii pe care o prestează, le vor da voie să aibă o perioadă de lentoare, de odihnă, de confort. Ecuația e ucigător de simplă. 

A nu face nimic este cea mai simplă cale spre sclavie. Doar că mai e ceva. Inclusiv a face ceva ca să ajungi liniștit este, de asemenea, cea mai scurtă cale spre sclavie. E un banc deja clasic.

Un turist ajunge într-un sat pescăresc mic dintr-o țară exotică. Pe plajă, vede un localnic stând liniștit, în hamac, privind marea.Turistul îl întreabă:

– Nu pescuiești azi?

– Nu, am prins destul azi dimineață.

– Dar de ce nu mai pescuiești un pic? Ai putea prinde mai mult, să vinzi pește, să faci bani!

– Și ce-aș face cu banii?

– Păi… cu timpul ai putea să-ți cumperi o barcă mai mare. Apoi să angajezi oameni. Să-ți faci o companie de pescuit!

– Și după?

– După te-ai extinde, ai face mulți bani, ai deveni bogat!

– Și apoi?

– Apoi… te-ai retrage într-un sat liniștit, ai sta relaxat pe plajă și ai admira marea toată ziua!

La care bastinașul zâmbește și zice:

– Păi… ce crezi că fac acum?

Este o teribilă morală în acest banc, demonstrându-ne că e teribil de ușor să ajungi în partea cealaltă, anume în a deveni propriul tău sclav din dorința de a fi liniștit. Altă capcană de care știu să profite alți ticăloși mai mari. Ce au comun cele două situații?

Atât starea de sclav al altuia, cât și cea de propriu sclav au în comun proasta aspirație, anume dorința de a-ți asigura un confort perpetuu. Unii își transportă sclavia chiar peste generații: „muncesc eu, pentru ca urmașii mei să nu mai fie nevoiți să lucreze”. De câte ori ați auzit o astfel de formulare? V-a zgâriat pe urechi sau, în sinea voastră i-ați dat dreptate interlocutorului considerându-l „un model de urmat”?

Probabil, unii dintre cei care au citit până aici sunt încurcați, neînțelegând ceea ce vreau să transmit. „Adică - îmi vor spune ei - pe de o parte ne spui că inacțiunea e dăunătoare, iar pe partea cealaltă că acțiunea e la fel de dăunătoare. Nu vezi că ești aberant?”. Poate că așa e, însă, așa cum scrie și în titlu, eu vreau să merg mai departe, să găsesc o cauză mai adâncă a stării de stagnare, de băltire în care ne aflăm. Și, mai mult, să înțelegem care e condiția sclavului și cum poate fi depășită. 

Primul lucru care trebuie înțeles este că starea de imobilitate, de confort perpetuu și relaxare, de băltire, nu este și nu trebuie să devină niciodată un ideal! Înainte, familiile bogate aveau anumiți ratați care erau cumva acceptați, dar ocoliți. Acei oameni incapabili să facă ceva, să înțeleagă ceva, gata plictisiți de viață, inutili și căutându-și utilitatea în tot felul de nebunii de scurtă durată, dar sfârșind într-o perpetuă trândăveală. Toți știau că e ceva în neregulă cu ei, dar îi acceptau așa cum sunt. Oblomov al lui Goncearov este cea mai strălucită reprezentare a acestei stări. Trândăveala, dorința „de liniște”, sunt stări care, odată instalate devin precum un drog. Oameni care muncesc până la epuizare pentru că vor să aibă parte de puțină liniște după program, puțină liniște în concediu, puțină liniște de sărbători sunt niște Oblomovi activi. A-ți transforma „puțina liniște” într-un ideal este cea mai comună cale spre ratare.

Ceea ce nu înțeleg oamenii este că starea de inactivitate, de lenevie, este una inerentă, de care avem nevoie pentru a ne odihni. Așa cum respiri, așa cum bei apă, la fel ai nevoie de odihnă, de inactivitate. Însă e aberant ca odihna perpetuă să devină un ideal, la fel cum e aberant să transformi în ideal necesitatea de a bea apă. În orice termeni ai privi viața, știi bine că e urmată de o eternitate de liniște. Așadar, de ce ți-ai transforma acea liniște, de care vei avea parte din plin după ce ți se va termina viața, într-un ideal? Nu e stupid?

Înțelegând elementul cheie al problemei, ar trebui să înțelegem acum și ce înseamnă a evolua. Opusul lui Oblomov îl găsim în Trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos. E o altă extremă, a omului hiperactiv, dornic să facă ceva de dragul de a face ceva și care face în numele asigurării „unei liniști” după ce face un efort nebunesc. Mă rog, inclusiv America lui Kafka ne arată limpede absurdul a ceea ce se petrece acolo. Despre ce e vorba? Despre oameni obsedați de „a avea” la un mod absolut insultător pentru ființa umană. „Dar acei oameni au clădit America!” - îmi veți replica. Așa e, doar că a-ți stabili America drept ideal e ca și cum ți-ai lua un cartofor drept model în viață. Și-atunci care e soluția? 

Unica soluție e cea naturală, anume evoluția. Ne-am născut nu ca plante, ci ca ființe dotate cu rațiune. Având acest bagaj, trebuie nu doar să profităm de el, ci să evoluăm prin intermediul său. A te menține în ceva repetitiv este ori sclavie în beneficiul altuia, ori auto-sclavie. Ce înseamnă a evolua? A te simți tu, ca om, superior stării tale de ieri, de acum o lună, de acum un an s.a.m.d. A simți că te clădești pe tine. De ce-ți trebuie asta? Pentru că e natural: așa cum creștem din punct de vedre al dimensiunilor, la fel trebuie să evoluăm și mental și din punctul de vedere al acțiunilor și interacțiunilor noastre. Viața înseamnă dinamism, nu stagnare, iată motivul pentru care „puțină liniște”, chiar dacă e necesară odihnei, nu are cum să devină un ideal. Acea „puțină liniște” devine o deplină liniște după ce mori. De ce să nu faci fiecare lucru la timpul său?