Tambal

Cazul Oltchim

Oltchim nu este un caz special ci unul care se înscrie în linia succesurilor economice postrevoluționare. Dacă cineva ar fi interesat de subiect, ar trebui să sape prin hârtii și să vadă adevăratele motive ale stării dezastruoase a combinatului. Chiar dacă ni se aruncă în ochi eșecul majorării de capital, chiar dacă unii docți prezintă pe post de cauze tot felul de chestiuni marginale, realitatea e alta, din nefericire aceeași, repetată de la un faliment la altul. 

Desigur, a fost și scădere a pieței, a fost și criză, au fost și lovituri precum închiderea  Arpechim-ului, dar, dincolo de toate acestea, cred că a fost și corupție, multă corupție. Până acum toată anti-performanța combinatului pare să se fi potrivit de minune cu interesele unor competitori avantajați de dispariția fizică a producătorului. Probabil, acesta a fost și unul din motivele pentru care nu s-a bătut prea multă monedă. În prezent, Oltchim-ul zace într-o situație financiară dezastruoasă, numai bine pentru a putea fi justificată privatizarea sa cu un discount semnificativ. 

Nu fac parte dintre cei care s-ar opune investițiilor și privatizării, dar modul în care numeroase foste perle ale economiei comuniste au fost îngenuncheate doar pentru a le fi scăzută valoarea de vânzare mi se pare de-a dreptul enervant de repetitiv. Aceeași schemă pusă în practică de fiecare dată, cu binecuvântarea celor care trebuiau să supravegheze bunul mers al economiei. Și, pentru a nu fi acuzat de cretineii băsiști care-și mai fac veacul pe blogul meu, voi spune că practica existenței unor companii de stat puternice, în special în zonele cheie ale economiei, nu este nicidecum anti-capitalistă. Exemplele sunt numeroase: Eni, EDF, GDF, OMV, iar din Europa de Est ies în evidenta CEZ, PKN (în acest caz puțin mai mascat) s.a.m.d. În România n-a fot posibil un asemenea model din cauza pattern-ului de îmbogățire rapidă care presupune trei faze: căpușarea, falimentarea și vânzarea la comision. 

Oltchim este unul multele cazuri care, cel mai probabil, se va încheia dezastruos. După ce a fost îngenuncheat va fi privatizat pe o sumă modică urmând a fi închis sau ștrangulat treptat. Aceasta deoarece așa sună directiva vacii mult prea susținătoare a democrației mioritice. Desigur, ca și până acum, nimeni nu a făcut o analiză de impact pentru a înțelege ce implică închiderea sau sugrumarea activității combinatului. Nicio problemă, vom înțelege în câțiva ani atunci când dependența noastră de importuri va fi iremediabilă, la fel ca și democratura implementată cu frenezie. Dar, până atunci, mai avem vreo câteva spectacole ieftine la care trebuie să asistăm pentru a ne putea achiziționa biletul la concertul final.

Din nou Nokia

Cei care se vor uita pe evoluția acțiunilor producătorului finlandez de telefoane vor putea să-și dea lesne seama că se fac bani frumoși din specularea respectivelor titluri. Aflate la o valoare incredibil de mică, puternic subevaluate din punctul meu de vedere, acțiunile Nokia seamănă cu o mină de aur la vedere, părăsită, dar plină de pepite. 

Mișcările de preț ale acțiunilor sunt ample. Numai ieri Nokia a pierdut 15% din valoare pe fondul dezamăgirii investitorilor la prezentarea noilor modele de telefoane inteligente care rulează Windows. Personal n-am înțeles dezamăgirea, dar sper să se adâncească. Motivațiile mi se par de-a dreptul hilare deoarece țin în principal de data lansării și de probabilitatea destul de mare ca noile terminale să fie umbrite de Apple. Cineva ar trebui să le spună analiștilor acestora de duzină că dacă te temi de un concurent mai bine nu mai apari pe piață, iar chestiunile precum data lansării sunt de-a dreptul secundare.

Revenind la terminale, cu toate că-l consider pe Elop un fraier, cred că sunt OK și vor avea succes. Mi se pare că decizia de a utiliza lentile de calitate pentru camera foto este una binevenită deoarece există o presiune clară de înlocuire/renunțare la camerele foto compacte(așa-zisele săpuniere) în favoarea dispozitivelor mobile multifuncționale(telefoane sau tablete). Existența unor lentile care fac diferența este o chestiune care va cântări mult în decizia de cumpărare. De asemenea, calitatea display-ului, echilibrul foarte bun hard-soft, navigația inclusă precum și alte câteva caracteristici secundare sunt chestiuni care vor face diferența. Ceea ce poate fi considerat un dezavantaj este faptul că toate aceste caracteristici împreună nu sunt capabile să producă ruptura definitivă, să arunce Nokia pe culmile inovației. Nu va fiu un produs revoluționar, dar întrebarea care se pune este dacă se mai poate produce o revoluție în lumea telefoanelor. Chiar dacă Apple va arunca un camion de bani pentru a ne demonstra că noua lor jucărie e revoluționară, cred că decizia de la raft va fi alta. Apple va concura cu un  telefon, în timp ce „pe raft” vor exista cel puțin zece modele cu caracteristici similare și design-uri diferite. În aceste condiții deciziile de cumpărare sunt diferite, iar modul de poziționare al celor de la Nokia este mult mai eficient. 

Un  alt lucru pe care mulți nu-l iau în considerație este poziția Nokia pe piața terminalelor ieftine. Aici finlandezii sunt ca peștele-n apă, iar vânzările din India și China sunt în  creștere susținută. Chiar dacă mulți preferă să uite „segmentul dumb”, trebuie să înțelegem că există o categorie destul de mare de populație care nu-și va lua niciodată un smartphone. Pentru aceștia, un telefon ieftin, solid și funcțional precum cele ale Nokia reprezintă idealul. E un segment important cu marje de profit stabile.

Nu în ultimul rând vă voi mai da un argument care se înscrie extrem de bine în peisajul actual. Nokia deține aproximativ 20% din patentele esențiale pentru funcționalitatea 4G. Numai acest pachet este estimat la o valoare situată între trei și șase miliarde de dolari. Adăugați la acestea patentele de mapping preluate odată cu  achiziția Navteq și aveți o imagine completă asupra portofoliului ignorat al companiei.

În concluzie, stați cu ochii pe finlandezi pentru că au capacitatea de a produce lovituri explozive pe bursă. Acțiunile sunt jos, probabil vor mai scădea(posibil chiar sub 1.7), dar valul următor cred că le va împinge la peste 3.5. 

Luciano

Invatamintele istoriei

În negura anilor '80 am avut parte de câteva evenimente care ar trebui să ne pună pe gânduri. Ocupați însă cu tăvălugul actual al falselor știri și al eroilor inventați nu mai acordăm timp analizelor, preferând să ne lăsăm duși, hipnotic, în zone aberante. Acest comportament oarecum irațional își are explicațiile sale care țin de capabilitatea de manevrare a propagandei oficiale. Dincolo însă de realitatea unor acțiuni coordonate centralizat rămâne de evaluat vina fiecărui individ care alege calea non-combat-ului și amânării  într-o luptă care-i afectează, pe zi ce trece, viitorul.

Povestea care v-o spun astăzi începe fix în 1980, atunci când un sergent analfabet a sărit gardul locuinței președintelui pentru a-i cere personal să deblocheze salariile militarilor. Datorită unei inexplicabile lipse de atenție a gărzilor oficiale, sergentul a reușit să ajungă în dormitorul președintelui care, la ora aceea, dormea. Atunci instinctul l-a făcut să ia una dintre cele mai importante decizii pentru cariera proprie: n-a mai așteptat să-și spună oful ci l-a măcelărit pe bietul om după care s-a auto-proclamat președinte. Personajul nostru se numea Samuel Doe, iar țara despre care vorbim Liberia, una dintre greu încercatele națiuni africane. Prima măsură pe care a luat-o vajnicul Samuel a fost creșterea salariilor armatei, de la 80$ la 250$ și stabilizarea instituțiilor statului prin eliminare, asasinat și intimidare. Astfel, a organizat populare execuții publice ale membrilor fostului guvern, a vânat exponenți ai fostei puteri, a instalat apropiați de-ai săi în fruntea unor noi instituții, toate acestea, desigur, în numele instaurării democrației. Consolidarea puterii și-a asigurat-o prin aducerea în zonele cheie a unor indivizi loiali proveniți din tribul său care reprezenta aproximativ 4% din populația țării. Poate vă întrebați cum și-a asigurat excentricul lider supraviețuirea, cum a reușit să găsească finanțatori ai politicii sale aberante. În prima fază, principalele surse de venit au fost reprezentate de sumele primite de la Firestone, companie având în concesiune suprafețe importante de pădure. Apoi a beneficiat de exportul de minereuri și de tot felul de combinații comerciale dubioase. Adevărata consolidare a venit însă în momentul în care regimul de la Monrovia a semnat un parteneriat strategic cu SUA. Astfel au apărut bazele militare americane, investitorii din industria extractivă și pachetele de susținere a regimului democraticului Samuel, omul care, de altfel, scăpase Liberia de Rusia. La cinci ani de la preluarea puterii, unul dintre principalii săi colaboratori, generalul Thomas Quiwonkpa, a încercat să pună capăt regimului nebunesc al lui Doe printr-o lovitură de stat. Planurile i-au fost dejucate de Doe, ajutat puternic de sprijinul logistic și politic al SUA. A fost momentul în care regimul dictatorial al lui Doe a intrat într-o nouă fază de nebunie, exacerbând teroarea în țară sub presiunea legii bunului plac al dictatorului. Îndepărtarea sa nu s-a putut face decât în 1990, atunci când țara era atomizată și aflată de facto sub controlul unei multitudini de fracțiuni rebele luptând împotriva lui Doe. SUA n-au mai putut sprijini regimul dictatorului nebun, constatând cu surprindere cum Doe a fost capturat, torturat și ucis de către fracțiunea condusă de Prince Y. Johnson. Pentru ca lucrurile să se termine „rotund”, întreg „procesul” a fost filmat, iar imaginea în care Johnson își savura berea alături de urechea tăiată a lui Doe a șocat lumea civilizată. La fel și obsesiva întrebare „unde sunt banii?”, întrebare care, de altfel, l-a și trimis pe Doe în cealaltă lume. Și, totuși, unde erau banii? 

Bilanțul regimului lui Doe a scos în evidență o realitate catastrofală și jenantă.  În afara exportului de propagandă, SUA a pompat ajutoare directe de peste 500 milioane de dolari către regimul dictatorului liberian. Desigur, pentru menținerea aparatului său, Doe a avut nevoie de bani suplimentari, iar datoriile externe ale țării au explodat cu peste două miliarde de dolari, ceea ce, raportat la un PIB de doar 300 milioane de dolari a fost de-a dreptul sufocant. Pentru a avea o imagine mai clară referitoare la nebunia petrecută acolo, imaginați-vă că numai beneficiile lui Doe și ale acoliților au fost calculate la aproximativ 350 milioane de dolari. Se pare că micile amănunte precum gradul de îndatorare de peste 400% n-au contat prea mult pentru marile instituții financiare internaționale care au considerat oportun și sigur să finanțeze democraticul regim al lui Doe.

De la povestea dictatorului liberian vă propun să vă teleportați în realitatea României actuale unde un băiat ne spune cu subiect și predicat că are susținerea marelui licurici, ceea ce-i dă dreptul să facă absolut tot ce-i trece prin tărtăcuță. Menționez în treacăt că în doar patru ani s-au evaporat 15 miliarde de euro, în prezent aflându-ne la capitolul „mari investiții americane în industria extractivă”. Desigur, instinctul nostru de pașalâc ne face să privim superficial situația, convinși fiind că la un moment-dat se va găsi vreun binevoitor care să ne scape și de beleaua asta. Nu vă iluzionați, nu va mai exista absolut nimeni, soluția fiind strict în mâna noastră. Ceea ce s-a întâmplat în Liberia ne documentează limpede un scenariu cu o probabilitate extrem de mare de a se relua aici. Faptul că suntem în Europa poate fi un avantaj, în sensul în care realitățile din teren nu pot fi trecute ușor cu vederea. Dar pentru aceasta e nevoie de o mobilizare civilizată a celor care au votat pentru demitere. Inițiativa lui Ghișe este una OK în ideea sa inițială, anume de a organiza plimbări în jurul Palatului Cotroceni. Pur și simplu plimbări, fără slogane, fără strigăte, fără alte manifestări. Doar plimbări din care băiatul ăla deviant să înțeleagă că-i e mai aproape cămașa decât haina și că s-ar putea ca imunitatea care i-a fost promisă să se dovedească inutilă. 

O să închei prin a repeta un lucru pe care-l spun de mai mult timp: destinul și-l face fiecare, iar în cazul în care cineva decide externalizarea acestei acțiuni nu face altceva decât să se îngroape. E un lucru valabil atât la nivel de indivizi cât și la nivel de națiuni. Până când nu vom înțelege că trebuie să renunțăm la instinctul de pașalâc și să ne afirmăm singuri identitatea nu vom face nimic. Din nefericire nu mai avem mult timp pentru a evita dezastrul în care suntem târâți. Vom reuși acest lucru? Chiar dacă nu avem vectori care să se ridice la înălțimea momentului actual, cred că există aproximativ 60% șanse de evitare a nebuniei. Depinde însă de fiecare dintre noi.

Euro?

Bulgaria a anunțat că renunță pe o perioadă nedeterminată la operațiunile de adoptare a monedei unice, intrând astfel în clubul țărilor care se izolează de problemele Uniunii. Chiar dacă avem de-a face cu cea mai săracă țară din Uniunea Europeană, Bulgaria are bugetul echilibrat și beneficiază de o stabilitate destul de solidă. Declarația oficialilor bulgari vine la doar câteva zile după ce Lituania anunțase că va adopta euro doar după ce problemele actuale vor fi depășite. 

Cu siguranță că anunțurile de abandonare a aderării la moneda unică nu mai constituie o surpriză pentru nimeni. A continua pe drumul adoptării în condițiile în care lucrurile sunt tulburi e o dovadă de prostie. O prostie de care noi încă nu detașăm. Până în urmă cu puțină vreme calendarul de adoptare a monedei unice prevedea intrarea noastră undeva în 2014-2015. Problemele fundamentale ale monedei unice nu le-au dat prea mult de gândit oficialilor noștri care au păstrat calendarul, dar au declarat că, probabil, vom mai devansa termenul cu 1-2 ani. Este foarte posibil ca până în 2016-2017 problemele cu care ne confruntăm acum să fie rezolvate, dar, totuși, ceva mai multă circumspecție ar fi de preferat.

În numele ipoteticei noastre aderări s-au făcut împrumuturi aberante, s-a menținut artificial o anumită cotație a monedei naționale și s-au făcut compromisuri de neimaginat. Iată-ne ajunși aproape de capătul unei aventuri în urma căreia trebuie să înapoiem banii de la FMI. Banca Națională a făcut deja primele plăți, iar aceasta se vede în structura rezervelor. Respectarea calendarului de rambursare a datoriei ne va pune în fața realității unei rezerve de 10-12 miliarde de euro,  mai puțin de jumătate din ceea ce aveam în 2008. În cazul unui scenariu foarte probabil de deteriorare a situației mondiale, România este efectiv descoperită, ceea ce se traduce într-o presiune extremă pe curs. Astfel suntem dependenți de finanțarea internațională și obligați să rediscutăm termenii acordului cu FMI, în sensul prelungirii perioadei de rambursare.

Desigur ar trebui să ne punem întrebarea dacă toate aceste flotări inutile în numele unei ipotetice treceri la moneda unică au meritat, dacă sacrificarea unui morman de bani pe altarul așa-zisei stabilități a avut vreun sens. Suntem la capătul unui drum în care am avut parte de austeritate, creșteri de prețuri și, în scurt timp, de o depreciere accentuată a monedei. În cazul în care s-ar fi ales de la bun început calea deprecierii monedei cu siguranță că n-ar mai fi fost necesară cheltuirea inutilă a unui așa mare morman de bani. Va fi oare cineva capabil să facă o analiză a ceea ce s-a petrecut și cel puțin să tragă niște concluzii? Puțin probabil. Nu în ultimul rând, sunt tare curios dacă mai iese cineva să ne mai spună cum e cu calendarul ăla de adoptare a ieuro. Cum bănetul l-am cheltuit, ar cam fi cazul să ne semnăm și condamnarea la moarte.

Desfiintati CNSAS!

Numai respectul pentru Ticu Dumitrescu m-a făcut ca, la momentul propunerii sale, să fiu unul dintre susținătorii ei. Întotdeauna am considerat că cei care au suferit de pe urma nebuniei comuniste sunt cei îndreptățiți să se organizeze în vederea condamnării respectivei perioade. Fără a pune la îndoială în vreun fel personalitatea regretatului Ticu Dumitrescu sau a celor care au suferit, voi spune că drumul pe care s-a mers până acum este eminamente greșit și că avem nevoie de o corecție rapidă a situației actuale care riscă să arunce în derizoriu toate suferințele acelei perioade.

Principala premisă de la care s-a pornit în elaborarea legii a fost una falsă, anume că în România se pot desfășura lucrurile la fel ca în Germania. Iluzia noastră că am putea găsi un domn Gauck care, prin statura morală și printr-un comportament stabil, să garanteze corectitudinea întregii operațiuni e absolut falsă. Mulți dintre cei care, chipurile, au fost de partea lui Ticu, dar care în realitate i-au dinamitat întreaga lege, au știut bine că meciul nu e pierdut și că, prin înființarea unei comisii artificiale precum CNSAS, întreaga mizerie a perioadei poate rămâne sub control. Mai mult, au înțeles că, prin intermediul acestei comisii, persoanele indezirabile pot fi supuse mult mai simplu oprobriului public deoarece documentele sunt puse la lumină oficial. 

Ceea ce a rezultat vedem cu toții. O aberație care mustește de securiști, folosită ca instrument politic și, după caz, ca mașină de albit. Este de-a dreptul aberant ca unui securist notoriu să nu-i fie găsit dosarul. Cât de nebunesc e faptul că o persoană care a ajutat Securitatea la implantarea de agenți în casele celor urmăriți să fie spălată efectiv de către această comisie de doi bani? Cum e posibil ca din conducerea comisiei să fi făcut parte un individ despre care s-a aflat(evident după ce a plecat de-acolo) că o are pe nevastă-sa securistă? Oare care o fi statutul său? Cu siguranță că este aberant, scandalos și că avem obligația să punem capăt mizeriei. Pentru aceasta însă actuala comisie trebuie desființată!

Nu are absolut niciun sens să introducem între sursă(arhiva fostei Securități) și marele public un filtru inutil precum CNSAS. Personal consider că decât să plătim niște oameni care „judecă” dacă un om a făcut sau nu poliție politică, e mult mai productiv ca întreaga arhivă a fostei securități să devină publică și liber accesibilă. Iar când spun liber accesibilă mă gândesc, evident, la digitizarea sa și liberul acces din internet. Să fim bine înțeleși, au trecut mai bine de douăzeci de ani de la Revoluție, resentimentele de atunci s-au diluat puternic, astfel încât liberul acces nu mai face rău nimănui. Accesul la dosare îl va face pe fiecare să înțeleagă dacă X sau Y a fost un imbecil sau, din contră, dacă relația sa cu Securitatea a fost doar una formală. De asemenea, le va permite mult mai ușor celor care au suferit să se îndrepte legal împotriva vinovaților.

În concluzie, cred că dacă actuala comisie ar fi desființată și înlocuită cu una care ar face doar o muncă administrativă(digitizare și conservare) societatea și-ar rezolva una din bubele purulente pe care le are. Sunt ferm convins că este cea mai elegantă rezolvare. De asemenea, securiștii care încă se ascund prin spatele unor reglementări legale n-ar mai avea nicio șansă. Ce zici, slăninosule? Am dreptate?