Negotul cu Sfarsitul Lumii

Exista printre arabi un mit conform căruia căderea Constantinopolului ar însemna instaurarea universală a islamului şi începutul sfârşitului lumii. O altă profeţie, de data aceasta cu origini creştine, spunea că atunci când marea capitală a creştinismului va cădea, cerul se va întuneca şi o negură se va coborî peste lume. În acele vremuri tulburi, sultanul Mehmed, conducătorul otomanilor, era puternic contestat. Astfel, Constantinopolul, ultima rămăşiţă a ceea ce fusese Imperiul Bizantin devine pentru sultan un  scop în sine, o modalitate prin care să-şi consolideze definitiv poziţia legându-şi numele de mitul căderii simbolului creştinismului. Cum calea era cunoscută, sultanului nu i-a rămas altceva de făcut decât să-și urmeze atent traseul, fără a face economie de resurse. După o iarnă în care Mehmed și-a întărit armata și Împăratul Constantin al XI-lea a căutat cu disperare sprijinul Occidentului, inevitabilul s-a produs. Mehmed și-a mutat trupele și a început asediul capitalei Bizanțului. Din nefericire, pe 22 mai a fatidicului an 1453, eclipsa de lună vesteşte că vremurile tulburi se apropie. Mai mult, câteva zile mai târziu, o ceaţă deasă învăluie oraşul, iar o iluzie optică face ca un apus de soare să se reflecte într-un mod ciudat deasupra domului Sfintei Sofia, ca şi cum aceasta ar fi fost cuprinsă de flăcări. Cunoscând profeţiile, Mehmed a simţit că e momentul său şi şi-a concentrat atacul final. Cu un moral la pământ, cu pierderi imense şi părăsiţi de vestici, bizantinii au fost învinşi în 29 mai. Astfel sultanul şi-a consolidat facil poziţia, contestatarii săi au fost reduşi definitiv la tăcere, iar noul imperiu a păşit pentru totdeauna în Europa.  Creştinilor nu le-au mai rămas decât speranţele că cei doi preoţi vor ieşi vreodată din zidurile catedralei sau că regele de marmură va redeveni vreodată om.

Nu ştiu de ce acest fapt istoric îmi revine în minte acum, când o criză teribilă ne-a prins în mrejele ei nemiloase. Sultanul(încă neîncoronat) probabil se va confrunta cu o opoziţie puternică încă de la înscăunare. Motivele ţin atât de originile sale cât şi de economie, ale cărei dificultăţi probabil se vor accentua. În aceste condiţii cum poţi schimba regulile jocului, cum poţi face modificări radicale de paradigmă menţinându-ţi în acelaşi timp legitimitatea? Și, mai mult, cum îți poți consolida poziția atunci când știi că alegerea ta e, în realitate, un compromis grosolan? E o întrebare grea pentru unii şi, în acelaşi timp, o temă pentru armata din spate. Istoria ne învaţă că războiul este cel care poate schimba radical regulile, dar care război mai poate fi acum pus în practică? Am avut războaie în Irak şi Afganistan, războaie care au măcinat vieţi, au lăsat urme adânci şi totuşi n-au reuşit să schimbe nimic. Se poate spune că s-au transformat în nişte bâlbe penibile ale căror justificări sunt de-a dreptul ruşinoase. Există alternative?

În mod normal, pentru ca un război să fie eficient ar trebui să fie mare și să se constituie într-o amenințare  pentru ceea ce numim civilizație. Ceva măreţ, precum unul din cele două războaie mondiale e greu de imaginat acum. Chiar dacă o Europă în haos ar aprinde imaginaţia unora, e imposibil să faci tărăboi cu o populaţie îmbătrânită şi ajunsă la un grad de pragmatism incredibil.  În aceste condiții, singura zonă care oferă setup-ul ideal pentru planurile nebunești ale unora este Orientul. Avem acolo o confruntare a marilor religii care-şi trag seva din acelaşi oraş şi care, într-un mod ciudat, şi-au fixat punctul terminus în acelaşi loc. Şi cum diverse calendare ne prevestesc vremuri apocaliptice, un război al sfârşitului lumii ar putea fi ultima şansă atât a sultanului cât şi a lumii lui.

Semnele sale par destul de clare şi, în cele ce urmează, voi descrie ceea ce reprezintă una dintre alternativele clasice la actuala stare de fapt. O să încep cu o confruntare care a scăpat multora din vedere, anume diferendul dintre Iran şi Emiratele Arabe Unite în ceea ce priveşte posesia micuţei insule Abu Musa. În ciuda dimensiunii insignifiante, insula capătă o covârşitoare importanţă strategică deoarece este situată în Strâmtoarea Ormuz. Chiar dacă insula este controlată de facto de către Iran, chiar dacă Emiratele nu au emis timp de treizeci de ani nicio pretenţie în legătură cu ea, spiritele s-au învolburat în urma unei vizite a lui Ahmadinejad. Cu toate că face parte din Iran, Abu Musa are un statut cel puţin ciudat, iar acest lucru este întărit de faptul că Ahmadinejad este primul oficial iranian de rang înalt care o vizitează. Binevoitori cum îi știm, americanii au sărit imediat pentru aplanarea conflictului recomandând Iranului să demareze negocieri cu Emiratele în ceea ce priveşte posesia insulei. E un prim lucru care trebuie luat în considerare. Celălalt este reprezentat de intenţia monarhiilor din Golf de a face paşi decisivi în vederea realizării unei uniuni politico-economice. Iniţial Uniunea ar include Arabia Saudită, Qatar şi ... Bahrein, urmând ca şi celelalte ţări să se alăture treptat construcţiei menţionate. Ei bine, de-aici începe o altă problemă majoră. Bahreinul este condus de suniţi, dar e majoritar şiit. Există şi o puternică mişcare de opoziţie şiită ţinută însă sub control strict cu ajutorul armatei și a serviciilor secrete saudite. Chiar dacă iniţiatorii Uniunii merg pe ideea unei construcţii eminamente arabe, este clar că vom avea de-a face cu o construcţie sunită pregătită pentru confruntarea definitivă cu şiiţii al căror reprezentant este Iranul.

Cu toate că cele două probleme anterior menţionate(Abu Musa şi Bahrein) ar putea constitui motive suficiente ale unui conflict în zonă, scânteia pregătită pentru aprinderea luptei este Siria. Acolo se desfăşoară o confruntare ciudată între diverse sevicii secrete, fracţiuni şi organizaţii oculte, toate acestea mascate de lupta dintre al-Assad şi opoziţie. Structura populaţiei este, de asemenea, una în măsură să transforme ţara într-un focar periculos. Siria este un Bahrein pe dos, fiind majoritar sunită și condusă de o minoritate şiită. Chiar dacă apartenenţa la fracţiunea şiită este ignorată de conducerea politică a Siriei, avem de-a face cu un element suficient pentru a aprinde spiritele. Și evenimentele din ultima vreme ne oferă destule dovezi asupra a ceea ce se dorește acolo.

Poate vă întrebați de ce totuși Orientul poate oferi setup-ul ideal? În primul rând din cauză că, în urma campaniei deșănțate de până acum, s-a reușit creionarea în mentalul colectiv a Iranului ca rău absolut. Astfel, indiferent de cauzele unui conflict se va ști de la început cine e vinovatul. Din punctul de vedere al impactului, un război Iran-Uniunea Arabă s-ar transforma rapid într-un război între suniți și șiiți. Cu enclavele șiite din lumea arabă, conflictul poate lua o întorsătură de-a dreptul explozivă. Mai mult, cum granița dintre șiiți și suniți trece pe undeva prin mijlocul Irak-ului, există un ipotetic teritoriu de extensie al Iranului care ar putea pune pe jar observatorii externi și care ar putea constitui justificarea intervenției străine în zonă. Acestea fiind spuse, în conformitate cu acest scenariu, ne putem aștepta la un război remote care are capacitatea de a băga spaima în toată lumea. Probabil o primă ofensivă iraniană pentru eliberarea lumii șiite, paralel cu o posibilă intrare a statelor arabe prin vestul Irakului pentru asigurarea unui culoar necesar eliberării Siriei(cel mai probabil Iordania va rămâne independentă) vor face suficient zgomot pentru a trage semnalul de alarmă. Cu siguranță pentru europeni apropierea de teatrul conflictului nu va fi deloc comodă, iar pentru ceilalți previzibilele sufocări de aprovizionare cu petrol vor justifica intervenția unei forțe multinaționale pentru calmarea spiritelor și, mai ales, pentru îngenuncherea răului absolut, Iran-ul. Întârzierea unei asemenea forțe(justificată de birocrația ONU și de diversele interese din zonă) vor fi elementele suficiente pentru amplificarea crizei și a readucerii în prim plan a tabloului apocaliptic al sfârșitului lumii. Vă imaginați care poate fi adevărata amploare a conflictului? Cum se vor tranșa diferendele doctrinare în zonele cu imigrație arabă? Va fi o atmosferă de război mondial dublată de analizele media referitoare la puzderia de profeții ale inevitabilului sfârșit. Un tablou perfect pentru ca sultanul să-și facă apariția în zonă și, după tranșarea grosolană a noilor granițe și ideologii pacificatoare, să-și betoneze imaginea de salvator al umanității. Popularitatea câștigată îi va oferi libertatea de a face atât acasă cât și în afară schimbările necesare pentru rezolvarea din creion a problemelor economico-politice(de altfel nu prea există alte modalități de rezolvare în afara celor artificiale).

În linii mari cam acesta ar fi scenariul alternativ al războiului salvator. Este un model clasic, al cărui efect se dorește a fi, în principal, rezolvarea problemelor actuale prin distragerea atenției de la cauza principală. Mutând focusul către amenințarea care vine dinspre Orient și la posibilul haos care ar rezulta în cazul în care răul absolut ar acapara zona se pot face schimbări radicale acasă. În plus, deschiderea orizontului pentru democrație și creionarea unui bloc/model laic al țărilor musulmane, pe scurt un parcurs similar Europei post WW2 ar pune Orientul pe alte baze. Întrebarea esențială ar fi însă legată de ceea ce se va întâmpla în cazul eșuării acestui comerț cu sfârșitul lumii? Se va sfârși lumea imperiului? Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem înainte de a fi luați prin surprindere de celălalt sfârșit, acela al fanteziei, iraționalului și falsei logici. 

Pregatindu-ne pentru marele reset

Încep prin a vă spune că, cel puțin pentru mine, ultimele săptămâni au avut un ritm absolut nebun. Practic n-am mai avut timp deloc, iar asta s-a văzut limpede pe blog. Motivul e unul pe care probabil l-ați intuit și ține de ceea ce urmează! Datele problemei s-au schimbat mai repede decât ne-am fi așteptat, lucrurile se precipită, iar reacțiile radicale pot veni oricând.

O să începem cu Grecia care trăiește o dramă venită pe fondul nehotărârii generalizate: pe de o parte cea internă și, de cealaltă parte, cea externă. Din punct de vedere intern, țara se află într-o abulie totală neștiind încotro să meargă. Rezultatul alegerilor de-acolo nu este un semnal de radicalizare a societății grecești, ci o dovadă a nehotărârii sau, mai bine spus, a disperării participantului la ruleta rusească. E normal să fii disperat și confuz atunci când știi că, la următorul declic, pe țeava rece care ți s-a pus la tâmplă poate ieși ucigătorul plumb. În aceste condiții e logic să te întrebi dacă mai are sens să asculți sfaturile prietenilor care te asigură că pistolul e gol sau, mai bine(știind că ai de-a face cu o adunătură de bandiți), să părăsești jocul. Din punct de vedere extern lucrurile stau la fel de prost deoarece partenerii Greciei s-au dovedit a fi un mix de ticăloșie, prostie și neputință. De la începutul acestei crize interesele prostești au fost cele care au făcut jocurile în luarea deciziilor. Mai țineți minte scandalul submarinelor modernizate de nemți? Un scandal care s-a repetat și în cazul Portugaliei dovedind cu vârf și îndesat reaua credință a nemților. Cocktailul a devenit exploziv atunci când acest mod barbar de a profita s-a amestecat cu neputința decidenților de a creiona o metodă viabilă de ieșire din criză. Așa se face că, pe zi ce trece, situația din Grecia se agravează oferind din ce în ce mai puține alternative la faliment. Chiar dacă deocamdată nu se va pune problema falimentului(cred că încă vom mai avea destule episoade din modernizata tragedie greacă), pe zi ce trece rămâne din ce în ce mai puțin spațiu de manevră. S-ar putea ca în scurt timp alternativa la faliment să nu mai existe. Atunci vom avea un moment zero în care mai marii Europei vor lua cunoștință la o manieră radicală cu monstrul rezultat din propria lor prostie.

Trecând peste Ocean, constatăm o schimbare de paradigmă în ceea ce privește băncile. Dacă ar fi să dăm crezare declarațiilor de vineri ale lui Gruenberg, ar însemna că noțiunea de too big to fail este de domeniul trecutului. Oficialul FDIC a lăsat să se înțeleagă că, în cazul problemelor, băncile mari vor fi lăsate să cadă. Dacă vă întrebați cum, răspunsul e simplu: după o schemă similară băncii punte de la noi. Cu alte cuvinte, instituția cu probleme va fi preluată de FDIC urmând să-și continue activitatea. Se speră că, în acest mod, impactul căderii unei instituții mari va fi minimizat. Ajunși aici cred că ar trebui să extindem cadrul și să ne întrebăm oare de ce nu s-a procedat așa de la bun început. Este puțin probabil ca autoritățile să nu fi știut care e amploarea dezastrului. Personal sunt tentat să cred că, în ciuda realităților, s-a crezut că lucrurile pot fi rezolvate clasic: prin buzz și extravaganță. Iată că nu s-a întâmplat așa, iar ceea ce a rezultat este un labirint complicat și imposibil de rezolvat.

Dacă vă imaginați că noua schimbare de paradigmă din domeniul bancar este un panaceu vă înșelați. Deja problemele nu mai pot fi rezolvate în acest mod deoarece, extinzând cadrul la nivelul țărilor, putem lesne constata că lucrurile sunt scăpate de sub control și lipsite de fundamente. În cazul naționalizării unor instituții cu probleme ce garanții pot fi oferite de către statul care naționalizează? Cine are încredere în stabilitatea unui Titanic proaspăt lovit de iceberg? Cred că este clar pentru toată lumea că suntem încă departe de găsirea unei soluții. Și, în aceste condiții, probabil se vor încerca rezolvări alternative urmând exemplele trecutului. În cazul în care soluțiile alternative se vor dovedi a fi falimentare, atunci nu va rămâne decât alternativa resetului, a marelui reset. Care nu știm în ce va consta, dar știm că e singura alternativă, singura modalitate rămasă pentru rezolvarea problemelor. O modalitate radicală, nedemocratică și, cu siguranță, ilegală. Dar care va fi acceptată de toată lumea mai ales în momentul în care spectrul unor dezastre va pândi de după colț. Sună rău? Posibil. Și mai rău e că, într-o asemenea situație, variantele optime de trecere vor ține mai degrabă de noroc și hazard decât de planificare și analiză. Aici e pericolul.

Pretul libertatii absolute: 1600 $/luna

Sună ciudat? Cu doar 1600 de dolari pe lună ai putea să trăieşti într-o ţară liberă, fără nicio taxă şi niciun impozit. Prea frumos ca să fie adevărat? Poate că da, dar aceasta nu înseamnă că visul dintotdeauna al libertarienilor nu poate prinde contur. Şi, aşa cum veţi vedea în continuare, aceasta se va întâmpla mai repede decât v-aţi imagina.

Blueseed este primul proiect de ceea ce am putea numi o ţară privată. În principal e vorba de un vapor ancorat în apele internaţionale, la doar 20 km de Silicon Valley. Situarea sa în afara oricărei legislaţii naţionale face posibilă implementarea oricăror reglementări. Aşa se face că noua ţară care va apărea pe hartă în trimestrul trei al anului 2013 nu va avea niciun impozit sau taxă. Cei 1600 de dolari menţionaţi în titlu reprezintă contravaloarea chiriei. 

Care este totuşi interesul din spatele proiectului? Bineînţeles că nimeni nu e nebun să se mute pe o bărcuţă doar pentru a trăi liber, mai ales că lumea încă e destul de largă pentru a-ţi permite exercitarea libertăţii de care ai nevoie. Ei bine, miza este una extrem de deşteaptă şi are legătură cu tehnologia şi Silicon Valley. Blueseed răspunde unei probleme legate de permisul de muncă în SUA. Fondatorii săi consideră că birocraţia din jurul acestui subiect frânează dezvoltarea. Aşa se face că, un investitor străin care ar dori să-şi dezvolte în legendara Silicon Valley o afacere se va lovi de suspiciunile oficialilor SUA. În aceste condiţii, mult mai simplu va fi să-şi deschidă afacerea pe Blueseed, beneficiind atât de un regim fiscal relaxat cât şi de apropierea de Silicon Valley. Iar atunci când business-ul se va fi maturizat, ipoteticul investitor va putea să-şi mute afacerea pe continent fără a mai trezi suspiciuni cerberilor americani. 

Proiectul Blueseed îl are în spate pe legendarul Peter Thiel, cunoscut ca şi cofondator al PayPal, sau ca early investor în afaceri tehnologice de succes precum Facebook, LinkedIn, Yelp. Peter Thiel este un libertarian notoriu, iar proiectul Blueseed este unul dintre pariurile sale prin care speră să schimbe societatea. Interesant este că printre fondatorii proiectului se află şi un român. Este vorba de  Dan Dascalescu, cel care ocupă funcţia de CIO al Blueseed.

Întrebarea care se pune este dacă Blueseed sau proiectele similare vor ameninţa societăţile tradiţionale. Este cu adevărat o provocare, însă trebuie reţinut că aceste aşa-zise ţări nu sunt atât de independente pe cât am putea să credem. Pentru a ajunge pe Blueseed ai nevoie de o viză americană deoarece trebuie să tranzitezi SUA. Chiar dacă e vorba de o viză turistică pe care oricine o poate obţine relativ simplu, putem spune că avem de-a face cu un ciur prin care fondatorii se asigură că nu vor avea parte de vizite ale unor terorişti sau mafioţi. Nu de alta, dar dincolo de independenţa pe care şi-o clamează, noua ţară poate fi ştearsă de pe faţa pământului cu o singură torpilă. 

Trecând de aceste amănunte care, de altfel, intră în categoria interacţiunilor dintre state, cred sincer că apariţia noilor proiecte libertariene va influenţa societăţile tradiţionale, le va forţa să se optimizeze şi să adopte soluţii mai flexibile de guvernare. Ceea ce se va întâmpla am scris în urmă cu doi ani într-un articol care, la momentul respectiv, a stârnit patimi aprinse(e vorba de "Ce nemaipomenită harababură"). Trebuie totuşi înţeles că aceste societăţi futuristice nu pot trăi de sine stătător, însă simbioza dintre ele şi societăţile tradiţionale va ajuta la creionarea unui alt model care, cine ştie?, poate ne va scăpa din capcana post-istoriei.

Noua paradigma europeana

Acum mai bine de un an vă spuneam că se pregăteşte o schimbare masivă de macaz în Europa. Se pare că am avut dreptate, iar anul acesta probabil va confirma noua direcţie a continentului.

Hollande este prima schimbare la nivelul unei ţări mari a Uniunii Europene, este cel care marchează începutul unui proces de destructurare a puterii politice actuale care aproape de distrus ceea ce au construit câteva generaţii de politicieni cu viziune. Dreapta populară(mai bine zis populistă) a însemnat împingerea în faţă a unor papiţoi jalnici, habarnişti şi devianţi. Un înfiorător spectacol de prost gust al cărui efect este o Europă fără direcţie şi din ce în ce mai pesimistă. Sunt convins că Germania va fi următoarea redută care va cădea, despărţindu-se iremediabil de perioada Merkel. Şi, apoi, treptat, peste tot se vor instala noi forţe care trebuie să rescrie destinul Europei.

Ceea ce urmează să se întâmple în Europa este un recurs al normalităţii. Oamenii s-au săturat de prostul gust al unor indivizi excentrici, de papiţoi cu probleme psihice etalându-şi nonşalant complexele. S-a ajuns într-un moment în care este nevoie de ca de aer de reîntoarcerea la normalitate, de revenirea la omul politic serios, pregătit şi sigur pe el. Vă puteţi imagina că atâta amar de vreme destinul continentului s-a aflat la mâna unei individe care habar n-avea despre diferenţele dintre salariul net şi brut? Cu vreo 20-30 de ani în urmă asemenea dezastre n-aveau loc nici măcar ca femei de serviciu. Acum au ajuns să conducă ţări, să producă strategii, să-şi dea cu părerea despre subiecte pe care nu le înţeleg.

Sper ca schimbările care urmează să se petreacă să fie, aşa cum am spus, o necesară eliminare a prostiei care ne-a sufocat până acum, să aducă o restaurare a normalităţii. Fără un plan clar trasat de oameni care au habar despre efectele produse de deciziile pe care iau, fără o strategie coerentă, Europa riscă să cadă din ce în ce mai mult într-o fundătură în care arată ca o formă fără fond. De altfel, destructurarea europeană, cu toate consecinţele negative care rezultă de-aici, ar fi fost deznodământul previzibil în cazul în care aceste jalnice figuri ar mai fi rămas pe scenă.

Partea proastă actualei schimbări constă în faptul că va fi una majoritar de stânga şi aceasta din cauză că popularii nu au făcut altceva decât să compromită ideea de dreapta. Mimarea reformelor, aplicarea unor măsuri duplicitare, deciziile luate haotic şi prosteşte au fost elemente care au compromis dreaptă în ochii electoratului european. Ca om de dreapta nu pot decât să constat cu tristeţe o deplasare masivă a indivizilor spre stânga şi toate acestea numai din cauza prostiei popularilor. Realitatea e că grăbita lume actuală nu are timp de analize, nu face diferenţe între ceea ce a fost şi ceea ce ar fi trebuit de fapt să fie; la nivelul electoratului deciziile se iau rapid şi, de ce nu, radical. Probabil că urmează o perioadă în care reforma va sta sub zodia principiilor stângii, cu toate avantajele(pentru unii) şi dezavantajele(pentru alţii) rezultate din acest model. Dacă la nivel social lucrurile sunt clare rămâne de văzut cum va fi abordat mediul de afaceri. Şi spun aceasta deoarece fragilitatea Europei este la nivelul economiei, iar aici singurele măsuri viabile sunt cele de dreapta sau, mai bine spus, adevăratele măsuri de dreapta, cele care ar fi trebuit luate până acum. Vom vedea oare măsuri economice pragmatice şi corecte puse în practică de noua putere preponderent de stânga? Cu toate că pare greu de crezut, nu e imposibil. Şi, dacă mai adaug că aceasta ar fi cam ultima şansă de salvare a construcţiei europene, cred că avem imaginea cât se poate de clară a ceea ce ar trebui să se întâmple. Rămâne să vedem dacă va fi aşa.

In memoriam

Sunt cinci ani de când ne-am despărţit de el. Mai jos aveți o sinteză, ceva ce-am reuşit să mai găsesc pe net. Pentru a-l înțelege cu adevărat mergeți la bibliotecă!

Octavian Paler 02.07.1926 - 07.05.2007

 

1 secunda

Acum câteva momente am terminat de văzut discursul lui Ungureanu de la adunarea PDL. Un prieten mi l-a trimis atrăgându-mi atenția asupra deviațiilor personajului. Dacă încă nu l-ați văzut, vă rog insistent să o faceți. 

Dincolo de penibilul unui personaj fabricat, dincolo de discursul bombastico-sforăitor, mai e ceva. Urmăriți gestica individului de la „parteneriatul nostru rămâne în continuare valabil” până la sfârșitul discursului. Părerea mea este că avem de-a face cu un delir paranoic al unui maniaco-depresiv, aș îndrăzni să spun o personalitate similară lui Hitler(mă rog, fără sclipirile ultimului). Gândul că acest băiat a fost șeful unui seviciu secret și prim ministru al țării chiar e îngrijorător. Oare de ce nu este obligatoriu controlul psihologic? E o întrebare pe care mi-o pun de mult timp...

Deglobalizare(II)

În urmă cu vreo două săptămâni vă atrăgeam atenția asupra unei mișcări începute cu naționalizarea YPF în Argentina. Spuneam atunci că, dincolo de actualitatea imediată,  mișcarea argentinienilor ar putea însemna începutul unei schimbări masive de paradigmă economică. Falimentul globalizării și declinul masiv al sistemului financiar(poate chiar explozia în cazul în care aterizarea nu va mai putea fi controlată) vor fi primele elemente care vor marca noua epocă. Până atunci însă, mișcări de mică intensitate prevestesc ceea ce urmează să se întâmple.

Iată că n-au trecut nici două săptămâni și o altă naționalizare face vâlvă. Este vorba despre cel mai mare transportator de electricitate din Bolivia, deținut de către o altă firmă spaniolă, Red Electrica. Președintele Evo Morales a ordonat armatei să ia în posesie operatorul bolivian responsabil pentru transportul electricității către aproximativ 85% din populația țării. Este o decizie de aceeași factură cu cea din Argentina. Așa cum intuisem în articolul anterior, Argentina a fost un declanșator, iar mișcările similare se vor amplifica.

Două lucruri cred că ar trebui să reținem. În primul rând, toate acestea se petrec pe fondul slăbirii puternice a vechii lumi. Spania se află într-o criză abruptă, e incapabilă să reacționeze, iar toate loviturile pe care le primește nu fac altceva decât să-i agraveze starea. Dacă ar fi să fac o comparație, țara este precum un bolnav incurabil care asistă cum rudele se ceartă pe moștenirea lui și-i reproșează nu moare mai repede; asta în timp ce-i mai sustrag diverse lucruri din casă! Însă nu numai criza din țara mamă este motivul acestor naționalizări ci și faptul că modelul după care operează este unul perimat. Companiile globale nu fac altceva decât să optimizeze o activitate economică în vederea maximizării profiturilor și a repatrierii acestora cât mai rapid. Este un neocolonialism mascat, o formă de subminare a economiilor țintă. Poate sună cumva comunist ceea ce spun aici, dar nu trebuie să ne gândim decât la exemplele din apropierea noastră(OMV vă sună cunoscut?). Mergând după un model perimat, aceste companii nu mai reușesc să răspundă exigențelor locale. Argentina a acuzat YPF că nu este capabilă să mărească producția, fapt care încetinește economia locală. E logic pentru oricine că, între a demara un program masiv de investiții și a teleporta câți mai mulți bani în țara mamă, cei de la Repsol au ales ultima variantă.

Putem lesne să ne dăm seama că avem de-a face cu o nouă mișcare de eliberare din colonialismul economic. Într-adevăr, mișcările de până acum s-au petrecut pe fondul fragilității Spaniei, incapabilă să riposteze. Însă, dacă stăm să ne gândim mai bine, coloniștii contemporani cu toții stau prost. Personal mă aștept ca deciziile similare celor prezentate să se multiplice și să înceapă să afecteze direct și pe fratele cel mare, SUA. De-globalizarea începe cu de-colonializarea economică și va continua cu redesenarea lumii financiare. Din acel punct lucrurile vor arăta radical diferit!