Dacă

Dacă viața ta s-ar termina acum, peste zece sau peste cincizeci de ani rezultatul ar fi același. O mână de oameni - mai mică sau mai mare - care te-ar plânge, după care, treptat, ai fi dat uitării. Cam asta e legea lumii, am putea spune. Așa se văd lucrurile din exteriorul tău.

Ceea ce vreau să te întreb apăsat este însă cum se văd toate acestea din interiorul tău? Cu siguranță nu ți-e egal - așa cum îi e majorității covârșitoare a celor din jurul tău - dacă mori azi, mâine sau peste cincizeci de ani. În primul rând e vorba de instinctul tău de conservare. Știu, în afară de asta mai e și altceva și-aici poți să-mi înșiri o groază de argumente. Însă, în toată cavalcada de argumente și motive, cei mai mulți oameni vor rata esențialul. Spuneți-i cum vreți: argumentul suprem, motivul absolut, esența esențelor s.a.m.d. Există ceva care îți spune că n-a sosit momentul să mori pentru că mai ai ceva de făcut. Dar nu știi care-i acel ceva.

De-aceea când moare cineva dintre cunoscuții tăi te îngrozești. Știi că mai ai ceva de făcut și sentimentul că decedatul n-a apucat să facă ceea ce era de făcut te copleșește și pe tine. Timpul trece și, după ceva timp, un alt cunoscut moare și din nou îți aduci aminte că aveai ceva de făcut în viața asta și n-ai făcut. Și-apoi timpul trece, uiți și te scufunzi în aceeași delăsare. Asta până când îți vine rândul. Și, dacă în acele momente ai încerca un sentiment de sinceritate față de tine, te-ai pălmui spunându-ți că, într-adevăr, întrucât oricum n-ai făcut acel ceva esențial, fraza cu care am început articolul ar fi adevărată în cazul tău. Cu alte cuvinte, cum se spune în popor, „ai făcut umbră pământului degeaba”.

Dacă ar fi să-ți rezumi viața de până acum ce-ar rămâne în afara rutinei: „trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, trezit/muncit, distrat puțin fără să înțeleg de ce, odihnit din cauza excesului și-apoi de la început”? Poți descrie altfel săptămâna ta de lucru? Poate că da, dar pe-acolo te învârți. Ți se pare „cool” viața asta? Nu uita că trăiești „cea mai bună dintre lumile posibile”. Ai mașină la scară, bagi mâncare-n tine ca-n batoză, poți să bei până te îneci în alcool. Poți face orice. Ești fericit? Asta-i fericirea?

Ia-ți viața la interogat și o să înțelegi că ai o libertate mai mică decât un vierme. Ăla se mișcă liber, tu ești prins în capcana propriilor dorințe. Care dorințe nu-s ale tale, ci ți-au fost implantate pentru ca tu să servești ca un sclav destoinic. Privește-ți viața-n față și constată că e goală și prăfuită. Nu te ascunde după chestiuni sterile. Ești doar un balast de care chiar și tu te-ai debarasa cu plăcere. Fii obiectiv, nu încerca să te ascunzi pentru că n-ai de cine. Eu sunt în spatele literelor acestui text, nu în fața ta. Ești singur cu tine și poate că ar fi timpul să înțelegi cine ești.

Ai apărut pe lume dintr-un hazard? Existența ta e la fel de necesară precum cea a unei pietre căzute întâmplător în mijlocul drumului? N-ai niciun rost pe lume? Dacă te tentează răspunsul afirmativ, atunci nu înțeleg de ce mai pierzi timpul. Cumva pentru că în adâncul sufletului tău ceva îți spune că trebuie să mai faci ceva. Sau doar îți e pur și simplu frică pentru ceea ce e dincolo? Dacă dincolo nu e nimic de ce ți-e frică?

Ești la fel ca cea mai mare parte a oamenilor zilelor noastre. Știi prea puține pentru a discerne și prea multe pentru a beneficia de nativitatea ta. Când ești tânăr te crezi zeu. Îți forțezi limitele organismului care pur și simplu refuză să cedeze. Bei, fumezi, te droghezi, mănânci dulciuri cu tona, faci excese de toate tipurile. Nimic nu-ți stă în cale. Până-ntr-o zi când constați că ceva crapă-n tine. E doar o chestie care se rezolvă - îți spui amăgindu-te. Dar, treptat, constați că alte și alte organe încep să cedeze. Și-atunci se întâmplă să te întâlnești cu alți cunoscuți de-ai tăi din tinerețe care acum n-au problemele tale. Și-abia atunci îți dai seama că acești oameni care acum sunt sănătoși tun fac parte din două categorii: ori „fraierii fraierilor” - care nu gustau deloc excesele tinereții, ori „șmecherii șmecherilor” care, în ciuda faptului că luau parte la toate acele dezmățuri, rămâneau raționali și evitau excesele. Niciunul dintre oamenii aparținând acestor categorii nu erau „eroii petrecerii”. Acest rol îți era rezervat ție și celor ca tine. Adică majorității acelora care acum își târâie oasele neputincioase prin spitale.

La fel e și cu viața. Îți spun că te afli în categoria majoritară care e sortită pieirii. Sub tine sunt „proștii proștilor” care au inteligența nativă de a face ceea ce trebuie și „deștepții deștepților” care au făcut efortul de a se rupe de masă și de a înțelege care e calea. Cei ca tine sunt „eroii zilei”. Toți vă considerați supraoameni, știți tot și nu mai aveți ce învăța de la nimeni. Asemeni „tânărului invincibil” ajuns spectru al spitalului, la fel veți ajunge și voi să constatați că, de fapt, ceilalți au fost mult mai deștepți. Nu contează că unii s-au bazat pe nativitate, în timp ce alții pe învățătură. Rezultatul a fost că cele două categorii extreme sunt cele care s-au salvat și tu te uiți la ceilalți cu regretul că nu poți fi ca ei. Asta ți se rezervă la apusul vieții tale. Nu vei putea muri senin, cu sentimentul unei vieți împlinite, ci cu o teamă teribilă, de animal hăituit.

Îți mai spun încă odată: faci parte din tagma nefericiților. Ți-a fost deschis capul doar pe jumătate, atât cât să bâjbâi cu ochii deschiși într-o ceață deasă. Dacă vei fi sincer cu tine vei constata că totul e un haos în capul tău. Știi o groază de lucruri, dar de fapt nu știi nimic. Ai informații, dar n-ai cunoștințe. De-aceea mergi bâjbâind în ceața zilelor noastre.

Și-ți mai spun ceva. Pentru ca dezastrul tău să fie maxim, calea pe care ai fost condus prin intermediul educației e una fără întoarcere. Nu te mai poți întoarce la „prostie”, la „norul necunoașterii”. Cei care te-au adus în punctul în care te afli au știut bine ce fac și unde te duc. Te-au îmbătat cu mirajul luminii și te lasă să bâjbâi în ceață, acolo unde lumina pare a veni de pretutindeni și de nicăieri. Nu te mai poți întoarce, singura ta șansă e să te ridici deasupra ceții. Dacă poți, o faci și te salvezi. Dacă nu, roagă-te ca altcineva să aibă puterea să te extragă de-acolo!