Ungaria, rezista!

Ieri, pe fondul ştirii privind suspendarea acordului dintre FMI şi Ungaria, am citit reacţii care mai de care mai stupide. Evident, marea lor majoritate porneau de la prezumţia că n-ar mai exista viaţă după FMI.

Pentru a înţelege mai bine care sunt fundamentele, vom arunca, pentru început, o privire la starea de facto a Ungariei. Ţara vine după un an de ajustări severe care au fost făcute atât prin reduceri de cheltuieli ale statului cât şi prin creşterea veniturilor(majorări de taxe, în special TVA). Efectele politicii coerente de austeritate nu au întârziat să apară şi, dincolo de echilibrare, Ungaria a reușit și o creștere economică(cam anemică ce-i drept, dar creştere).

Cu toate că iniţial, în campania electorală, aventurierii lui Orban făcuseră promisiuni belicoase, odată ajunşi la guvernare au pus la cale un program destul de articulat de susţinere a activităţii economice. Spre deosebire de repetenţii noştri care au îngenuncheat într-un mod cel puţin imbecil aproximativ 300000 de firme, guvernul maghiar are ca politică centrală sprijinirea IMM-urilor, adică a acelor firme în care se află capital predominant autohton. Fără a neglija investiţiile străine, executivul de la Budapesta a înţeles un lucru esenţial: în primul rând trebuie să le fie bine cetăţenilor tăi şi abia apoi te preocupi de străini.

Cu un deficit bugetar prognozat de doar 3.8%, Ungaria este un fel de campioană a Europei. Cu toate acestea, reprezentanţii FMI, alături de cei ai UE, au hotărât că trebuie suspendat acordul de finanţare deoarece apetitul pentru cheltuială al guvernului este mult prea mare.  O mişcare cel puţin surprinzătoare a cărei justificare este destul de greu de găsit.

Dacă am considera FMI un organism onest, am putea să-l suspectăm de stupiditate. Şi aceasta deoarece, în acest caz, se comportă precum un doctor prea concentrat asupra unei boli şi care uită că în toată ecuaţia pacientul este de fapt important. Degeaba îi prescrii omului să nu mai mănânce şi să nu mai bea apă pentru că ai citit într-un tratat că asta e calea cea mai scurtă de a se vindeca. Dacă moare de foame, finalitatea este aceeaşi!

Ipoteza de mai sus, cu toate că poate părea plauzibilă, tind să nu o cred dintr-un motiv cât se poate de simplu: cauza trebuie căutată în altă parte, anume în taxa instituită asupra băncilor. Orban a declarat că fără instituirea acestei taxe deficitul bugetar al Ungariei ar fi de 5%, deci teoretic ar reuşi să reducă valoarea lui cu 1.2%! Şi asta cu o singură taxă care, de altfel, nu afectează populaţia! Este un lucru deranjant pentru unii, iar reacţiile nu au întârziat să apară. Astfel, şeful Raiffeisen Zentralbank, Walter Rothensteiner a spus nici mai mult nici mai puţin că "Ungaria se joacă cu focul". Pe acelaşi ton, şeful Raiffeisen International, Herbert Stepic(dacă nu mai ţineţi minte, ăsta ne spunea pe un ton imperativ că trebuie să plătim din cauză că ne-ar fi scos din comunism!) spune că taxa ar produce o presiune masivă asupra băncilor, iar acesta este cel mai mare rău pe care şi-l pot face ungurii.

Declaraţiile belicose nu prea i-au impresionat pe oficialii maghiari şi aceasta pentru că, în Ungaria, piaţa bancară este dominată de instituţiile cu capital autohton. Perspectiva unei taxe funcţionale aplicate băncilor, chiar şi într-o ţară mică, ar fi putut deveni un precedent greu de înghiţit pentru mai marii finanţelor mondiale. Aşa că s-a preferat înăbuşirea din faşă a unei asemenea tentative.

Realitatea este că Ungaria nu avea nevoie de banii de la FMI decât ca plasă de siguranţă. Momentan presiunile externe sunt destul de mari, în special asupra cursului şi asupra CDS-urilor. Este o reacţie emoţională care, dacă va fi trecută cu bine(probabil următoarele două săptămâni sunt cruciale), va conduce, în final, la o rezolvare a problemelor fără ajutorul FMI. Desigur, oficialii maghiari calmează spiritele declarând că vor continua negocierile cu FMI pentru încheierea unui acord. Cu toate că este puţin probabil, mi-aş dori ca Ungaria să reuşească fără FMI. Ar fi o breşă destul de interesantă care ar putea conduce la o altă abordare a spinoaselor probleme economice cu care ne confruntăm!

P.S. A nu se înţelege din acest articol că am vreo simpatie pentru FIDESZ sau pentru Viktor Orban. Sunt nişte aventurieri politici similari cu ai noştri. E însă o diferenţă: la ei, în spatele manechinilor de la putere se află profesionişti care le mai calmează pornirile aberante. La noi, doar lingăi!

Povestea unei cetăți

Cetatea Roz avea un împărat cam beţiv şi muieratic. Cu toate acestea, poporul din care se trăgea îl aprecia şi-l preamărea. Cetatea era situată la confluenţa unor drumuri importatante, iar asta o făcea oarecum atractivă pentru negustori. Din întâmplare, în cetate mergea foarte bine negoţul cu arme. Aşa se făcea că, mulţi meşteri din cetăţile învecinate aduceau arme care mai de care mai sofisticate. Locuitorii cetăţii împrumutau armele, mergeau cu ele la vânătoare şi, după ce-şi terminau treaba le înapoiau meşterilor. Cum nimic pe lumea asta nu e gratis, meşterii se alegeau cu o bucată consistentă din vânatul celui care împrumuta arma.

Toate mergeau ca unse, iar lumea era bucuroasă. Împăratul beţiv organiza chiolhanuri şi împărţea avuţia cetăţii prietenilor săi. Dar asta nu interesa pe nimeni. Lucrurile mergeau bine şi cine avea timp de prostiile astea? Totul până într-o zi tristă, când Marele General a venit şi i-a spus: "Împărate, ne atacă nişte mercenari!". Împăratul, uitându-se confuz printre ţâţele unei servitoare de la Castel(despre care unii spuneau că ar fi metresa oficială) i-a spus răstit: "Omoară-i pe bandiţi!". Generalul, trăgându-l într-un colţ i-a spus: "Ştii, stăpâne, ăştia nu sunt chiar nişte bandiţi de drumu' mare. Ăla mic despre care ştiu că e şeful lor e copilul Seniorului din Cetatea Norilor, iar secunzii lui sunt neamuri de-ale lui, şi ei tot os regal. Şi mai ştii, multe din armele astea pe care le avem în cetate sunt de fapt ale lor."  Scuturându-se Împăratul i-a spus: "Bine bă, fă-te că-i frigi ca să ne vadă bine poporul şi vezi ce vor!" Şi aşa, Marele General a repurtat o victorie despre care au scris toţi marii cronicari ai vremii. Unii spun că preţul victoriei a fost tare piperat întrucât Marele General ar fi promis ca tot comerţul cu arme să se facă prin intermediul bandiţilor.

Între timp vremurile s-au înceţoşat. Cetatea Norilor a fost cuprinsă de războaie, iar cetăţile din jurul Cetăţii Roz au început să fie atacate; unele de bandiţi, unele de alte cetăţi, iar unele de propriul popor. Era o harababură nemaipomenită. Vremurile fiind tulburi, împăraţii cetăţilor vecine le-au poruncit meşterilor să aducă înapoi toate armele împrumutate prin vecini. În Cetatea Roz lucrurile erau tare complicate pentru că Marele General impusese o regulă stranie: pentru fiecare armă care urma să fie împrumutată, meşterii trebuiau să dea în păstrare o armă către armata Cetăţii Roz. Aflând acestea, împăraţii vecini l-au chemat pe Împăratul Beţiv şi pe Marele General, spunându-le că trebuie să le înapoieze armele. "Altfel, au spus ei, oricum le vom lua, iar pe tine, beţivule, te vom da jos şi vom arăta poporului toate averile pe care le ascunzi prin cetăţile noastre. Le vom spune tuturor despre toate nemerniciile făcute de metresa ta sau de oamenii tăi." Tremurând, împăratul le-a cerut scuze, şi-a început să plângă. "Iertaţi-mă stăpânii mei, dar nu pot să iau armele din Cetate. Poporul mi-ar sări în cap şi m-ar da jos. În plus, ce veţi face dacă poporul nu vă va înapoia armele pe care le-aţi împrumutat. Nu e mai bine să găsim o soluţie şi să fie toată lumea mulţumită?" Făcându-le cu ochiul celorlalţi, Împăratul Cetăţii Pitice i-a spus pe un ton poruncitor: "Bine! Îţi dăm un termen de graţie, dar ca să-ţi rezolvi problemele mergi la Marele Depozit al Cetăţilor pentru a fi sfătuit."

Împăratul Beţiv, tremurând de frică, a fost foarte uimit să constate cum, la întoarcerea în Cetate, îl aştepta un consilier de la Marele Depozit al Cetăţilor. A fost și mai uimit că reprezentantul era un om bun, care i-a promis o cantitate imensă de arme. "Nu trebuie decât să semnezi un contract cu noi şi vei avea atâtea arme cât să ţii la distanţă orice armată de mercenari. Există o singură condiţie: armele nu trebuie să stea decât la Marele General."

"Hmm, zise beţivul, dar aş mai avea ceva nevoie de arme pentru serviciile de ordine internă. Ştii, Marele General n-are voie să facă asta. Pentru asta îl am pe Piticul Prostuţ, iar el nu mai are arme. Hoţiile cresc şi, cine ştie, poate mâine-poimâine mă trezesc dat jos de o lovitură de stat."

"Fie ca tine, spuse Consilierul. Îţi dau și ceva arme pentru Piticul Prostuţ, dar tu trebuie să faci ordine în Cetate. Spre exemplu, poţi începe cu regula aia tâmpită care prevede păstrarea armelor la Marele General."

Beţivul, întorcându-se către Marele General îl întrebă dacă e OK. Marele General, zâmbind, i-a confirmat că e în regulă şi, pentru a-l încredinţa că aşa stau lucrurile, i-a arătat un tratat semnat cu cetăţile vecine prin care acestea se obligau să nu scoată armele din Cetate.

"Ştii, Împărate, nu voi mai ţine eu armele alea, le vor ţine negustorii care le vor împrumuta la preţ mai mic către supuşii tăi sau către Piticul Prostuț. Eu mă voi mulţumi doar cu armele de la Marele Depozit. Mai mult, până când negustorii vor găsi muştirii cărora să le împrumute armele, acestea vor sta tot la mine. Aşa că, duşmanii se vor speria văzând ce arsenal avem."

Brusc, peste Cetatea Roz s-a aşternut o tandră bunăstare. Împăratul Beţiv şi-a reluat chefurile, în timp ce-i dădea instrucţiuni Piticului Prostănac despre cum să împartă armele. Mai mult, metresa oficială a evoluat de la servitoare la castel la Mare Dregător sub coordonarea Piticului Prostuţ. Unii spuneau că, de fapt, fusese trimisă pentru a-l supraveghea pe Pitic şi pe dregătorii acestuia care, în loc să fure arme pentru negustorii Împăratului furau pentru ei. Lucrurile totuşi mergeau, iar toată lumea era fericită. Duşmanii păreau a sta departe. Bandiţii care atacaseră iniţiat Cetatea nu aveau niciun interes să o facă din cauză că acum ştiau tot ce se întâmplă acolo şi, în plus, aveau un câştig grăsuţ din afacerile cu Marele General.

Peste un timp lucrurile s-au precipitat. Piticul Prostuţ a constatat că rămâne fără arme aşa că a început să se împrumute de la negustorii cetăţilor învecinate. Aceştia erau bucuroşi să-i dea arme care oricum stăteau degeaba în pivniţa Marelui General. În plus, preţul era unul piperat, iar profiturile le creşteau văzând cu ochii. Piticul Prostuţ însă n-a mai avut cum s-o scoată la capăt. Dregătorii furau prea mult, negustorii Împăratului erau din ce în ce mai lacomi, iar ordinea era aproape imposibil de ţinut. Neştiind ce să facă, s-a dus la Împărat şi i-a arătat imaginea completă. Acesta, proaspăt trezit din beţie l-a chemat pe Marele General pentru a se sfătui. Lucrurile păreau grave, mai ales că cei de la Marele Depozit începuseră să-i întrebe despre cum stau lucrurile în Cetate. Mai mult, într-o zi s-au trezit cu reprezentantul Marelui Depozit care, pe un ton isteric le-a spus că are impresia că armele pe care le împrumută Cetăţii Roz n-ar prea fi în siguranţă din cauză că Cetatea nu ştie să-şi gestioneze propriile arme. Sub această ameninţare, Generalul a venit cu o soluţie : "Obligă-i pe supuşi să-ţi dea o parte din armele pe care le au! Pe de o parte îţi rezolvi problemele pe care le ai cu ordinea internă şi, pe de altă parte, scade riscul unei lovituri de stat. Şi, pentru ca lucrurile să fie OK, poţi să iei toate armele bătrânilor pentru că ei oricum n-au ce face cu ele."

"Bravo Generale, spuse beţivul, aşa vom face! Piticule, de mâine te apuci să strângi armele!"

Reprezentantul Marelui Depozit a fost mulţumit şi le-a eliberat tranşa de arme promisă. Numai că împăraţii cetăţilor vecine au început să fie din nou nemulţumiţi. I-au transmis Marelui General că armele negustorilor lor stăteau cam de pomană prin beciurile acestuia. Lumea nu le mai împrumuta pentru că vânătoarea în afara cetăţii devenise prea periculoasă. De asemenea, oamenii şi-aşa aveau datorii mari pentru armele deja împrumutate, datorii pe care nu prea şi le puteau permite. Şi cum armele respective stăteau degeaba, i-au transmis Marelui General că ar vrea să şi le retragă din Cetatea Roz. Generalul i-a transmis mesajul Împăratului Beţiv care, de frică, a aprobat fără să crâcnească. Mai mult, Generalul l-a asigurat că pentru securitatea cetăţii au armele de la Marele Depozit.

Astfel, împăraţii vecini şi-au retras toate armele din Cetatea Roz. Au mai rămas doar cele pe care negustorii le împrumutaseră oamenilor. Multe dintre ele se stricaseră, altele fuseseră pierdute sau vândute pentru mâncare. Negustorii cetăţilor învecinate urmau să piardă o grămadă de bani pentru că nimeni nu mai credea că-şi vor recupera armele. Aşa că s-au dus la împăraţii lor cu jalba-n proţap, plângându-se că au fost păcăliţi de nemernicii din Cetatea Roz. Împăraţii l-au chemat din nou pe Împăratul Beţiv spunându-i că nu este posibil ca o asemenea nemernicie să se întâmple în cetatea sa. "Trebuie să faci ceva, altfel nimeni nu va mai avea încredere în tine! Negustorii noştri vor pleca din cetatea ta şi, aşa cu încrederea pierdută nu ştim dacă Marele Depozit va mai colabora cu voi." Strângând din dinţi, Împăratul Beţiv le-a spus cu jumătate de gură: "Dar nu mai am cum să acopăr şi pierderile voastre!" Supărat, împăratul Cetăţii Pitice i-a dat soluţia: "Ai o grămadă de arme de la Marele Depozit. Dă-le preacinstiţilor noştri negustori în schimbul datoriilor pe care oamenii tăi le au la aceştia. Noi promitem să nu scoatem armele din cetatea ta şi, în caz de urgenţă, armele sunt acolo. În plus, negustorii noştri vor putea împrumuta oamenilor tăi arme noi cu care să poată vâna." Reprezentantul Marelui Depozit l-a asigurat că e o procedură standard care se practică prin multe alte cetăţi. Tremurând, beţivul îşi dădu acordul, iar o bună parte din armele Marelui General au ajuns la negustori.  Aceştia, au încercat să le împrumute dar n-au reuşit. Ba cei care veneau să împrumute nu erau de încredere, ba erau prea bătrâni, ba le tremura mâna. În plus, în Cetatea Roz, lucrurile au început să se precipite. Fierarul cetăţii şi-a închis fierăria pentru că avea condiţii mai bune într-o cetate vecină, iar unul din fabricanţii de căruţe s-a hotărât să plece pentru că nu avea cui să vândă căruţele sale ceva mai luxoase. Bătrânii mureau de foame, tinerii nu aveau ce face şi făceau scandal. Piticul Prostuţ nu mai făcea faţă pentru că nu mai avea arme. Dregătorii le furaseră şi, mai mult, de fiecare dată când mai venea câte-o brumă de încărcătură sub formă de împrumut îşi scoteau ochii pentru ea. Grosul îl lua metresa, dar, urmând sfaturile Împăratului Beţiv, în lăsa şi pe ceilalţi dregători să se înfrupte, cât să nu se revolte şi să spună poporului ceea ce ştiu despre beţiv. 

Văzând că riscurile sunt mari, negustorii şi-au retras armele cu ajutorul împăraţilor lor, păstrând doar câteva în Cetatea Roz. Mulţi cronicari spun că ar fi fost înţeleşi cu armata de mercenari. Şi spun aceasta pentru că, la scurt timp după marea retragere, mercenarii au atacat în forţă Cetatea Roz. Neavând arme, aceasta a capitulat şi a fost nevoită să le cedeze mercenarilor bruma de arme pe care Marele General o avea uitată printr-un beci. După atac, reprezentantul Marelui Depozit al Cetăţilor a sosit negru de mânie din cauză că armele pe care le împrumutase nu mai erau. Întâlnindu-se cu Împăratul Bețiv, i-a spus pe un ton ultimativ că trebuie să-şi recupereze armele, iar, pentru aceasta, va trebui să se implice direct. Astfel l-a obligat pe beţiv să strângă toate armele din Cetate, indiferent că unele aparţineau oamenilor sau erau împrumutate cu acte-n regulă. Oamenii s-au revoltat, l-au dat jos pe bătrânul beţiv, pe general şi pe Piticul Prostuţ, dar datoriile către Marele Depozit au rămas la fel de apăsătoare. Mai mult noii conducători au constatat că, pentru a începe reconstrucţia cetăţii pe baze solide, au nevoie de cetăţile vecine, de negustorii lor şi de Marele Depozit. În plus o armată de mercenari tot dădea târcoale zonei şi, cu toate că nu părea ameninţătoare, trebuiau să ţină cont de ea...

P.S. Asemănarea cu fapte sau personaje reale este strict întâmplătoare.

Fractals and the art of roughness

A treia mare cadere si profetii ei

Săptămâna trecut Robert Prechter a publicat în newsletter-ul pe care-l distribuie o predicţie devastatoare: indicele Dow Jones urmează să cadă cu peste 90% în următorii şase ani. Prechter nu este un individ oarecare. Este un analist respectat şi preşedinte al Elliot Wave International. I-am citit câteva cărţi, iar modul în care aplică teoria valurilor pare destul de articulat(cu toate că avem de-a face cu o teorie eminamente subiectivă şi destul de greu de pus în practică într-un mod riguros).

Predicţia lui Prechter este însă şocantă pentru oricine. O cădere de asemenea amploare nu poate sugera decât o intrare într-o nouă criză, mult mai puternică şi infinit mai dezastruoasă decât cea în care ne aflăm. Foarte probabil ar putea fi vorba despre o dărâmare din temelii a actualului sistem economic şi social. Cu un DOW sub 1000, multe din acţiunile aflate în componenţa indicelui nu ar mai satisface criteriile necesare menţinerii la tranzacţionare. Imaginaţi-vă că acţiuni precum Alcoa, GE sau Pfizer s-ar tranzacţiona la preţuri de sub 2$, în timp ce IBM, Chevron, McDonald's sau 3M ar ajunge la preţuri aflate în jurul a 10$.

Pentru a se ajunge la asemenea valori, ar trebui ca veniturile respectivelor companii să scadă spectaculos, cu peste 70%. Ma întreb totuşi, care ar putea fi condiţiile de piaţă în care vânzările Pfizer sau McDonald's ar scădea atât de mult în acelaşi timp. Este destul de greu de imaginat, astfel încât ipotreza lui Prechter tind să o consider a face parte din ipotezele radicale, adică acelea care conduc la creşterea vânzărilor unor cărţi sau newslettere(între altele, Prechter editează mai multe newslettere al căror preţ porneşte de la ~20$/lună). Personal aş încadra-o în aceeaşi clasă cu predicţiile din cartea "Dow 36,000: The New Strategy for Profiting From the Coming Rise in the Stock Market" publicată în 1999. Glassman şi Hassett făceau o predicţie de aceeaşi factură, numai că în sens opus, iar justeţea previziunii se vede astăzi cu ochiul liber.

Dacă ar fi fost vorba numai de Prechter în această ecuaţie, probabil că nu aş fi tratat subiectul deoarece piaţa este invadată zilnic de teorii şocante, menite a prinde posibili aderenţi. Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost însă un editorial al lui Krugman de la sfârşitul lunii trecute în care afirma cu subiect şi predicat că suntem în pragul unei a treia căderi economice aflate în aceeaşi serie cu 1870' Recession(1873-1879) şi The Great Depression (1929-1938). Exprimarea lui Krugman nu lasă loc de echivocuri:

We are now, I fear, in the early stages of a third depression. It will probably look more like the Long Depression than the much more severe Great Depression. But the cost — to the world economy and, above all, to the millions of lives blighted by the absence of jobs — will nonetheless be immense.
And this third depression will be primarily a failure of policy. Around the world — most recently at last weekend’s deeply discouraging G-20 meeting — governments are obsessing about inflation when the real threat is deflation, preaching the need for belt-tightening when the real problem is inadequate spending.

Privind din acest punct de vedere lucrurile capătă alte înţelesuri, iar argumentele aduse sunt cât se poate de logice. Krugman nu-şi fundamentează concluziile pe teorii obscure ci pe realităţi observabile cu ochiul liber. Dacă ne uităm retrospectiv la întâlnirile "G" de la începutul crizei şi până acum nu putem observa decât idei haotice, ipoteze vagi şi concluzii parcă scrise la beţie. Asta în timp ce indicatorii macro sunt interpretaţi din ce în ce mai subiectiv şi mai aberant. Spre exemplu, scăderea ratei de şomaj din SUA a fost interpretată ca un eveniment pozitiv, cu toate că era clar pentru toată lumea că aceasta era cauzată de ieșirea din evidențe a șomerilor și nu de o creștere a numărului locurilor de muncă. Suntem, din păcate, într-un moment în care a ajuns suficient să prezinți prin intermediul goarnelor gen CNBC un subiect oarecare ca fiind pozitiv, iar acesta, magic, devine un motiv suficient de creștere a încrederii. Bineînțeles, asta se întâmplă până într-un punct când, loviți de realitate, corifeii creșterii perpetue vor fi nevoiți să revină cu picioarele pe pământ. 

Concluzionând, putem spune că, cel puțin deocamdată, lucrurile nu arată atât de tragic precum sunt prezentate de vestitorii apocalipsei, dar nici încurajatoare. Dacă ne uităm numai la Baltic Dry Index care de la sfârşitul lunii mai cade spectaculos(acum e la 1790) ne putem da seama că lucrurile nu stau deloc roz, iar spectrul deflaţionist încă nu a dispărut. Cu toate acestea, nu sunt încă tentat să împărtăşesc opiniile lui Prechter și sper că, în ceasul al 24-lea cei care încă mai pot lua decizii se vor trezi din tandra amorțeală care i-a cuprins. 

Olé España

În sfârşit s-a terminat, iar lucrurile au decurs aşa cum speram! Superba echipă a Spaniei este campioană mondială! Un titlu mai mult decât meritat. Nici nu-mi vine să mă gândesc la ce va fi noaptea asta pe străzi!

Dincolo de lacrimi

Ceea ce vedem anual, odată cu sezonul inundaţiilor, este tragic. An de an oamenii sunt victime ale unor fenomene extreme şi comunităţi întregi sunt evacuate. An de an lacrimile celor care-şi pierd agoniseala de-o viaţă ne impresionează şi, în acelaşi timp, ne fac să condamnăm prostia şi imbecilitatea, cele două forţe care par a conduce perpetuu ţara.

M-am întrebat de multe ori care sunt cauzele pentru care se întâmplă aceste lucruri, de ce inundaţiile din alte locuri nu au consecinţe atât de tragice. De fiecare dată când aud ştirile despre inundaţii, alunecări de teren, deşertificare s.a.m.d. îmi revine în minte aceeaşi întrebare obsesivă: sunt oare acestea consecinţe numai ale încălzirii globale? Părerile sunt împărţite şi este greu să spui tranşant că vina ne aparţine nouă sau umanităţii în general. Cert este că asistăm, pe zi ce trece, la dezvoltarea unor fenomene ciudate, despre care, de multe ori, nu aflam decât de la televizor. Iar impactul pe care-l aducem noi, ca locuitori ai acestei ţări, este unul negativ, care nu face altceva decât să accelereze fenomenele extreme.

Una dintre cauzele identificate atât de oficiali cât şi de observatorii simpli este despădurirea. Cu toate acestea, o puzderie de firme mici, medii şi mari îşi desfăşoară nestingherite activitatea de distrugere a pădurilor. Şi aceasta pentru că activitatea de distrugere este condamnată doar la nivel declarativ, în timp ce unii şmecheri îşi numără profiturile(ilegale din punctul meu de vedere). Degeaba apare la televizor Blaga condamnând vocal despăduririle. E fix praf în ochi atât timp cât interesele din spatele arcului guvernamental exercită o presiune ca această activitate să fie condamnată numai verbal. Şi, pentru a nu fi acuzat de partizanat politic, voi aminti că situaţia este neschimbată din 1989!

Dacă vă gândiţi că despădurirea barbară este cerută de vreo industrie din România vă înşelaţi. Odată tăiat, lemnul este prelucrat minimal şi exportat. O activitate de-a dreptul păguboasă. Ţin să amintesc un element hilar: pe vremea comuniştilor nici măcar un centimetru cub nu ieşea din România sub formă de cherestea deoarece la produsul finit adaosul comercial este de vreo câteva ori mai mare. Legislaţia laxă de acum a transformt pădurile româneşti în materie primă ieftină pentru europeni. O barbarie care ne costă infinit mai mult decât profiturile unor şmecheri.

Unii dintre jucătorii mari au intuit că, sub presiunea evenimentelor, jocul de-a despădurirea se apropie de sfârşit. Şi, pentru a profita la maxim pe ultima sută de metri, au dezvoltat o strategie de-a dreptul malefică: achiziţia de păduri prin interpuşi. Schema este simplă: o firmă mică primeşte avansuri babane pentru a cumpăra o pădure. Prin contract, firma se obligă să livreze "finanţatorului" o anumită cantitate de cherestea(de obicei 60% din pădurea achiziţionată), aşa că după achiziţie trece rapid la exploatarea în forţă a zonei. Avizele de exploatare pe care se bazează sunt obţinute semi-legal, iar promisiunile de reîmpădurire rămân numai pe hârtie. Până când statul "se prinde oficial" de schemă, pădurile respective sunt deja istorie, iar în urmă rămân nişte firme mici numai bune să fie lichidate pe banii aceluiaşi generos stat. Adevăraţii profitori pozează ca oameni de afaceri cu principii şi ies la înaintare cu pădurile pe care le-au achiziţionat şi pe care, chipurile, le conservă. Probabil, în scurt timp îi veţi vedea la televizor incriminând barbariile care se fac şi pledând pentru o exploatare responsabilă.

Este desigur un moment de cotitură, iar marea întrebare care se pune este dacă putem scăpa de această spirală de interese cu ramificaţii prin toate partidele şi instituţiile statului. Încercarea de a prinde hoţul asupra faptului este sortită iremediabil eşecului, aşa că singura măsură eficientă ar fi interzicerea exportului de cherestea. Stopând răul de la rădăcină se vor reduce substanţial exploatările ilegale, iar furtul din păduri nu va mai avea aceeaşi miză. Ştiu, e vorba de o soluţie radicală, dar, din păcate, am ajuns deja la momentul la care soluţiile normale efectiv nu funcţionează. Probabil că din afacerea exportului câţiva şmecheri ar pierde profiturile, iar statul ceva impozite. Dar, pe termen mediu şi lung, blocarea barbariei ar forţa dezvoltarea unei industrii a lemnului aici. Se gândeşte cineva la asta? Nu cred şi, probabil, anul viitor pe vremea asta vom vorbi tot despre inundaţii, tornade, alunecări s.a.m.d.

In spatele unei decizii

Ieri BNR a hotărât, extrem de previzibil aş spune, menţinerea dobânzii de intervenţie. Probabil era greu de imaginat o altă decizie deoarece ar fi putut semnaliza o slăbiciune şi o îngrijorare a Băncii Centrale în faţa evenimentelor imediate. Singurul element suplimentar care a atras atenţia în comunicatul BNR a fost faptul că instituţia se angajează să gestioneze ferm lichiditatea din sistem. Aceasta poate înseamna că va impune autoritar pe piaţa interbancară dobânzi apropiate de standardul de 6.25% .

Strategia adoptată de Isărescu este una de contrabalansare a măsurilor inflaţioniste induse de politica fiscală a guvernului . Plastic, putem spune că Isărescu va forţa menţinerea unui nivel fals pentru a permite lui Boc să beneficieze la maxim de măsura de majorare a TVA, sperând că pe medie situaţiile vor arăta OK. De-aici însă lucrurile încep să se complice deoarece un asemenea comportament induce bruiaj în sistem. Până acum experienţa ne-a arătat că nu poţi ignora realitatea prea mult timp şi că jocul pe muchie de cuţit are efecte dintre cele mai perverse.

Foamea de lichiditate este destul de mare în sistem. Aşa se face că, încă înainte de decizia Curţii Constituţionale, s-a remarcat o creştere accelerată a dobânzilor practicate de unele bănci pentru pasivele atrase de la populaţie. Cu toate că nu afişau, băncile negociau dobânzi mult peste nivelul de 8%(acceptat tacit ca nivel maxim în sistem). În prezent, depozitele de peste 8.5% au reintrat în oferta standard a unora, sugerând că la negociere se pot obţine bonificaţii superioare acestui nivel. E clar că nimeni nu ar atrage surse la aceste nivele dacă ar exista alternative mai ieftine. 

De asemenea, nu pot să nu remarc reîntoarcerea în forță a gărgăunilor de care vorbea Isărescu în urmă cu câteva luni(referindu-se cei care susțin un nivel de 5 RON/EUR). Nu numai că au reapărut, dar i-am identificat acolo unde nu ne-am fi gândit, anume în curtea BNR. Declarațiile lui Eugen Rădulescu(chiar dacă au mulţi de dacă) ne sugerează clar că, cel puţin la nivel de scenariu, există o asemenea ipoteză şi la Banca Centrala. Pe vremea exuberanţei legată de intrările masive în România spuneam că avem de-a face cu o pseudo-lichiditate, care nu se poate manifesta decât speculativ, pe termen scurt. Realitatea a dat dreptate celor care au intuit acest lucru! Acum, observ că se intervine în piaţă chiar şi prin intermediul duşmanilor(o strategie cu grad extrem de mare de risc), iar aceasta pe fondul liniştitor al unor declaraţii că nu e o mare tragedie dacă se măreşte cursul(subliniindu-se că important e să nu se panicheze populația).

Ce se va întâmpla în continuare e destul de clar. Probabil că pe termen scurt vom vedea o revenire în jos a cursului şi o menţinere a dobânzilor interbancare, acestea pe fondul unui eventual OK al FMI-ului(spun eventual întrucât mai păstrez o rezervă serioasă). E un respiro pe care şi-l permit momentan. Pe termen mediu şi lung, lucrurile nu vor rămâne aşa deoarece nu poţi trăi la infinit în imaginar. Politicienii nu cred că au înţeles încă un lucru elementar: o bancă centrală te poate ajuta, dar nu poate face minuni! Sunt ferm convins că acesta va fi un nou an dezastruos atât din punct de vedere al deficitului cât și, mai ales, al inflației. Iar economia va cădea cu cel puțin 3%!