Ceea ce vine(II)

2. Doua poveşti cu tâlc

Vă voi mai lăsa pentru moment să cugetaţi la ceea ce am discutat în episodul trecut. Pentru a face lucrurile mai interesante vom începe cu ceva divagaţii pe care apoi le vom aplica în terenul social.

Aşa cum bine ştim, marile adevăruri sunt rostite în cuvinte simple. De-aceea m-am hotărât să vă reamintesc o zicală şi două poveşti pe care cu siguranţă le ştiţi. Chiar şi-aşa, o scurtă trecere în revistă sper să nu plictisească prea mult.

Ceea ce vine (I)

1. Speculaţii preliminare

În mai multe articole am atras atenţia asupra capcanei în care se auto-propulesează societatea occidentală. Problematica este mult mai complexă şi depăşeşte cadrul dogmatic impus de banala luptă politică pentru putere. În joc sunt miliarde de oameni, însă acest lucru pare insignifiant pentru cei care se află în spate.

Înainte de a porni discuţia ar trebui să ne gândim serios dacă omul a cunoscut până acum cu adevărat democraţia. Şi pentru aceasta ar trebui, înainte de toate, să ne gândim fiecare ce înseamnă cu adevărat democraţia, mai ales prin prisma faptului că orice sistem social apărut - în ultimele două secole cel puţin - clamează a fi democratic. Orice dictatură, orice tiranie, orice experiment social exotic, înainte de toate, se clamează democratic. 

Lovitura de stat si de la capat

Atunci când ai de-a face cu prea multe coincidenţe e bine să deschizi ochii deoarece coincidenţa nu prea face parte din natură. Cei mai radicali ar spune că, în realitate, coincidenţa nu există, orice asemănare(sau rimă) fiind semn al unei intervenţii arbitrare.

Scena noastră politică este de-a dreptul explodată. Evenimentele recente au depăşit „linia roşie” aruncându-ne într-o realitate periculoasă. Suntem într-un punct extrem de critic de la care, mi-e teamă că, întoarcerea la realitate e imposibilă. Deja am alunecat de pe o pantă periculoasă pe care singuri am acceptat-o. Acum, în cădere liberă fiind, nu prea mai putem face mare lucru. Doar să privim şi să apreciem spectaculozitatea bubuiturii.

Noua paradigma bancara europeana

Săptămâna trecută România a primit un nou infrigement de la Comisia Europeană pentru netranspunerea unei directive europene referitoare la sistemul bancar. De obicei, orice semnal negativ de la stăpânire este taxat automat de vuvuzelele opoziţiei(indiferent care ar fi ea). De data aceasta, nimic. Un semnal suficient de clar pentru a înţelege că e vorba de ceva grav.

De fiecare dată când de pune de-un blat transpartinic toţi politicienii noştri, în frunte cu primul mocofan al ţării, bagă capu-ntre urechi şi se uită niznai de parcă ar mirosi că e rost de-un strop de relaxare. Aşa s-a întâmplat şi săptămâna trecută şi, cu siguranţă, aşa se va întâmpla de fiecare dată când va fi de aruncat un nou jug pe spatele cetăţeanului.

Semnele rupturii absolute

Dintre cei care înghit pe nemestecate sloganele propagandistice ale SUA, vizita lui John Kerry în fieful lui Putin reprezinta un nonsens. Şi nu are cum să fie altfel atât timp cât cel care bate la poartă este americanul, adică exact cel care se declarase infailibil. 

Dar, totuşi, ce se întâmplă? De ce "marele licurici" e cel care face temenele, cel care se duce fix acolo unde scuipase. A accepta să te întâlneşti cu Putin la Sochi reprezintă în sine o umilire, o capitulare. De ce? Pentru ca Sochi este punctul de plecare al actualului conflict. Nu trebuie uitat că în timpul Olimpiadei de la Sochi America a hotărât să-l sfideze pe Putin, trântindu-i falsa revoluţie colorată de la Kiev. Or, a te întoarce acolo ca sol al păcii reprezintă un mare semn de întrebare.

Imbecilitatea europeana

Pentru mulţi, printre care se numără şi subsemnatul, Uniunea Europeană a reprezentat expresia supremă a dezvoltării unui continent. A pune o mulţime de culturi în aceeaşi barcă putea reprezenta un semn al speranţei unui nou început, o recreare a miticei Arce a lui Noe. Un continent unit, divers, în care fiecare îşi aduce contribuţia aşa cum ştie el mai bine. Exista oare ceva mai ofertant? Probabil că nu din moment ce toţi ne-am îmbătat în faţa perspectivei noului far călăuzitor al lumii.

Că n-a fost aşa o putem vedea limpede. Mai mult, constatăm că "Arca lui Noe" s-a transformat în "Turnul Babel". Întreaga diversitate s-a întors împotriva noastră, iar speranţele de conlucrare s-au dovedit a fi un ininteligibil dialog al surzilor. Ce mai e azi Europa?

Cine sunt sinistrii astia?

Ieri s-a petrecut un fapt memorabil. E un licăr de speranţă că, până la urmă, mai există şi oameni care se ridică la nivelul funcţiilor pe care le ocupă. Pentru o ţară normală ar fi un fapt banal însă la noi, locul transformat pe nesimţite în colonie de proşti, putem considera că avem de-a face cu un eveniment remarcabil.

Totul a început cu solicitarea însărcinatului cu afaceri al Ambasadei SUA de a discuta cu Tăriceanu. Conform unor surse, iniţial Dean Thompson a găsit de cuviinţă să-l convoace pe Tăriceanu la Ambasada SUA. Neavând atitudinea de chelner a lui băsescu, Tăriceanu i-a transmis individului că dacă are neclarităţi trebuie să vină el la Parlament, nu invers.