Demagogie si prostie

În timp ce scriu acest post, la Palatul Victoria se discută despre egalizarea salariilor profesorilor, în sensul diminuării salariilor cadrelor didactice care şi-au câştigat majorarea cu 50% în instanţă. Chiar dacă o asemenea decizie este ilegală(nu poţi anula o decizie a unei instanţe printr-o hotărâre de guvern sau ceva similar), ea are toate şansele să fie adoptată şi, probabil, chiar votată în Parlament, ceea ce va amâna rezolvarea acestei probleme cu câţiva ani. Amânare care, în mod sigur, va exploda la cote şi mai mari.

Pentru uituci voi da un film în care apar o grămadă de demagogi şi/sau proşti(aveţi libertatea de a decide despre ce e vorba). Asta pentru a nu uita de unde a apărut această problemă.

Cloud competition

Aşa cum era de aşteptat, lucrurile încep să se precipite în business-ul internet. Tot mai multe lansări, mutări ale unor aplicaţii din mediul desktop în online şi creşterea concurenţei sunt semnele unei mişcări despre care am vorbit de mai mult timp: migrarea aproape totală spre online. În aceste condiţii, iniţiative precum Google Chrome OS încep să capete sens, în timp ce o multitudine de apps-uri răsărite peste noapte susţin noua paradigmă.

A făcut senzaţie lansarea Amazon Cloud Player, o aplicaţie care, în combinaţie cu Cloud Drive, îţi permite să-ţi muţi colecţia de muzică în cloud-ul Amazon pentru ca după aceea să-ţi fie accesibilă oriunde. Primii 5 GB sunt gratuiţi. Interesant e că dacă te apuci să cumperi muzică de la Amazon, piesele cumpărate îţi devin accesibile în cloud player, fără a-ţi afecta limita de stocare. Spaţiul suplimentar se taxează cu un dolar pe an pentru fiecare GB suplimentar .  

Cu Cloud Player, Amazon atacă direct Apple care, prin al său iTunes deţine peste 65% din piaţa de muzică digitală. De asemenea, ia faţa Google care are în plan lansarea unei aplicaţii similare, dar momentan pare pierdut în detalii. Desigur, în această strategie agresivă, Amazon riscă foarte mult deoarece industria muzicală susţine că o producţie muzicală trebuie cumpărată pentru fiecare device pe care se doreşte redarea sa. Opinia pare stupidă la prima vedere. Din punctul de vedere al industriei muzicale, o piesă pe care o ascult pe un CD,  pe computer şi pe telefon trebuie plătită de trei ori. Cu toate că în realitate aşa ceva nu se întâmplă, industria muzicală americană are puterea de a mişca lucrurile, mai ales că centralizarea sistemelor de distribuţie s-ar traduce în venituri fabuloase pentru producători. Pentru a evita o confruntare directă, Amazon încearcă să utilizeze un tertip: la nivel declarativ şi, într-o oarecare măsură practic, Amazon susţine că nu face altceva decât să pună la dispoziţie spaţiul de stocare, partea de copyright plasând-o în grija utilizatorului. Care utilizator, desigur, moare de nerăbdare să le mai achite nişte bani producătorilor de muzică. Business-ul despre care am vorbit promite să crească cifra de afaceri a Amazon, dar, de asemenea, implică un risc de ordin legal care, tind să cred că a fost luat în calcul. Probabil acesta este şi motivul pentru care momentan Cloud Player nu este disponibil decât în SUA. 

Desigur, acesta este numai un exemplu. Personal cred că lupta dintre giganţi, dincolo de business-ul pe care-l reprezintă fiecare aplicaţie în parte, este o luptă pentru impunerea propriului cloud. Cu cât eşti mai cunoscut în domeniu, cu atât vei atrage în viitor mai mulţi producători dornici să-şi găzduiască propriile aplicaţii în cloud-ul tău. Aceasta deoarece, pe măsură ce o aplicaţie devine mai cunoscută şi mai utilizată are nevoie de resurse suplimentare, ceea ce se traduce într-o notă de plată mai mare. Altfel spus, deţinătorul de cloud are asigurată o cotă parte din succes. 

Wikileaks de Romania

Hotărât lucru, dacă WikiLeaks n-ar fi existat ar fi trebuit inventat. Fără documentele publicate am fi putut să ne îmbătăm cu apă rece şi cu slogane de genul "interesul naţional" sau "poziţia României". Voi vorbi astăzi despre telegramele buclucaşe care încep să iasă la suprafaţă treptat. Subiectul, cu toate că nu este unul atât de spectaculos pe cât încearcă să-l facă organele de presă, are rolul de a ne face conştienţi de locul pe care factorii noştri de decizie ni l-au rezervat pe această lume.

Urmăresc de mult timp documentele publicate de WikiLeaks atât pentru că ne arată mecanismul din spatele puterii SUA,  cât şi datorită faptului că dezvăluie statusul clar al relaţiilor internaţionale, mai precis spus, ceea ce se întâmplă în spatele zâmbetelor de complezenţă. Telegramele par a juca şi un rol de refulare a factorilor implicaţi în redactarea lor, astfel încât, nu de puţine ori, asistăm la caracterizări  grosolane ale partenerilor, la reprezentări caricaturale şi chiar la injurii. 

În timp ce în majoritatea telegramelor publicate până acum se transmiteau informaţii obţinute destul de ocult de către ambasadă, în  cazul României avem de-a face cu o inflaţie de informatori benevoli care fac coadă la uşa reprezentanţilor SUA. Nu mi-am putut imagina că deprinderile pe care le credeam uitate în negra perioadă fanariotă vor reveni cu atâta forţă pe malurile dâmboviţene. Diverşi jurnalişti bravează că la un moment dat au mâncat rahat ambasadorului SUA despre X sau Y, politicieni prostănaci îşi justifică umili poziţiile publice şi-şi cer scuze că s-au legat, subliniază ei, numai electoral de anumite interese ale SUA. Ce putem spune în faţa unei asemenea menajerii? Mai nimic dacă ne gândim că toată această înşiruire mocirloasă este supervizată apoteotic de către şeful statului care afirmă apăsat că "prezenţa FBI în România trebuie să fie la fel de puternică precum cea a CIA". Ce e asta? Invitaţie la penetrare fără rezistenţă?

Dincolo de alianţele pe care le are, de îndatoririle asumate într-un anume organism, orice ţară de pe lumea asta îşi urmăreşte prioritar interesul naţional. La noi, în afara unor interese de moment ale unor pitici nu există nimic altceva. Rămâi surprins când observi cum în spatele stricării relaţiilor cu o ţară europeană(vă mai amintiţi episodul cu ambasadorul geambaş?) se află, cum bine au intuit mulţi, interesul SUA care, prin ambasadorul de la Bucureşti îi dictase piticului nostru preşedinte că cea mai bună variantă este achiziţionarea avioanelor second hand F16 bune doar de fier vechi. Asta, în ciuda faptului că producătorul susţinut de geambaş oferise variante infinit mai bune de offset(de altfel, în cazul F16 nici nu se pune problema de offset).

Rămâi cu un gust amar când observi de câtă micime şi prostie sunt capabili politicienii noştri. Nicăieri în lume o naţiune(cu excepţia poate a unora subdezvoltate) nu se cufundă într-o  mocirlă atât de puturoasă. Pe noi nu numai că nu ne deranjează, dar ne şi place. Iar, ca o consecinţă directă a acestui fapt, nimeni nu mai dă doi bani pe noi. 

Ecuatia Orientului Mijlociu

În timp ce zgomotul războiului din Libia nu mai lasă loc altor ştiri, lucrurile se precipită în întregul Orient. A trecut aproape nevăzută ofensiva Arabiei Saudite în Bahrain şi reacţia belicoasă a autorităţilor iraniene vis a vis de minoritatea şiită. Cu toate că pentru un profan lumea arabă pare o unitate de monolit, diferenţele dintre suniţi şi şiiţi reprezintă elemente suficiente care pot fundamenta un război între statele arabe. 

Desigur, lucrurile încă nu sunt avansate, la ora actuală aflându-ne încă la stadiul declaraţiilor belicoase. În ceea ce priveşte meciul iraniano-saudit, episodul Barhrain nici măcar nu este primul. Încă din 2009 Iran-ul a atras atenţia saudiţilor asupra unui sprijin acordat autorităţilor din Yemen în lupta pentru persecutarea şiiţilor. Cu toate că, pe moment asistăm numai la declaraţii, nu înseamnă că această stare tensionată nu poate degenera. Ar mai fi un element care ar putea cântări hotărâtor în ceea ce priveşte polul de influenţă iranian: retragerea trupelor americane din Irak. Fără o armată coerentă, cu un guvern instabil şi cu o situaţie explozivă pretutindeni în ţară, Irak-ul s-ar putea să redevină o ţară cu conducere dictatorială. Vecinătatea sa cu Iranul şi puternica influenţă a acestei ţări acolo, pot foarte uşor să impună o conducere pro Iraniană care, în mod sigur, va complica atât situaţia politică a zonei, dar, mai ales, pe cea economică.  O alianţă Iran-Irak ar forma un pol de putere imposibil de ignorat, dar şi o voce mult mai puternică în relaţia cu Arabia Saudită.

La fel de complicate sunt lucrurile şi în Siria unde, în ciuda reformelor anunţate de preşedintele Bashar al-Assad protestele se înmulţesc. Au atras atenţia protestele din 15 martie desfăşurate în mai multe oraşe ale ţării, printre care şi Damasc, Aleppo, Banias Homs. În mod deosebit, manifestaţiile din Homs au avut un impact mai mare deoarece lumea şi-a reamintit că în urmă cu 30 de ani tatăl actualului preşedinte a înăbuşit sângeros revolta de-acolo, masacrând aproximativ 20000 de oameni. Mişcările de-acum, cu un impact mult mai mic, au fost răspândite cu uşurinţă de către poliţie. Mai mult, în conformitate cu unele voci ale opoziţiei siriene, se pare că actuala conducere a ţării şi-a luat o marjă de siguranţă prin aducerea din Liban a peste 4000 de militanţi Hezbollah a căror principală sarcină este reprimarea rapidă a manifestaţiilor. 

Indiferent de gradul de militarizare a unor ţări, nemulţumirea mocneşte în rândul populaţiei şi ecoul revoluţiilor din Egipt şi Tunisia este încă proaspăt. În aceste condiţii, pentru regimurile autoritare nu ar mai fi decât o singură soluţie: găsirea unui duşman comun şi distragerea atenţiei populaţiei de la actualele preocupări. Cum probabil aţi intuit, în zonă nu există decât o singură ţară capabilă de a atrage la unison ura tuturor: Israelul. Aici lucrurile nu stau tocmai în regulă, iar spiritele sunt încinse. Bomba care a explodat ieri la Iereusalim a stârnit frica şi, în acelaşi timp, dorinţa de răzbunare a populaţiei. Este primul incident din Ierusalim după trei ani de linişte. Desigur, evenimentul a fost amplificat şi de jocurile politicianiste de acolo, dar nu este exclus să asistăm la intervenţii de intimidare în Palestina sau în Fâşia Gaza. În actuala perioadă, orice intervenţie a Israelului se poate constitui într-o justificare a deschiderii unui război împotriva sa. Indiferent că acesta ar fi generat de Hezbollah, Siria(puţin probabil în prima fază) sau Iran, o confruntare anti Israel ar putea coaliza mai multe forţe din zonă, ceea ce ar complica foarte mult configuraţia de-acolo. Trebuie să fim conştienţi de faptul că populaţia musulmană din Orientul Mijlociu, indiferent de localizarea sa geografică, are o puternică ură faţă de statul evreu, ceea ce poate conduce la şubrezirea regimurilor care s-ar opune pe faţă unui război împotriva duşmanului perpetuu. Pe aceasta ar putea miza Iranul şi Siria în cazul în care ar porni un Război Sfânt care, dincolo de conflictul cu Israelul le-ar permite să tranşeze diferendele pe care le au cu saudiţii. Desigur, până la un punct, o stratagemă similară a fost încercată şi de Saddam. Lui nu i-a reuşit din cauză că era izolat. Pentru conducătorii nemuritori din zonă, acesta ar putea fi o alternativă salvatoare mai ales acum când, o mulţime de evenimente neprevăzute par a-i strânge cu uşa.

O generalizare a conflictelor din Orient cred că este cea mai mare ameninţare la adresa redresării economice. Sumele imense care ar trebui cheltuite de statele vestice pentru arbitrarea conflictelor de acolo ar putea avea o influenţă dezastruoasă asupra economiilor. Şi, dacă mai punem în balanţă şi faptul că statele dezvoltate se află la cea mai înaltă cotă de îndatorare de la Al Doilea Război Mondial, cred că avem toate elemenetele necesare pentru a intui vremuri complicate. Şi nu numai din punctul de vedere al logicii politice şi militare, ci şi al celei economice. Ecuaţia orientală se poate dovedi una cu mult mai multe necunoscute decât cele intuite de artizanii actualelor evenimente. În cazul în care nu au fost luate în calcul şi aceste variabila sau în cazul în care nu s-a ţinut cont de tensiunile sociale de-acolo s-ar putea să ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai proaste iniţiative din istorie, cu consecinţe grave pentru toată lumea, dar, în primul rând pentru SUA.

Blatul pentru Ardeal

Cu toate că s-a scris mult despre subiect, o fac și eu pentru a marca evenimentul, mai ales că este vorba de o chestiune de o gravitate maximă. Mai jos aveți harta României din perioada 1940-1944. Ardealul de nord a trecut atunci la Ungaria, ca efect direct al Dictatului de la Viena.

În februarie 2010, UDMR a depus o inițiativă legislativă pentru regionalizarea României, conform căreia țara ar trebui să treacă de la cele opt regiuni de dezvoltare a țării la 16 regiuni grupate în cinci macroregiuni. La momentul respectiv, croitorașii din PDL se băteau electoral cu pumnii în piept că așa ceva este inacceptabil. Într-adevăr, a fost atât de inacceptabil încât iniţiativa a trecut pe şest de Senat, prin acceptare tacită. Conform acestei iniţiative, harta României ar arăta cam aşa:

Într-adevăr, harta nu arată ca prima deoarece lipseşte Basarabia, cedată între timp URSS. În ceea ce priveşte Ardealul de Nord, sau Macroregiunea V, harta propusă de UDMR şi trecută de Senat, este identică cu cea din 1940. Circarii actualei puteri probabil se vor grăbi să vorbească despre iredentism, xenofobie şi alte aberaţii. Din punctul meu de vedere, asistăm la prima etapă a dezintegrării României, în urma căreia nu ştiu dacă va mai rămâne mare lucru din graniţele actuale. Dar despre celelalte variante revendicate, probabil vom mai avea timp să vorbim.

De obicei asemenea lucruri se fac pe bani grei, motiv pentru care mă întreb simplu cam care e partea lui Băsescu la acest blat. Vă garantez că e vorba de bani grei!

Libia - cine castiga si cine pierde

În timp ce ploaia de bombe a devenit suverană peste cerul Libiei, repetând oarecum atacul asupra Irak-ului, nu putem să nu ne gândim la intenţiile din spatele luptei, la adevăratul mobil al întregii tevaturi. Desigur, scopul declarat este înlăturarea odiosului dictator care s-a îndreptat împotriva propriului popor. Un dictator atât de odios încât a fost primit cu onoruri prin aproape toate marile cabinete ale lumii, chiar şi după o perioadă de activitate teroristă intensă care, teoretic, ar fi trebuit să-i taie legăturile cu lumea civilizată. Ca întotdeauna, zgomotul banilor şi mirosul tare al petrolului au înclinat balanţa acolo unde şi-a dorit dictatorul.

În acest moment Gaddafi nu mai are nicio şansă. Ofensiva aeriană are rolul de a-i tăia căile de aprovizionare şi se constituie în suport pentru rebelii care, probabil se vor ocupa de periculoasa ofensivă terestră. În aceste condiţii, nu se mai pune problema dacă Gaddafi va rezista ci cât va mai dura rezistenţa sa. Desigur nu sunt excluse mişcări disperate deoarece un nebun încolţit devine creativ şi surprinzător. Cu toate acestea, căderea sa este o certitudine, motiv pentru care, în spatele uşilor capitonate ale factorilor de putere occidentali discuţiile preferate sunt cele referitoare la dezvoltările post Gaddafi sau, mai bine spus, despre împărţirea prăzii.  Vom schiţa în continuare câteva elemente care sunt previzibile urmând ca, după terminarea ostilităţilor să constatăm unde au fost respectate trendurile şi unde nu.

Italia este unul dintre marii  tăcuţi. Chiar dacă preşedintele Italiei încearcă să contrabalanseze efectele politicii dezastruoase duse de Berlusconi, nu cred că va reuşi, iar ţara sa va fi principalul perdant. Nu cred că angajamentele semnate cu Gaddafi vor rămâne în picioare, motiv pentru care este posibil să vedem o restrângere puternică a câmpurilor concesionate ENI şi, automat, la slăbirea puternică a influenţei Italiei în zonă.

Franţa s-a poziţionat în avangarda forţelor aliate, făcând din atacarea Libiei un element vizibil al politicii sale externe. Cu toate acestea, nici nu va pierde şi nici nu va câştiga nimic. Singurul motiv al ofensivei franceze este dat de situaţia dezastruoasă din sondaje a lui Nicolas Sarkozy. Cu toate că prin această mişcare deviantul preşedinte francez încearcă să recâştige simpatia poporului, câteva elemente ar trebui să-i dea fiori reci. În primul rând e vorba de documentele care atestă sprijinul material pe care l-a primit de la liderul libian şi pe care fiii acestuia ameninţă că le vor da publicităţii. Având în vedere că una dintre primele griji ale lui Sarkozy de după instalarea sa ca preşedinte a fost aceea de a-i permite lui Gaddafi să-şi monteze cortul de beduin lângă Elysee, spusele libianului sunt cât se poate de credibile. De asemenea, în cazul în care liderul libian va reuşi să pună la cale în Franţa atacurile teroriste cu care a ameninţat tot mapamondul, s-ar putea ca tot saltul lui Sarko din sondaje să se dovedească extrem de fragil.

Adevărata câştigătoare a confruntării va fi Anglia, prin intermediul căreia americanii  îşi vor impune politica în zonă. Practic, din toată confruntarea, SUA nu urmăreşte decât securizarea principalelor surse de energie, iar pentru a nu mai stârni mânia lumii arabe, va prefera să rămână mai în spate, acţionând prin intermediul Angliei. Proiectul pentru democratizarea lumii arabe este mult mai important pentru SUA, motiv pentru care nu va mai apărea pregnant în prima poziţie(ci doar atât cât să înţeleagă contribuabilul american că tot ei sunt lideri). De altfel, această nouă strategie este mult mai bine articulată, dată fiind experienţa colonială a Marii Britanii.

În afară de Italia, pe lista celor care vor pierde în Libia pot fi trecute, fără doar şi poate, Rusia şi China. Deocamdată nu putem şti ce s-a negociat în Consiliul de Securitate pentru obţinerea abţinerii celor două state, dar nu cred că ele vor avea ceva de câştigat de-acolo. Rusia, în mod sigur nu va mai putea emite pretenţii mari la gazul Libian, în ciuda înţelegerii dintre Gazprom şi ENI(parafată cu inconştienţă de Berlusconi).

Din punct de vedere strategic, jocurile sunt făcute în zonă. Mai rămân de stabilit mici amănunte precum  harta viitorului stat(sau viitoarelor state) şi harta noilor concesiuni. Dar acestea, în mod sigur, sunt chestiuni secundare care se negociază direct.

P.S. Despre noi n-am spus nimic deoarece deja nu mai contăm. Singurul element pe care trebuie să-l remarcăm e că suntem din ce în ce mai marginalizaţi, iar confruntarea total aiuristică cu Franţa ne va costa scump. Suntem din nou la marginea lumii, într-o zonă în care hazardul este suveran. Felicitări celor responsabili pentru acest dezastru!

Cu sinceritate despre noi

"Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. […] Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara în care un Morţun e ministru de Interne, un aşa-zis Porcu stâlp de partid, cu conducători simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei."

Asta spunea acum un secol Octavian Goga. Un citat care a circulat în ultimele săptămâni pe mailuri şi pe bloguri, un citat care spune totul despre noi şi evoluţia noastră. Oare s-a schimbat ceva de acum un secol până în prezent? La nivelul conştiinţelor, al moralităţii şi al obedienţei poporului absolut nimic. Şi, dacă vom compara situaţia de acum cu alte etape ale istoriei noastre minore vom înţelege că întotdeauna am trăit  supt vremi într-un implacabil destin banal a cărui constanţă a fost, ca o fatalitate, propria noastră micime. Chiar dacă am avut câteva mici explozii care, teoretic ne-ar fi putut înscrie pe o altă traiectorie, acestea s-au stins rapid, sub dictatura propriei noastre laşităţi şi mediocrităţi. 

Cu ce este România de acum diferită faţă de cea de atunci? De la Morţun şi Porcu am evoluat într-o dictatură perpetuă cu proşti, curve şi imbecili slugarnici. Toţi, puternic susţinuţi ideologic de nişte semi-intelectuali sinecurişti al căror provincialism puturos a ajuns să infecteze întreaga societate. Din păcate, acestea sunt modelele pe care societatea românească le-a avut de când se ştie, modele care nu ne conduc decât către desăvârşirea aceluiaşi destin păduchios în care ne bălăcim de când ne ştim.

Probabil vă întrebaţi dacă există vreo cale de ieşire din aceast traiect. Având în spate argumentul istoric,  răspunsul raţional este nu. Singura cale de salvare este cea individuală, pe care au găsit-o cei care au reuşit să se ridice deasupra condiţiei care le fusese hărăzită. Ea presupune abandonarea acestei zone blestemate şi pornirea de la zero. Imaginaţi-vă că dacă n-ar fi urmat această cale, Eliade, Ionescu, Cioran şi alţii ca ei n-ar fi existat. Ar fi fost, probabil, nişte cazuri ale CNSAS pe care le-ar fi judecat diverşi fii ai unor comisari sovietici în slujba idealului măreţ de curăţare a societăţii de urmele comunismului.